Decizia nr. 994/2020 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 29 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. au chemat în judecată pârâtele L. S.A., Membră a Grupului M. S.A., M. S.A. prin SUCURSALA LONDRA, N. S.R.L. - prin lichidatorul judiciar O. și au solicitat instanței ca prin hotărâre ce va pronunța: să constate nulitatea absolută parțială, în limita sumei totale de 676.071,34 euro, echivalentul sumei de 2.987.626,85 RON la cursul BNR din ziua depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 27.07.2015, la cursul de l Euro=4,4191 RON, întrucât au fost încheiate si executate prin frauda la legea privind drepturile si interesele economice ale consumatorilor a următoarelor acte: Contractul de garanție reală mobiliară din data de 12.12.2006; Actul Adițional nr. 1 din data de 29.02.2008; Actul adițional nr. x din 28.10.2008, înregistrat în Arhiva Electronica de Garanții în baza avizului inițial nr. x - PLU și a avizului modificator nr. x; Contractul de garanție mobiliară din data de 16.04.2009; Actul Adițional nr. 1 din 16.04.2009 la acest contract cu anexa 1, înregistrate în Arhiva Electronică de Garanții în baza avizului inițial nr. x - KSE și a avizului modificator nr. x - EXR, încheiate între pârâtele N. S.R.L. - în faliment și L. S.A., Membra a Grupului M. S.A.; art. 11 alin. (1).7 din Contractul de credit nr. x/12.12.2006; art. 6 de modificare a pct. 1.6 din art. 11 din Actul Adițional nr. 3/29.02.2008; art. 4 de modificare a paragrafului al 2-lea de la punctul 2 al art. 5, precum și a art. 9 de modificare a 1.5 din art. 11 din Actul Adițional nr. 4/28.10.2008; art. 6 alin. (2) din Actul Adițional nr. 10 din 14 septembrie 2009; Contractele de cesiune de creanță nr. x din 30 octombrie 2008, nr. 617 din 8 decembrie 2008, nr. 723 din 27 ianuarie 2009, nr. 1467 din 15 aprilie 2009, nr. 1845 din 17 iunie 2009 și nr. 2089 din 17 iulie 2009 încheiate între L. S.A., Membră a Grupului M. S.A. în calitate de cedentă și M. S.A. - Sucursala din Londra, în calitate de cesionară, întrucât sunt acte subsecvente unor acte nule absolut pentru frauda la legea privind drepturile și interesele economice ale consumatorilor. S-a solicitat, totodată, în principal, ca, în solidar pârâtele, L. S.A., Membră a Grupului M. S.A. și M. S.A. - prin Sucursala din Londra și în subsidiar doar pârâta L. S.A., Membră a Grupului M. S.A., să fie obligate să restituie și, în subsidiar, să plătească cu titlu de daune reclamanților suma totala de 676.071,34 euro, reprezentând preț al rezervărilor și avansuri din preturile de vânzare achitate, după cum urmează: A. - suma 149.386 euro; B. și P. - suma de 107.869,88 euro; C. și D. - suma de 128.126.11 euro; E. și F. - suma de 150.705,17 euro; G. și H. - suma de 54.892,70 euro; I. - suma de 40.000 euro; J. și K.- suma de 45.091,48 euro S-a solicitat obligarea, în principal, în solidar, a pârâtelor L. S.A., Membră a Grupului M. S.A. și M. S.A. - Sucursala din Londra, iar în subsidiar doar a pârâtei L. S.A., Membra a Grupului M. S.A., la plata de dobânzi moratorii penalizatoare la sumele de restituit, de la data hotărârii definitive până la data plații efective. S-a cerut să fie obligate, în principal, în solidar, pârâtele L. S.A., Membră a Grupului M. S.A. și M. S.A. - Sucursala din Londra, iar în subsidiar doar a pârâtei L. S.A., Membră a Grupului M. S.A. la plata de daune morale în suma totala de 70.000 euro, câte 10.000 euro pentru fiecare reclamant în parte. S-a solicitat obligarea pârâtelor L. S.A., Membră a Grupului M. S.A. și M. S.A. - Sucursala din Londra, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată, distinct pentru fiecare reclamant în parte. B.Hotărârea primei instanțe:

Prin sentința civilă nr. 4234 din 7 iulie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată, a luat act că pârâta L. S.A. Membră a Grupului M. nu solicită cheltuieli de judecată, iar pârâta N. S.R.L. și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că reclamanții sunt persoane fizice care, în calitate de promitenți-cumpărători, au încheiat cu pârâta N. S.R.L., în calitate de promitentă-vânzătoare, promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare a unor bunuri viitoare apartamente și, eventual, locuri de parcare în cadrul Ansamblului Rezidențial "N.", pe care promitenta-vânzătoare urma să-l execute în temeiul autorizației de construire nr. x din 8 decembrie 2008, pe terenul proprietatea acesteia, în suprafață totală de 6585 mp, situat în București, str. x (fost 8A + 8B + 8C + 14).

S-a constatat că în temeiul acestor antecontracte reclamanții au achitat, potrivit stipulațiilor fiecărei convenții, avansurile și ratele plătit din preț în cuantumul și la scadențele convenite, sumele plătite fiind menționate distinct pentru fiecare dintre reclamanți în cererea de chemare în judecată.

Pentru a finanța executarea lucrărilor de construcție pârâta N. S.R.L. (PVT) a încheiat cu pârâta L. S.A. - Membra a Grupului M. contractul de credit bancar nr. x din 12 decembrie 2006 în temeiul căruia a beneficiat de un credit în suma de 4.500.000 euro.

Prin Actul adițional nr. x din 29 februarie 2008 la contractul de credit a fost majorată valoarea creditului de la 4.500.000 euro la 10.500.000 euro și prelungită durata inițială de 3 ani.

Prin Actul adițional nr. x din 28 octombrie 2008 la contractul de credit a fost majorată valoarea creditului la 16.500.000 euro iar încasările existente, precum și cele viitoare încasate de împrumutat sub forma de avansuri sau rezervări, rezultate în urma încheierii de antecontracte de vânzare cumpărate de către împrumutat cu clienții săi, au fost blocate într-un cont deschis la banca de PVT, urmând să fie utilizate numai cu aprobarea băncii (art. 4).

Prin Actul adițional nr. x din 14 septembrie 2009 la contractul de credit, încheiat de pârâtele L. S.A. Membra a Grupului M., M. S.A. și N. S.R.L., s-a convenit, printre altele, ca încasările rezultate din vânzările imobilelor să fie blocate într-un cont colector deschis la banca și să fie utilizate cu prioritate pentru rambursarea creditului.

În executarea obligației de garantare a creditului asumate prin art. 11 pct. 1.7 din contractul de credit pârâta PVT a încheiat cu pârâta creditoare L. S.A. Membra a Grupului M. contractul de garanție reală mobiliară din data de 12 decembrie 2006 prin care s-a institut în favoarea creditorului o garanție reală mobiliară asupra tuturor soldurilor creditoare și respectiv asupra tuturor disponibilităților bănești prezente și viitoare ale conturilor curente deschise de împrumutat la bancă, pentru garantarea restituirii împrumutului de 4.500.000 euro, extinsă prin Actul adițional nr. x din 29 februarie 2008 pentru garantarea valorii creditului majorată la 10.500.000 euro și prin Actul adițional nr. x din 28 octombrie 2008 pentru garantarea valorii creditului majorată la 16.500.000 euro și asupra conturilor menționare în art. 1 din act.

În urma încheierii contractelor de cesiune de creanță nr. x din 30 octombrie 2008, nr. 617 din 8 decembrie 2008, nr. 723 din 27 ianuarie 2009, nr. 1467 din 15 aprilie 2009, nr. 1845 din 17 iunie 2009 și nr. 2089 din 17 iulie 2009 între pârâtele bănci, L. S.A. Membra a Grupului M. și M. S.A., aceasta din urmă a devenit creditoare pentru o parte din creditul acordat împrumutate PVT (12.968.951,59 euro); a fost încheiat de pârâtele din prezenta cauză contractul de garanție reală mobiliară din data de 16 aprilie 2009, ulterior și Actul adițional nr. x din 7 octombrie 2009, prin care prin care s-a institut în favoarea creditorului o garanție reală mobiliară asupra tuturor soldurilor creditoare și respectiv asupra tuturor disponibilităților bănești prezente și viitoare ale conturilor curente deschise de împrumutat la creditorul cedent.

Proiectul rezidențial nu a fost finalizat, pârâta N. S.R.L. a intrat în faliment, în procedura de insolvență reclamanții nu au putut intra în posesia apartamentelor obiect al promisiunilor de vânzare-cumpărare și nu au obținut nici restituirea sumelor achitate cu titlu de preț.

A apreciat prima instanță că prin probele administrate reclamanții nu au probat scopul ilicit al contractelor de garanție, câtă vreme acestea au fost încheiate în executarea clauzei cuprinse în art. 11 din contractul de credit, care constituia o condiție de valabilitate a contractului de credit și a actelor adiționale ulterioare la acesta, care reglementau garanțiile de rambursare impuse de acordarea acestui credit (contracte de ipotecă, contracte de garanție mobiliară și contracte de gaj fără deposedare asupra creanțelor), nu există dovezi că modalitatea de acordare a creditului, structura garanțiilor, suplimentarea finanțării acordate s-au realizat cu nerespectarea normelor prudențiale și a celor de cunoaștere a clientelei, care oricum nu constituie condiții de fond ale încheierii unui contract de credit bancar, a căror nerespectare să atragă nevalabilitatea actului.

În opinia primei instanțe, un act juridic este încheiat în frauda legii atunci când anumite norme legale sunt folosite, nu în scopul pentru care au fost edictate, ci pentru eludarea altor dispoziții legale. S-a constatat că, potrivit prevederilor cuprinse din titlul VI al Legii nr. 99/1999, garanțiile reale mobiliare sunt destinate să asigure îndeplinirea unei obligații civile sau comerciale născute dintr-un contract. Contractul care a generat constituirea garanțiilor este contractul de credit intervenit între pârâtele L. S.A. și N. S.R.L. față de care reclamanții au calitatea de terți, astfel că nu pot invoca pretinse obligații neexecutate privind asigurarea riscului nefinalizării construcției care ar releva participația frauduloasă a băncii.

În ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 969 și art. 1294 C. civ. de la 1864 prima instanță a reținut că reclamanții înțeleg prin aceasta încălcarea destinației prețului plătit în temeiul antecontractelor de vânzare cumpărare a bunurilor viitoare pentru dobândirea proprietății ("imposibil de realizat dacă banii nu au fost folosiți pentru edificarea construcției"), prin utilizarea acestora ca și fonduri pentru restituirea creditului ceea ce a condus la situația în care riscul contractului de credit este suportat integral de reclamanții-consumatori.

S-a mai reținut că, potrivit clauzei inserată în art. 6.2 din antecontracte (se constată redactarea similară a acesteia în toate promisiunile încheiate de reclamanți), prețul a fost plătit pentru transferul dreptului de proprietate și că nu există o stipulație care să permită reclamanților să afirme că destinația acestor bani era exclusiv alocată edificării locuințelor.

În art. 7.1.6 din antecontracte era prevăzut dreptul N. de a finanța proiectul și prin fonduri obținute de la bănci, de a garanta restituirea creditului cu terenul și construcțiile de pe acesta astfel că nu poate fi reținută susținerea reclamanților că nu au cunoscut, la data perfectării antecontractelor, posibilitatea ca locuințele contractate să fie ipotecate. Prin antecontractele privind vânzarea unor bunuri viitoare aceștia și-au asumat riscul needificării imobilelor iar nu pe cel de neplată a creditului contractat de dezvoltatorul imobiliar, care este suportat integral de banca finanțatoare.

S-a mai constatat de prima instanță că toate obligațiile reglementate de actele normative invocate de reclamanți îl vizează pe vânzătorul de bunuri sau pe prestatorul de servicii la care consumatorul apelează pentru cumpărarea unui produs sau prestarea unui serviciu, premisa legală fiind relația contractuală dintre consumator și vânzătorul de bunuri sau prestatorul de servicii.

În opinia primei instanțe, în speța dedusă judecății un astfel de raport contractual nu există între reclamanți și pârâtele bănci finanțatoare, reclamanții fiind terți față de contractul de credit și contractele de garanție reală mobiliară a căror nulitate parțială solicită a fi constatată. S-a arătat că nu poate fi primită susținerea că acordând un credit dezvoltatorului imobiliar (pârâta N.) cu care reclamanții au încheiat promisiunile de vânzare-cumpărare L. S.A. ar fi prestat servicii financiare și față de reclamanți.

În opinia primei instanțe, câtă vreme pârâta L. S.A. nu s-a aflat în raporturi contractuale cu reclamanții și nici nu a promovat vânzarea bunurilor viitoare către aceștia nu se poate conchide că pârâtei i-ar fi revenit obligația legală sau contractuală să îi informeze pe reclamanți asupra situației creditului, a garanțiilor sau asupra modului de executare a contractului de credit sau cu privire la faptul că sumele pe care aceștia le plăteau în temeiul antecontractelor încheiate cu pârâta PVT urmau a fi încasate direct de bancă din contul colector.

S-a mai constatat că nu sunt dovedite nici susținerile reclamanților privind participația frauduloasă a pârâtei M. care ar fi încheiat contractele de cesiune de creanță în scopul ștergerii urmelor, complicării situației juridice și nedescoperirii presupusei fraude, după cum conduita procesuală a M. în cadrul procedurii de insolvență a debitoarei N., nu poate constitui motiv de nulitate a contractului de credit, contractelor de garanție și contractelor de cesiune actelor juridice încheiate anterior deschiderii procedurii menționate.

Prima instanță a mai constatat că nu poate fi angajată nici răspunderea civilă delictuală a băncii finanțatoare sau a cesionarei M. câtă vreme reclamanții nu au făcut dovada existenței faptelor ilicite constând în încălcarea prevederilor legale imperative privind normele prudențiale, protecția drepturilor și intereselor economice ale consumatorilor, regimul juridic al garanțiilor reale mobiliare. C.Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamanții A., B., P., C., D., F., Q., R., G., H., I., J., K., prin care au solicitat modificarea sentinței civile nr. 4234 din 7 iulie 2016 în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. În drept au fost invocate dispozițiile art. 466 din C. proc. civ. D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia nr. 286/A din 12 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanții-reclamanți A., B., P., C., D., F., Q., S., H., I., J., K., R., împotriva sentinței civile nr. 4234/07.07.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatele-pârâte L. S.A. membră a Grupului M. S.A, M. S.A. - Sucursala Londra, N. S.R.L, prin lichidator judiciar T., ca nefondat. E.Considerentele instanței de apel.

A reținut instanța de apel că prima instanță a stabilit în mod corect situația de fapt care a determinat litigiul dintre părți, constând în aceea că reclamanții sunt persoane fizice care, în calitate de promitenți-cumpărători, au încheiat cu pârâta N. S.R.L., în calitate de promitentă-vânzătoare, promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare a unor bunuri viitoare apartamente și, eventual, locuri de parcare în cadrul Ansamblului Rezidențial "N.", pe care promitenta-vânzătoare urma să-l execute în temeiul autorizației de construire nr. x din 8 decembrie 2008, pe terenul proprietatea acesteia, în suprafață totală de 6585 mp, situat în București, str. x (fost 8A + 8B + 8C + 14). În temeiul acestor antecontracte reclamanții au achitat, potrivit stipulațiilor fiecărei convenții, avansurile și ratele din preț în cuantumul și la scadențele convenite, sumele plătite fiind menționate distinct pentru fiecare dintre reclamanți în cererea de chemare în judecată. Pentru a finanța executarea lucrărilor de construcție, pârâta N. S.R.L. (PVT) a încheiat cu pârâta L. S.A. - Membra a Grupului M. contractul de credit bancar nr. x din 12 decembrie 2006, în temeiul căruia a beneficiat de un credit în sumă de 4.500.000 euro. Promisiunile în discuție au fost încheiate în perioada 22 ianuarie 2007 - 14 decembrie 2009.

Prin Actul adițional nr. x din 29 februarie 2008 la contractul de credit a fost majorată valoarea creditului de la 4.500.000 euro la 10.500.000 euro și prelungită durata inițială de 3 ani la până la 16 decembrie 2009.

Prin Actul adițional nr. x din 28 octombrie 2008 la contractul de credit a fost majorată valoarea creditului la 16.500.000 euro iar încasările existente, precum și cele viitoare obținute de împrumutat sub forma de avansuri sau rezervări, rezultate în urma încheierii de antecontracte de vânzare cumpărare de către împrumutat cu clienții săi, au fost blocate într-un cont deschis la banca de PVT, urmând să fie utilizate numai cu aprobarea băncii (art. 4).

Prin Actul adițional nr. x din 14 septembrie 2009 la contractul de credit, încheiat de pârâtele L. S.A. Membra a Grupului M., M. S.A. și N. S.R.L., s-a convenit, printre altele, ca încasările rezultate din vânzările imobilelor să fie blocate într-un cont colector deschis la bancă și să fie utilizate cu prioritate pentru rambursarea creditului.

În executarea obligației de garantare a creditului asumate prin art. 11 pct. 1.7 din contractul de credit, pârâta PVT a încheiat cu pârâta creditoare L. S.A. Membra a Grupului M. contractul de garanție reală mobiliară din data de 12 decembrie 2006 prin care s-a institut în favoarea creditorului o garanție reală mobiliară asupra tuturor soldurilor creditoare și respectiv asupra tuturor disponibilităților bănești prezente și viitoare ale conturilor curente deschise de împrumutat la bancă, pentru garantarea restituirii împrumutului de 4.500.000 euro, extinsă prin Actul adițional nr. x din 29 februarie 2008 pentru garantarea valorii creditului majorată la 10.500.000 euro și prin Actul adițional nr. x din 28 octombrie 2008 pentru garantarea valorii creditului majorată la 16.500.000 euro și asupra conturilor menționare în art. 1 din act.

În urma încheierii contractelor de cesiune de creanță nr. x din 30 octombrie 2008, nr. 617 din 8 decembrie 2008, nr. 723 din 27 ianuarie 2009, nr. 1467 din 15 aprilie 2009, nr. 1845 din 17 iunie 2009 și nr. 2089 din 17 iulie 2009, între pârâtele bănci, L. S.A. Membră a Grupului M. și M. S.A., aceasta din urmă a devenit creditoare pentru o parte din creditul acordat împrumutat de PVT (12.968.951,59 euro); a fost încheiat de pârâtele din prezenta cauză contractul de garanție reală mobiliară din data de 16 aprilie 2009, ulterior și Actul adițional nr. x din 7 octombrie 2009, prin care prin care s-a institut în favoarea creditorului o garanție reală mobiliară asupra tuturor soldurilor creditoare și respectiv asupra tuturor disponibilităților bănești prezente și viitoare ale conturilor curente deschise de împrumutat la creditorul cedent.

Proiectul rezidențial nu a fost finalizat, pârâta N. S.R.L. a intrat în faliment, iar în procedura de insolvență reclamanții nu au putut intra în posesia apartamentelor obiect al promisiunilor de vânzare-cumpărare.

S-a reținut că reclamanții au solicitat intervenția instanței din perspectiva particulară a unor norme ce reglementează protecția consumatorului, invocând în acest sens dispozițiile O.G. nr. 21/1992, ale Legii nr. 296/2004 și ale Legii nr. 363/2007 și evidențiind că au fost victimele unei practici comerciale înșelătoare prin omisiune. În acest context, instanța de apel a subliniat că prin edictarea normelor de protejare a consumatorului legiuitorul a urmărit acordarea unei protecții sporite a acestuia, ca parte care se regăsește într-o poziție vulnerabilă față de cea a profesionistului cu care intră în raporturi juridice. Pe de altă parte, însă, chiar legislația pe care părțile reclamante apelante au cerut să fie aplicată subliniază limitele de incidență a dispozițiilor de protecție. Astfel, potrivit prevederilor art. 3 din Legea nr. 296/2004 actele normative privind protecția consumatorilor nu trebuie să includă bariere în calea liberei circulații a mărfurilor și serviciilor. În aceeași măsură, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 363/2007 stabilește că prezenta lege nu aduce atingere: dispozițiilor legale ce reglementează contractele și, în special, prevederilor referitoare la validitatea, întocmirea sau efectele contractelor.

Din această perspectivă, instanța de apel a avut în vedere că protecția conferiră de legislația consumatorilor persoanelor fizice care se angrenează în anumite raporturi cu profesioniștii nu poate fi folosită pentru modificarea modului în care raporturi între profesioniști ar trebui să se desfășoare, în măsura în care acestea nu încalcă nici un principiu de drept ori normă legală.

Deoarece, reclamanții au invocat în demersul lor nulitatea absolută parțială a unor acte juridice în raport de care au calitatea de terți, prin reținerea cauzei ilicite și a fraudei la lege, prima instanță era ținută a evalua aceste două motive de nulitate în limitele specifice legislației speciale invocate. Motivarea răspunde, explicit, acestei exigențe.

Apelanții au evaluat în mod greșit caracterul general de protecție conferită prin dispozițiile O.G. nr. 21/1992, ale Legii nr. 296/2004 și Legii nr. 363/2007. Chiar dacă aceștia se prevalează de cauze de nulitate absolută, atât timp cât ele derivă din pretinsa încălcare a unor dispoziții legale specifice, se impunea identificarea domeniului de aplicare al normelor, domeniu care nu poate fi extins în forma cerută de apelanți.

Instanța de apel nu a împărtășit punctul de vedere al apelanților potrivit căruia, în mod mijlocit, au dobândit calitatea de debitori cedați, ca efect al constituirii unei garanții mobiliare asupra conturilor în care au fost virate sumele reprezentând preț al antecontractelor de vânzare-cumpărare. Sumele plătite de către reclamanți în contul pârâtei N. S.R.L. au devenit proprietatea acesteia din urmă, care putea dispune de ei fără restricție, inclusiv în scopul garantării împrumutului acordat de bancă prin instituirea unei garanții mobiliare asupra soldurilor conturilor, atât timp cât nicio dispoziție legală sau contractuală nu îi îngrădea sau înlătura acest drept. În opinia instanței de apel, această operațiune juridică nu poate fi asimilată cesiunii de creanță și cu atât mai puțin nu implica consimțământul promitenților cumpărători, în condițiile în care în contractele încheiate de apelanții reclamanți cu intimata pârâtă N. S.R.L. nu a fost inserată nicio clauză privind destinația sumelor plătite de reclamanți în temeiul contractelor.

În ceea ce privește circumstanțierea situației contractului de credit și a garanțiilor instituite în legătură cu acesta din perspectiva dispozițiilor Regulamentului nr. 19/2006 al BNR, instanța de apel a reținut că această chestiune nu a făcut obiectul investirii primei instanțe, fiind valorificată direct în calea de atac a apelului.

S-a mai remarcat faptul că apelanții s-au limitat la a cita prevederile art. 46-48 din cuprinsul capitolului "cerințe minime pentru recunoașterea garanțiilor care au ca obiect creanțe" din Regulamentul anterior menționat, fără a indica în ce constă pretinsa faptă ilicită a pârâtelor decurgând din încălcarea actului.

În ceea ce privește pretinsa faptă ilicită a N. care, la momentul încheierii antecontractelor de vânzare cumpărare, nu a informat pe promitenții cumpărători în mod complet, precis și corect despre caracteristicile și efectele juridice ale contractelor de ipotecă și ale contractului de garanție mobiliară, precum și despre impactul acestei operațiuni asupra intereselor lor economice, instanța de apel a considerat că în cauză nu se poate reține incidența prevederilor art. 45 și art. 57 din Legea nr. 296/2004 și art. 9 1 din O.G. nr. 21/1992. Pe de o parte, dispozițiile ar. 9 1 au fost cuprinse în O.G. nr. 21/1992 ulterior perfectării antecontractelor reclamanților din prezentul litigiu, cu excepția celui încheiat de I., așa încât N. nu avea a răspunde unor exigențe legale inexistente la momentul încheierii acestor convenții; în plus, dispozițiile reglementează situația produselor financiare, în sfera cărora nu intră și antecontractele de vânzare cumpărare. În ceea ce privește art. 45 și art. 57 din Legea nr. 296/2004, acestea au în vedere oferirea de informații cu privire la produsele și serviciile puse la dispoziția consumatorilor de către operatorii economici, respectiv caracteristicile esențiale ale acestora, pentru a da posibilitatea consumatorilor să facă o alegere rațională, în conformitate cu interesele lor economice și de altă natură și pentru a fi în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină siguranță și securitate. Or, contractele de ipotecă și de garanție mobiliară făcuseră obiectul publicității, în condițiile legii, tocmai pentru a fi opozabile terților interesați.

Instanța de apel a subliniat că nu pot fi opuse pârâtelor M. S.A. și L. dispozițiile legale cuprinse în legislația de protecție a consumatorului cât timp cât acestea nu au formulat nicio ofertă reclamanților, nu au încheiat nicio tranzacție comercială cu aceștia și nu a fost identificată nicio acțiune sau omisiune a acestor pârâte susceptibilă a fi calificată drept practică înșelătoare.

În ceea ce privește afirmațiile apelanților reclamanți potrivit cu care vânzarea creditului ipotecar de către pârâta M.-L. a fost făcută în considerarea banilor reclamanților pentru plata dobânzilor și comisioanelor uriașe, instanța de apel a reținut că raționamentul părții apelante este vădit deficitar. Astfel, în analiza succesiunii actelor juridice în legătură cu care instanța s-a pronunțat, instanța de apel a constatat că operațiunea juridică la care apelanții fac referire și pe care o numesc vânzarea creditului ipotecar ar putea fi reprezentată de cesiunile de creanță prin care banca cedentă L. S.A. Membră a grupului M., a cesionat către banca cesionară M. S.A. o parte din creditul acordat împrumutatei N.. Contrar alegațiilor apelanților, faptul că o parte din credit a fost transferată unei alte bănci nu modifică cu nimic sfera de incidență a prevederilor Legii nr. 363/2007 întrucât, în raport de persoana reclamanților, nici cedentul nu a avut o obligație de informare în sensul celor expuse de promitenții cumpărători.

În aceeași măsură, afirmațiile apelanților în legătură cu garanțiile constituite în favoarea băncii finanțatoare, transferul acestor garanții către banca cesionară, pretinsa asumare de către bănci a rolului de coordonator al proiectului imobiliar, nu sunt împrejurări care să circumstanțieze elemente de natură a atrage incidența dispozițiilor legale privind protecția consumatorului. F. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel, au formulat recurs recurenții-reclamanți A., R., F., Q., B., P., C., D., I., G., H., J. și K., aducându-i următoarele critici:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară ce reglementează principiul repartizării aleatorii a cauzelor, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Astfel, repartizarea cauzei a fost făcută în mod dirijat la secția a VI-a Civilă în virtutea așa numitei competențe "litigii cu profesioniști" cu încălcarea Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 18/2016 - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că în interpretarea și aplicarea art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, pentru determinarea competenței materiale procesuale a secțiilor specializate din cadrul instanțelor, se ține seama numai de criteriile legale referitoare la obiectul și natura litigiilor.

Cum natura cererii de chemare în judecată din prezenta cauză este aceea unei acțiuni în despăgubiri formulate de consumatori, apelul era de competența oricărei secții civile.

Deși reclamanții au invocat excepția necompetenței materiale funcționale a Secții a VI-a Civile de la Curtea de Apel București și a încălcării principiului repartizării aleatorii, instanța de apel a respins excepțiile ca nefondate, încălcând astfel principiul repartizării aleatorii a cauzelor, pentru că în loc să se facă repartizarea pe toate secțiile civile, această repartizare s-a făcut doar pe două secții.

Hotărârea instanței de apel, a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 363/2007, privind protecția consumatorului. În acest sens, s-a susținut că instanța de apel a interpretat eronat Legea nr. 363/2007, deoarece a redus aplicarea acestui act normativ doar la raportul juridic de consumație, în mod restrictiv, deși ipoteza legii nu face acest lucru.

Nu există nicio extindere artificială a reglementărilor din materia consumatorilor asupra raporturilor juridice dintre doi profesioniști, respectiv cele două intimate, ci dimpotrivă, există intervenția profesionistului bancă, în tranzacția de consumație, respectiv antecontractul de vânzare-cumpărare, ce impune aplicarea reglementărilor din domeniul protecției consumatorului, cu obligația de informare prealabilă și cu angajarea răspunderii civile legale, atâta timp cât cei doi profesioniști au acționat asupra consumatorului, parazitând tranzacția acestuia prin preluarea banilor în baza contractului de cesiune de creanță, operațiune ce a dus la prejudicierea consumatorului.

Prin încheierea contractelor de garanție mobiliară s-a realizat intersecția drumurilor profesionistului (banca) cu consumatorii, această realitate fiind negată de instanța de apel deși consecințele sunt neechivoce, acestea constând în încasarea banilor de bancă pentru costul creditului și pentru restituirea lui și în nefinalizarea locuințelor și pierderea lor de consumatori, coroborat cu executarea ipotecilor de bancă în procedura insolvenței, în absența oricăror garanții de la dezvoltatorul împrumutător.

În acest fel, definiția practicilor comercianților în relația cu consumatorii nu se confundă cu raportul de consumație stricto sensu, această relație acoperind atât faza precontractuală cât și pe cea post contractuală, iar practicile comerciale fiind în strânsă legătură cu promovarea vânzarea sau furnizarea unui produs consumatorilor.

Aceasta înseamnă că practicile nu sunt însăși raportul juridic de consumație, însemnând că este greșit considerentul instanței de apel, aceasta neanalizând strânsa legătură dintre contractele de garanție imobiliară cu tranzacția de consum, respectiv cu antecontractele de vânzare-cumpărare.

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 5, 6 și 7 din Legea nr. 363/2007, ale art. 18-26 din O.G. nr. 21/1992 și art. 38-63 din Legea nr. 296/2004 în variantele aplicabile la datele constituirii și executării garanțiilor mobiliare între cele două intimate-pârâte, cu privire la obligația intimatei N. S.R.L. de informare a consumatorilor, motive prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel a reținut că nu există în sarcina intimatei N. S.R.L. (PVT), obligația de informare față de consumatori, fără să motiveze de ce nu există această obligație, pentru ca mai apoi să motiveze că deși există o obligație de informare, totuși intimata ar fi făcut aceasta prin publicarea contractului de garanție mobiliară în AERGM și prin înscrierea ipotecilor în cartea funciară, confundându-se în acest fel obligația de informare a consumatorilor cu formalitățile de notificare a cesiunii de creanță în baza dispozițiilor C. civ. sau ale Legii nr. 99/1999.

A fost distorsionat sensul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 363/2007, deoarece această reglementare nu constituie o limitare a incidenței dispozițiilor speciale, ci o încadrare în sistemul de drept prin completarea acestora cu normele de drept comun. Respectarea principiului liberei circulații a bunurilor și mărfurilor nu se poate face cu încălcarea gravă a drepturilor consumatorilor, ci prin armonizarea celor două principii, astfel încât niciunul dintre ele să nu fie afectate.

Unul dintre fundamentele legislației privind protecția consumatorilor îl constituie dreptul acestora la informare asupra caracteristicilor produsului, consecințelor încheierii tranzacției, deoarece numai dacă în acest fel este informat în mod corect și complet consumatorul va intra în raportul contractual în mod asumat. Această obligație de informare incumbă operatorilor economici, care trebuie să facă dovada îndeplinirii acestei obligații, potrivit prevederilor art. 18-28 din O.G. nr. 21/1992, art. 38-63 din Legea nr. 296/2004 și art. 5, 6 și 7 din Legea nr. 363/2007.

Sub acest aspect, din probele administrate în cauză rezultă că niciuna dintre cele două intimate nu a asigurat informarea recurenților-reclamanți asupra constituirii de garanții sub forma cesiunii de creanță asupra drepturilor de încasare constând în avansurile de preț, dar și asupra neasigurării de garanții de la împrumutata PVT care să acopere riscul de plată și asupra riscurilor la care se supun aceștia dacă vor contracta locuințele sau dacă vor plăti ratele de avans de preț. În legătură cu aceasta s-a susținut că au fost publicate în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare (AEGRM), contracte de garanție mobiliară, cu un conținut diferit față de cele existente în dosarul de creditare, ceea ce conturează ideea unei acțiuni de premeditare a încălcării obligației de informare.

Încălcarea obligației de informare de către intimata PVT este suficientă pentru invalidarea actelor juridice a căror constatare a nulității absolute a fost cerută. Prin specificul derulării proiectului au fost constituite garanții mobiliare pe măsura plății ratelor de avans și de aceea obligația de informare privește, atât încheierea contractelor, cât și plățile succesive.

Considerentul instanței de apel referitor la faptul că promitenții cumpărători au cunoscut faptul că locuințele contractate pot fi ipotecate, nu corespunde adevărului, deoarece, recurenții-reclamanți știau că ipoteca va fi înființată doar asupra terenului nu și asupra construcțiilor, așa după cum rezultă din art. 7.1.7 din antecontract. Acest considerent nu are legătură cu obligația de informare privind constituirea garanțiilor mobiliare și cu motivele de apel și nu substituie această obligație.

Instanța de apel nu a analizat încălcarea obligației de informare a recurenților reclamanți de intimata PVT, dar nici de L., informare ce trebuia realizată înainte de încheierea antecontractelor, în sensul că banii lor vor fi folosiți ca garanție la bancă pentru plata costului creditului și pentru restituirea lui, precum și în legătură cu faptul că intimata PVT nu va aduce garanții suficiente care să acopere creditul pe care intenționează să-l contracteze.

Nu s-a ținut cont de faptul că recurenții-reclamanți au administrat probe din care rezultă manipularea și dezinformarea acestora, cu referire la contractele de garanție mobiliară publicate în AERGM cu un conținut diferit de cele existente în dosarul de creditare, neanalizarea îndeplinirii clauzelor contractuale în raport de anterioritatea sau concomitența acestor clauze raportat la datele actelor a căror nulitate absolută s-a cerut a fi constatată, acordul intimatelor cuprins în însăși contractul de credit și în contractele de garanție mobiliară din care rezultă că banii recurenților-reclamanți vor fi garanții la bancă, recunoașterea intimatei L., în sensul că banii recurenților-reclamanți au fost folosiți pentru plata costului creditului și pentru restituirea lui. Prin urmare, prin neinformarea corectă și completă a recurenților-reclamanți s-a realizat o deformare substanțială a comportamentului economic al acestora ce a afectat fundamental capacitatea lor de a lua o decizie în cunoștință de cauză.

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 969, art. 966-968, 1391-1398 și art. 1042-1404 din C. civ. de la 1864, privind cesiunea de creanță, ale art. 12 lit. a), art. 13 și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 99/1999, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În speța de față, cauza contractelor de garanție mobiliară este ilicită. Art. 969 din C. civ. de la 1864 a fost încălcat de partea obligată să o respecte, prin încheierea unor convenții ascunse față de partea care are dreptul la executarea obligației, iar prin executarea convențiilor ascunse s-a realizat neexecutarea convenției, încălcându-se astfel dispozițiile art. 969 din C. civ. de la 1864.

Instanța de apel nu a arătat care ar fi fost barierele puse în calea afacerii celor două intimate dacă recurenții-reclamanți ar fi fost informați despre modul de finanțare și de calitatea lor de garanți. În loc să își execute obligațiile către recurenții-reclamanți, intimata PVT împreună cu intimata L., au pus în aplicare contractul de credit și au încheiat contractele de garanție mobiliară, pe care le-au și executat, astfel încât intimata L. a devenit cesionara avansurilor de preț, titular al acestor sume, cu drept de dispoziție imediată, iar recurenții-reclamanți au devenit debitori cedați și au plătit costul creditului și rambursarea de credit, fără să fie notificate, conform dispozițiilor de drept comun reprezentate de art. 1391 - 1398 și art. 1042 - 1404 din C. civ. de la 1864 și fără să fie făcută în mod legal publicitatea prevăzută de art. 2 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 99/1999, întrucât contractele de garanție mobiliară au un conținut diferit de cele din dosarul de credit, aceste susținerii fiind dovedite prin probele existente la dosarul cauzei.

Faptul că prin încheierea și executarea contractelor de garanție mobiliară sub forma cesiunii de creanță a avansurilor de preț plătite de apelanții-reclamanți, a fost afectată însăși forța obligatorie a contractelor de vânzare-cumpărare de bunuri viitoare, reglementată de art. 969 din C. civ. de la 1864, rezultă că aceste contracte de garanție mobiliară au o cauză ilicită contrară ordinii publice.

Cele două intimate au săvârșit și o fraudă la lege, deoarece au încheiat contractele de garanție mobiliară folosindu-se de dispozițiile art. 1 și art. 2 lit. a) din Titlul VII și art. 13 și urm. din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, în scopul încălcării art. 969 din C. civ. de la 1864.

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1391 - 1398 și art. 1042-1404 din C. civ. de la 1864 privind cesiunea de creanță și ale art. 2 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 99/1999, motive de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Considerentele instanței de apel cu privire la teza terțului în ce privește pe intimata L., sunt nelegale, deoarece neagă regimul juridic al cesiunii de creanță, operațiune care implică trei părți și constă în transmiterea calității de debitor al contractului de credit de la intimata PVT la recurenții-reclamanți, aceasta fiind relația cu consumatorii despre care se vorbește în Legea nr. 363/2007 și pe care instanța de apel a negat-o.

În ce privește această cesiune de creanță, se impunea notificarea cesiunii sau acceptarea acesteia de către debitorul cedat, iar toate operațiunile trebuiau supuse publicității prin înscrierea în AEGRM, măsuri ce nu au fost respectate.

Având în vedere că a fost lămurită relația intimatei L. cu consumatorii (recurenții-reclamanți) constând în calitatea acestora de garanți - debitori cedați, ținând seama de caracterul de norme speciale cuprinse în O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 296/2004 și Legea nr. 363/2007, rezultă concluzia obligației intimatei L. de a informa și ea pe consumatori (recurenții-reclamanți), că restituirea creditului se face din banii lor.

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea principiilor de drept și a normelor privind regimul juridic al nulității absolute a unui act juridic de consumație, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Astfel, normele din legislația privind protecția consumatorilor sunt imperative, iar sancțiunea încălcării lor este nulitatea absolută.

Instanța de apel nu a lămurit dacă în materia dreptului protecției consumatorilor există o nulitate absolută specifică și dacă analiza condițiilor nulității absolute trebuie subsumată normelor speciale ale legislației privind protecția consumatorilor sau sunt aplicabile normele de drept comun ce cuprind cauzele de nulitate absolută cu probațiunea aferentă, mai cuprinzătoare.

În considerentele deciziei recurate, instanța de apel a ignorat probele privind convenția frauduloasă constând în înțelegerea celor două intimate, PVT și L., conform căreia împrumutata PVT să nu constituie garanții suficiente pentru rambursarea creditului ci să garanteze cu avansurile de preț pe care contractanții de apartamente le vor plăti în baza tranzacțiilor ce vor fi încheiate. Această înțelegere a fost făcută înainte de încheierea contractelor de garanție mobiliară, fiind îndeplinită condiția existenței cauzei de nulitate absolută înainte sau concomitentă cu data încheierii contractelor de garanție mobiliară.

Recurenții-reclamanți susțin că aceste aspecte sunt probate prin contractele de vânzare-cumpărare de bunuri viitoare, cererea de credit și actele dosarului de credit, contractul de credit cu toate actele adiționale, contractele de garanție mobiliară anexe ale contractului de credit, contractele de garanție mobiliară publicate în AERGRM.

În mod greșit a apreciat instanța de apel că garanțiile mobiliare nu întrunesc condițiile cesiunii de creanță, deși din probele existente la dosarul cauzei rezultă că aceste contracte sunt cesiuni de creanță. De asemenea, în mod eronat și-a limitat judecata în ce privește cauza de nulitate absolută a fraudei, cu încălcarea principiului disponibilității, doar la semnarea contractului de credit și la terenul de sub construcții, deși suma împrumutată a crescut de la 2.000.000 Euro la 16.500.000 Euro pentru care nu au fost constituite garanții neexistând rapoarte de evaluare și de risc, deși a fost învestită cu analiza fraudei la lege pentru fiecare convenție de garanție mobiliară cuprinsă în contractul de credit.

Totodată, instanța de apel nu a observat că prin încheierea succesivă a contractelor de garanție mobiliară, pe măsura încheierii contractelor de vânzare-cumpărare de bunuri viitoare, analiza îndeplinirii cauzelor de nulitate absolută se face, în mod necesar, în timpul executării contractului, dar privește datele și momentele încheierii contractelor de garanție mobiliară și nu privește executarea contractului de credit.

Instanța de apel a raționat greșit atunci când a reținut că actele și faptele ce constituie mecanismul fraudulos, fiind ulterioare încheierii contractelor de garanție mobiliară, nu țin de cauza de nulitate absolută, raționamentul fiind greșit deoarece, în mod necesar, actele și faptele ce compun mecanismul fraudulos sunt ulterioare convenției și dovedesc executarea executării convenției frauduloase.

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea principiilor de drept și a normelor de drept privind riscul contractului, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel a reținut că repercusiunile negative care au afectat pe reclamanți se subsumează suportării riscului propriilor convenții, nicidecum riscului contractului de credit, însă acest considerent reprezintă o încălcare a legii, deoarece, noțiunea de risc mediu contractual are două coordonate esențiale și anume, aleatoriul și prejudiciul, prima dintre coordonate (aleatoriul) nefiind îndeplinită și atunci nici riscul nu este realizat.

În opinia recurenților reclamanți, instanța de apel a făcut o confuzie între culpa contractuală (frauda) și riscul contractului. Riscul este un eveniment aleatoriu, previzibil, care perturbă echilibrul contractual inițial, fără ca părțile să-l fi anticipat la încheierea contractului, care dezechilibrează contractul și ordinea comutativă, producând prejudiciu unei părți ca urmare a intervenției cazului fortuit sau a forței majore, dar care exclude culpa sau frauda.

Nefinalizarea proiectului și neexecutarea antecontractelor de vânzare nu este rezultatul unui eveniment extern aleatoriu, ci este rezultatul fraudei intimatei PVT, în executarea obligațiilor contractuale, dar este și rezultatul fraudei conjugate a celor două intimate. Fiind garanți în contractul de credit, recurenții-reclamanți au suportat riscul contractului de credit pentru că acesta este sensul constituirii garanțiilor, de a acoperi riscul neplății creditului și acesta este sensul garanțiilor, de a acoperi riscul de neplată produs.

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea principiilor de drept și a normelor privind legătura de cauzalitate și prejudiciu, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Astfel, instanța de apel a reținut că între împrejurările relevate de apelanți, imputate intimatelor-pârâte, și prejudiciul produs reclamanților nu există o legătură directă, reclamanții nefiind părți în convențiile a căror nulitate o invocă, astfel încât repunerea în situația anterioară, nu are cum a consta în restituirea, de către intimatele-pârâte, a sumelor achitate pentru transmiterea dreptului de proprietate. Aceste considerente încalcă legea, întrucât legătura de cauzalitate între prejudiciu și faptele ilicite trebuia analizată în raport de cererile de chemare în judecată, întâmplările din procedura insolvenței constituind motive și probe ale mecanismului fraudulos.

În procedura insolvenței, recurenții-reclamanți au putut să cunoască condițiile contractului de credit, cele ale contractului de garanție mobiliară, cu acest prilej constatând că nu au fost constituite garanții suficiente de la intimata PVT și că administratorul judiciar nu și-a îndeplinit obligațiile legale de a arăta cauzele insolvenței și persoanele vinovate de ajungerea în această situație, iar intimata L., în calitate de mandatar al creditorului garantat, M., s-a opus cererii de înlocuire a acestuia. Recurenții-reclamanți au devenit astfel, debitori cedați ai intimatei-pârâte L., sub forma cesiunii drepturilor de încasare a rezervărilor și a avansurilor de preț încheiate între intimatele L. și PVT.

Legătura de cauzalitate constă în aceea că pierderea locuințelor se datorează faptului că banii recurenților-reclamanți, ce au fost plătiți pentru a obține locuințele, au fost încasați de bancă pentru plata costului și a restituirii creditului, prin intermediul contractelor de garanție mobiliară (cesiune de creanță) pentru că așa a fost gândită schema de afacere, în sensul de a nu fi constituite garanții de la împrumutată, iar PVT să intre în insolvență.

Prin cererea de chemare în judecată, s-a cerut, în subsidiar, plata de daune, însă instanța de apel nu a motivat de ce daunele nu sunt admisibile, în condițiile în care prejudiciile sunt certe.

Hotărârea instanței de apel cuprinde motive străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În acest sens, recurenții-reclamanți au criticat considerentele instanței de apel, potrivit cărora, "faptul că o parte din credit a fost transferată unei alte bănci nu modifică cu nimic sfera de incidență a prevederilor Legii nr. 363/2007, întrucât, în raport de persoana reclamanților, nici cedentul nu a avut o obligație de informare în sensul celor expuse de promitenții cumpărători", susținând că nu s-au referit la cesiunea contractului de credit dintre L. și subsidiara din Londra, astfel că aceste considerente sunt străine de pricină.

Un al doilea considerent străin de natura pricinii, l-ar reprezenta validarea tezei primei instanțe, în sensul că motivele invocate nu ar constitui cauze de invalidare a contractului de credit, ca negotium iuris, act juridic de împrumut de consumație, prin prezentarea tezei legăturii dintre împrumut și garanție, în condițiile în care instanța nu a fost învestită cu cercetarea validității împrumutului, ci doar a convențiilor de garanție din contractul de împrumut și a cauzelor de nulitate proprii. G. Apărările formulate de intimatele-pârâte.

La data de 23 octombrie 2018, intimata-pârâtă M. S.A. - Sucursala Londra, a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 22 octombrie 2018, intimata-pârâtă N. S.R.L. prin lichidator judiciar T.., a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. H. Considerentele instanței de recurs.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, critica cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 304/2004, trebuie încadrată în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar nu în cele ale pct. 5 al aceluiași alineat. Critica nu poate fi reținută.

Repartizarea aleatorie privește completurile din cadrul unei secții, iar nu repartizarea între secții. După cum chiar recurenții-reclamanți au afirmat, cererea de chemare în judecată a fost depusă la Tribunalul București la o secție specializată în litigii cu profesioniștii, iar în fața instanței de apel au invocat excepția necompetenței materiale funcționale, însă această excepție le-a fost respinsă, iar hotărârea instanței de apel nu a fost atacată sub acest aspect.

Recurenții-reclamanți nu au susținut că, în cadrul secției a VI-a Civile de la Curtea de Apel București, nu ar fi avut loc o repartizare aleatorie a dosarului ce face obiectul prezentei cauze.

Critica privind greșita aplicare a normelor de drept m