ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1372/2020

Ședința publică din data de 15 iulie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 447/F/14.04.2016, Tribunalul Specializat Argeș a deschis procedura generală a insolvenței împotriva debitoarei A. și a adoptat primele măsuri dintre cele reglementate de Legea nr. 85/2014.

Ulterior, prin sentința nr. 1025/F/10.11.2016, judecătorul-sindic a dispus trecerea debitoarei la faliment.

Prima sentință, cea de deschidere a procedurii generale a insolvenței, a fost publicată în Buletinul Procedurilor de Insolvență (în continuare, BPI) nr. 8164 din 25.04.2016, după cum relevă dovada privind îndeplinirea procedurilor de publicare regăsită la dosarul primei instanțe.

A. a declarat apel împotriva sentinței de deschidere a procedurii generale a insolvenței, expediindu-l prin poștă la 10.08.2017.

Prin întâmpinare, S.C. B. S.R.L. și C.., desemnat la data de 21.12.2016 în calitate de lichidator judiciar al debitoarei, au invocat excepția tardivității apelului, susținând că acesta a fost promovat după împlinirea termenului în care putea fi exercitat, care este de 7 zile de la comunicarea hotărârii, realizată prin publicarea în BPI.

În cadrul dosarului de apel, la 08.01.2018 D. a formulat o cerere de intervenție accesorie, în sprijinul poziției procesuale a apelantei.

La aceeași dată, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins "în principiu" cererea de intervenție accesorie, iar apoi a suspendat judecata cauzei, în temeiul art. 64 alin. (4) C. proc. civ., întrucât D. a recurat încheierea de la 08.01.2018.

Recursul astfel exercitat a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, încheierea atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă, spre o nouă judecată a cererii de intervenție, instanței de apel.

După reluarea judecății, la 28.01.2020 și S.C. E. S.R.L. a formulat cerere de intervenție accesorie, în sprijinul poziției procesuale a apelantei.

Anterior admiterii în principiu a cererii de intervenție accesorie, D. invocase, la termenul din 18.11.2019, excepția de neconstituționalitate a art. 42 alin. (3) și (10) și a art. 99 din Legea nr. 85/2014 și a dispozițiilor aceleiași legi, în ansamblu.

Cererile de intervenție accesorie au fost încuviințate în principiu în ședința publică de la 10.03.2020.

La aceeași dată, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția invocată și a adoptat o serie de alte măsuri, care însă nu formează obiect al recursului de față.

Pentru a dispune astfel, a reținut că cererea a fost formulată de intervenientul accesoriu D., administrator special al A., fără ca ea să fi fost susținută de către apelanta-debitoare, care, potrivit art. 56 alin. (2) și art. 85 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, este reprezentată, după trecerea la faliment (etapă a procedurii marcată prin sentința nr. 1025/F/10.11.2016 pronunțată de Tribunalul Specializat Argeș), de către lichidatorul judiciar.

Instanța de apel a apreciat că de la acel moment, mandatul administratorului special a fost limitat, conform prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, la a reprezenta interesele acționarilor/asociaților/membrilor, dar și că, deosebit față de intervenientul principal, intervenientul accesoriu are o poziție subordonată părții în favoarea căreia intervine, potrivit art. 67 alin. (2) C. proc. civ., așa încât, dacă săvârșește un act potrivnic părții a cărei apărare o sprijină, sancțiunea ce intervine este inadmisibilitatea actului respectiv. Considerând că lichidatorului judiciar îi revine sarcina de a exprima poziția procesuală a A., iar aceasta a fost în sensul că termenul de apel curge de la comunicarea sentinței prin BPI, curtea a tras concluzia că invocarea, de către intervenient, a excepției este potrivnică intereselor debitoarei.

În continuare, a evocat dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată și a reținut că și dacă lichidatorul judiciar ar fi achiesat la cererea intervenientului accesoriu de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 42 alin. (3) și alin. (10) și ale art. 99 din Legea nr. 85/2014 și ale Legii nr. 85/2014, în ansamblul ei, sesizarea ar fi inadmisibilă, întrucât aceasta nu are legătură cu soluționarea cauzei.

Cum apelul este îndreptat împotriva hotărârii de deschidere a procedurii, iar art. 42 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 vizează comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii procedurii, pe când art. 99 din aceeași lege se referă la actul de procedură al notificării, a apreciat că aceste două texte nu au impact asupra cauzei.

Cu privire la dispozițiile art. 42 alin. (10) din Legea nr. 85/2014, curtea de apel, subliniind că autorul excepției nu a avut calitatea de parte în dosarul în care a fost pronunțată hotărârea de deschidere a procedurii insolvenței, a considerat că o eventuală declarare a neconstituționalității textului nu ar produce niciun efect, căci titularul sesizării nu se încadrează în niciuna din ipotezele textelor de lege a căror neconstituționalitate o invocă: creditor, debitor sau participant la procedură.

De asemenea, a reținut că textele în discuție au format obiectul controlului de constituționalitate în repetate rânduri și au fost apreciate ca fiind constituționale, inclusiv sub aspectul instituirii unui regim derogatoriu cu privire la comunicarea actelor de procedură după momentul deschiderii procedurii de insolvență.

Împotriva măsurii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, adoptată prin încheierea de la 10.03.2020 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, A. și D. au declarat recurs, în termenul legal.

În motivare, au arătat că instanța de apel a respins cererea, cu toate că fusese formulată o cerere de amânare, așa încât autorul excepției de neconstituționalitate a fost pus în imposibilitatea de a o susține, cu încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil. În acest context, au susținut că cererii de amânare îi fusese atașată un înscris doveditor, dar acesta nu a fost anexat la dosar, din omisiunea Arhivei.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel a reținut că excepția a fost invocată de către intervenientul accesoriu și că ea nu a fost însușită de lichidatorul judiciar al societății debitoare, care, potrivit considerentelor încheierii atacate, este singurul care o mai putea reprezenta legal după trecerea la faliment.

În opinia recurenților, o atare abordare neagă însuși dreptul debitoarei de a ataca hotărârea de deschidere a procedurii, precizând că un atare drept putea fi, în mod concret și efectiv, exercitat numai de către administratorul statutar/special ori de asociați, iar nu de către administratul judiciar/lichidatorul judiciar, care nu avea niciun interes de a o apela. De aceea, lichidatorul judiciar nici nu ar fi putut susține o excepție de neconstituționalitate, al cărei scop era acela de a paraliza tardivitatea promovării apelului, pe care chiar el o invocase. În acest context, recurenții, citând dispozițiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, au apreciat că odată cu ridicarea dreptului de administrare al debitoarei, mandatul administratorului special subzistă în a reprezenta interesele membrilor asociați. De asemenea, au calificat ca lipsit de sens considerentul curții de apel, potrivit căruia o poziție contrară celei adoptate de lichidatorul judiciar, care nu apără partea pe care susține că o reprezintă, ar fi una potrivnică debitoarei, întrucât interesul celei din urmă nu poate fi cel de a obține o soluție de respingere ca tardiv a apelului pe care chiar ea l-a declarat.

În cadrul aceleiași critici, recurenții au tras concluzia că invocarea excepției de neconstituționalitate a textului legal ce impune comunicarea sentinței prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței, exclusiv prin publicare în BPI, fără ca anterior debitoarea să fi cunoscut în vreun fel că împotriva sa a fost deschisă procedura insolvenței, nu poate să fie apreciată drept un act de procedură potrivnic ei, atât timp cât, ca efect al eventualei admiteri a excepției, apelul ar fi socotit în termen.

Ultima critică se îndreaptă împotriva aprecierii instanței de apel, care a apreciat că excepția invocată ar fi inadmisibilă.

În dezvoltarea ei, recurenții au arătat că în cuprinsul cererii de sesizare a Curții Constituționale au indicat textele din legea fundamentală cu care normele atacate vin în conflict, contrar a ceea ce a reținut curtea de apel, dar și că în mod nefondat s-a apreciat că autorul excepției nu își susține propria poziție procesuală, prin invocarea ei. Astfel, au subliniat că excepția a fost invocată de intervenientul accesoriu, care are calitatea de parte în proces, în scopul de a completa apărarea părții în favoarea căreia a intervenit. Recurenții au apreciat că atât timp cât instanța de apel a reținut lipsa interesului real și personal al intervenientului în invocarea excepției, a creat o evidentă contradicție între aceste considerente și dispozitivul de admitere în principiu a cererii de intervenție accesorie, care a presupus verificarea și îndeplinirea condiției existenței unui interes propriu în adoptarea unei poziții în proces.

Totodată, recurenții au apreciat că, respingând cererea de sesizare, instanța s-a subrogat Curții Constituționale, analizând ea însăși constituționalitatea textelor.

La 24.06.2020, lichidatorul judiciar al A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondat a recursului.

Iar la 13.07.2020 S.C. B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitând respingerea recursului, ca fiind promovat de o persoană lipsită de capacitate de folosință și de exercițiu, ca inadmisibil și, în subsidiar, ca nefondat.

Excepțiile au fost respinse astăzi, în ședință publică, în considerarea celor expuse în practicaua prezentei decizii.

Analizând actele dosarului, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Prima critică a recurenților, potrivit căreia instanța de apel a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu toate că intervenientul accesoriu (recurent acum) D. formulase o cerere de amânare, nu este fondată.

Susținând că autorul excepției a fost pus în imposibilitatea de a o susține, cu încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil, recurenții au afirmat că cererii de amânare îi fusese atașată un înscris doveditor, dar acesta nu a fost anexat la dosar, din omisiunea Arhivei.

O atare alegație este nu doar speculativă, dar ea nu poate forma obiect al controlului de legalitate; de aceea, examinând critica și înscrisurile depuse efectiv la dosar, Înalta Curte apreciază că în lipsa dovezilor care să justifice imposibilitatea de prezentare la proces, în mod legal instanța de apel a respins cererea de amânare.

Este fondată însă cea de-a doua critică, ce vizează faptul că instanța de apel a reținut că excepția invocată de către intervenientul accesoriu nu a fost însușită de lichidatorul judiciar al societății debitoare, care, potrivit considerentelor încheierii atacate, este singurul care o mai putea reprezenta legal după trecerea la faliment.

Potrivit art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a judecății și oricare ar fi obiectul acestuia. Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial (...). Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale".

Iar în conformitate cu art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, "Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța va respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare (...)".

Așadar, în sensul Legii nr. 47/1992, republicată, inadmisibilitatea excepției, care justifică respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, trebuie să derive din încălcarea art. 29 alin. (1), (2) sau (3) din aceeași lege.

Desigur, aceste ipoteze nu sunt singurele în care instanțele pot să respingă o cerere de sesizare a Curții Constituționale.

În situații de genul celei de față, când excepția a fost invocată de către un intervenient accesoriu, trebuie verificată, într-adevăr, măsura în care excepția sprijină poziția procesuală a părții în favoarea căreia a intervenit, pentru a nu fi încălcate dispozițiile art. 67 alin. (2) C. proc. civ.

În cauză, excepția de neconstituționalitate invocată sprijină, contrar a ceea ce a reținut curtea de apel, interesul debitoarei A., în apelul pe care l-a declarat împotriva hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței.

Se cuvine subliniat că hotărârea de deschidere a procedurii insolvenței nu poate fi atacată de către debitoare, prin administrator judiciar, pentru că în această etapă a procedurii, interesele practicianului, desemnat prin chiar respectiva hotărâre, nu converg cu cele ale debitoarei.

De aceea, unei entități supuse procedurii colective nu i se poate pretinde ca apelul pe care îl promovează împotriva hotărârii prin care aceasta s-a deschis să fie însușit de către administratorul judiciar; calea de atac astfel exercitată este asumată fie de către reprezentantul său statutar, fie de administratorul special care reprezintă interesele asociaților/acționarilor.

Ca o confirmare a intereselor divergente pe care administratorul/lichidatorul judiciar și debitoarea le au stau invocarea de către practician a excepției tardivității declarării apelului, precum și poziția pe care, în calitate de intimat, a exprimat-o prin întâmpinarea la recursul de față.

În asemenea condiții factuale, autorului excepției nu i se poate imputa faptul că lichidatorul judiciar nu și-a însușit excepția de neconstituționalitate.

Scopul excepției era acela de a paraliza tardivitatea promovării apelului, pe care practicianul însuși o invocase, așa încât o poziție contrară celei adoptate de lichidatorul judiciar nu este una potrivnică debitoarei, al cărei interes nu poate fi cel de a obține respingerea ca tardiv a apelului pe care chiar ea l-a declarat.

Așadar, Înalta Curte constată că prima critică a recurenților este fondată, invocarea de către intervenientul accesoriu a excepției de neconstituționalitată fiind în interesul părții în favoarea căreia a intervenit și neputând fi supusă cenzurii administratorului judiciar/lichidatorului judiciar.

Ea nu este însă și suficientă pentru a determina admiterea recursului, întrucât trebuie verificată măsura în care excepția se încadrează în ipotezele art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte recunoaște că, respingând cererea de sesizare, curtea de apel a făcut un examen al constituționalității textelor criticate, pe care legea nu i-l îngăduie.

Textele criticate pentru neconstituționalitate sunt art. 42 alin. (3) și (10) și art. 99 din Legea nr. 85/2014 și a prevederilor aceleiași legi, în ansamblu, autorul excepției afirmând neconstituționalitatea dispoziției care impune comunicarea hotărârii prin care s-a deschis procedura insolvenței, exclusiv prin publicare în BPI, fără ca anterior debitoarea să fi cunoscut în vreun fel că împotriva sa a fost deschisă procedura insolvenței. O primă concluzie, prioritară, este că, deși excepția vizează și Legea nr. 85/2014, în ansamblu, criticile formulate nu au în vedere decât textele expres indicate în sesizare, care conturează în fapt limitele în care controlul de legalitate trebuie exercitat; respectivele texte vor fi citate în cele ce succed:

Potrivit art. 42 alin. (3) și (10) din Legea nr. 85/2014, "(3) Prin excepție de la prevederile alin. (1), comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii procedurii și notificarea deschiderii procedurii se vor realiza potrivit prevederilor C. proc. civ.. Creditorii care nu au fost notificați potrivit prevederilor art. 99 alin. (3) sunt considerați de drept în termenul de depunere a cererilor de admitere a creanțelor, prin depunerea unei cereri de admitere la masa credală și vor prelua procedura în stadiul în care se afla în momentul înscrierii lor la masa credală. (10) Publicarea actelor de procedură sau, după caz, a hotărârilor judecătorești în BPI înlocuiește, de la data publicării acestora, citarea, convocarea și notificarea actelor de procedură efectuate individual față de participanții la proces, acestea fiind prezumate a fi îndeplinite la data publicării".

Iar art. 99 din aceeași lege prevede că "(1) În urma deschiderii procedurii, administratorul judiciar va trimite o notificare tuturor creditorilor menționați în lista depusă de debitor potrivit prevederilor art. 67 alin. (1) lit. c) ori, după caz, potrivit prevederilor art. 74, debitorului și oficiului registrului comerțului sau, după caz, registrului societăților agricole ori altor registre unde debitorul este înmatriculat/înregistrat, pentru efectuarea mențiunii. (2) Dacă creditorii cu sediul sau cu domiciliul în străinătate au reprezentanți în țară, notificarea va fi trimisă acestora din urmă. (3) Notificarea prevăzută la alin. (1) se realizează potrivit prevederilor C. proc. civ. și se va publica, totodată, pe cheltuiala averii debitorului, într-un ziar de largă circulație și în BPI".

În condițiile în care, prin invocarea excepției de neconstituționalitate, autorul ei tinde să obțină eliminarea din ordinea juridică a prevederilor legale care indică efectele publicării în BPI a hotărârii de deschidere a procedurii, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 42 alin. (3) și ale art. 99 din Legea nr. 85/2014, care se referă la alte situații (comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii procedurii și notificarea deschiderii procedurii) nu au legătură cu cauza.

Numai în cazul textului art. 43 alin. (10), citat mai sus, o atare legătură ar putea fi identificată, dar eventuala declarare a neconstituționalității lui nu ar aduce niciun beneficiu concret recurenților.

Pentru a justifica această afirmație, Înalta Curte expune următoarele:

Caracterul specific al procedurii insolvenței a impus adoptarea unor reguli speciale, care derogă de la normele dreptului comun, stabilirea acestora constituind atributul exclusiv al legiuitorului, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție.

Regula instituită de art. 42 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este în sensul ca și citarea părților, și comunicarea actelor de procedură să se realizeze prin Buletinul Procedurilor de Insolvență.

Justificarea textului evocat se regăsește în specificul procedurii insolvenței, care implică un număr ridicat de participanți și o diversitate de acte de procedură care ar putea îngreuna desfășurarea ei; tocmai de aceea, scopul normei rezidă în desfășurarea procedurii cu celeritate.

Excepțiile de la această regulă sunt cele prevăzute de art. 42 alin. (3) și (4) din lege, care impun a se realiza potrivit C. proc. civ. comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii procedurii și notificarea deschiderii procedurii, dar și prima citare și comunicarea actelor de procedură către persoanele împotriva cărora, ulterior deschiderii procedurii insolvenței, se introduce o acțiune în baza Legii nr. 85/2014; în această din urmă ipoteză, prima citare și comunicarea actelor de procedură se efectuează și prin publicare în BPI.

Rațiunea acestor situații de excepție derivă din faptul că anterior deschiderii procedurii, părțile nu au niciun motiv să consulte periodic Buletinul Procedurilor de Insolvență; de aceea, comunicarea actelor de procedură trebuie să le fie făcută în mod individual.

De asemenea, deschiderea procedurii este notificată tuturor creditorilor menționați în lista depusă de debitor potrivit prevederilor art. 67 alin. (1) lit. c) ori, după caz, potrivit prevederilor art. 74 din Legea nr. 85/2014 - pentru ca aceștia să depună declarații de creanță -, debitorului și oficiului registrului comerțului sau, după caz, registrului societăților agricole ori altor registre unde debitorul este înmatriculat/înregistrat, pentru efectuarea mențiunii.

Și în aceste situații, notificarea individuală vine în sprijinul acestor entități, care sunt altfel informate asupra deschiderii procedurii.

Similar, prima citare și comunicarea actelor de procedură către persoanele împotriva cărora, ulterior deschiderii procedurii insolvenței, se introduce o acțiune în baza Legii nr. 85/2014 se efectuează nu doar prin publicare în BPI, ci și potrivit C. proc. civ. tocmai pentru că asemenea acțiuni sunt îndreptate, de regulă, împotriva unor terți față de procedură, care nu fuseseră anterior informați asupra declanșării ei.

Așadar, anterior deschiderii procedurii, părțile trebuie să fie citate în condițiile C. proc. civ., în mod individual, iar nu colectiv.

Se cuvine notat că, în speță, debitoarea fusese înștiințată despre existența cererii de deschidere a procedurii de insolvență și, la termenul din 07.04.2016, la care prima instanță a amânat pronunțarea sentinței, a fost reprezentată de recurentul D..

În schimb, după deschiderea procedurii, părților le revine obligația de a urmări desfășurarea procesului în condiții care să-i asigure finalizarea în condiții de celeritate. De aceea, art. 42 alin. (10) din Legea nr. 85/2014 prevede că publicarea actelor de procedură în BPI înlocuiește citarea, convocarea și notificarea actelor de procedură efectuate individual față de participanții la proces.

Noțiunile de comunicare și de notificare a actului de procedură nu sunt însă echivalente, ci fiecare are un conținut distinct și, în mod expres, Înalta Curte ia act că textul legal evocat nu enumeră și comunicarea, ca act de procedură, printre cele înlocuite de publicarea în BPI.

Cu toate acestea, există o normă care impune ca hotărârile judecătorești să fie supuse comunicării în forma publicării în Buletinul Procedurilor de Insolvență și ea este cuprinsă în art. 43 alin. (2) teza I din Legea nr. 85/2014, potrivit căruia "Termenul de apel este de 7 zile de la comunicarea hotărârii realizată prin publicare în BPI, dacă prin lege nu se prevede altfel".

Aceasta este dispoziția a cărei încălcare a fost invocată de titularul excepției de tardivitate a formulării apelului și care ar fi trebuit să fie atacată de autorul excepției de neconstituționalitate, deoarece eventuala eliminare din ordinea juridică a ei, iar nu a art. 42 alin. (10) din Legea nr. 85/2014, i-ar fi adus un beneficiu direct apelantei.

În acest sens trebuie înțeleasă sintagma cuprinsă în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 "care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia", pe care și Curtea Constituțională a explicat-o, în considerentele deciziei nr. 713/2017, atunci când a subliniat caracterul concret al controlului de constituționalitate exercitat pe cale de excepție, reținând că incidența textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat.

În considerarea celor expuse mai sus, Înalta Curte constată că o eventuală constatare a caracterului neconstituțional al art. 42 alin. (3) și (10) și art. 99 din Legea nr. 85/2014 nu ar aduce un beneficiu direct recurenților, așa cum în mod judicios a reținut instanța de apel, textele evocate neavând legătură cu soluționarea cauzei.

Prin urmare, cerințele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, nu sunt îndeplinite, motiv pentru care, chiar dacă decizia atacată prezintă anumite vicii de legalitate, ele nu au aptitudinea să determine reformarea ei.

De aceea, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Va respinge însă și cererea intimatei S.C. B. S.R.L., de obligare a recurenților la plata cheltuielilor de judecată, deoarece aceasta nu a făcut dovada avansării lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții D. și A. împotriva încheierii din 10 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016.

Respinge ca neîntemeiată cererea intimatei S.C. B. S.R.L., privind obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iulie 2020.