ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1058/2020

Ședința publică din data de 18 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 427 din 14.03.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj s-a admis în parte cererea formulata de reclamanta A. S.A..

A fost obligată pârâta B. S.A. să plătească reclamantei suma de 301222 RON, reprezentând echivalentul în RON a sumei de 67000 de euro, cu titlu de penalități de întârziere datorate în temeiul art. 2.6 din contractul de vânzare - cumpărare acțiuni din 17.12.2015.

S-a respins, ca neîntemeiate, pretentiile reclamantei având ca obiect plata de despăgubiri în cuantum de 251697,6 RON, în temeiul art. 2.6 din contractul de vânzare - cumpărare acțiuni din 17.12.2015.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 6617,22 RON, constând în taxa de timbru și suma de 11727,96 RON, constând în onorariu de avocat. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 4760 RON, constând în onorariu de avocat și ca urmare a compensării sumelor reprezentând onorariu de avocat, dispune ca pârâta să plătească reclamantei suma de 13585 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 95/25.02.2019, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.A..

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut în esență următoarele:

La data de 07.12.2015, între reclamanta A. S.A., în calitate de vânzător și pârâta B. S.A., în calitate de cumpărător, s-a încheiat un contract de vânzare - cumpărare de acțiuni având ca obiect pachetul de acțiuni deținut de vânzătoare la societatea C. S.A. constând în 923 de acțiuni, reprezentând 85,64 % din capitalul social subscris, cu o valoare nominală de 3000 de RON fiecare, valoarea totală fiind de 2.769.000 RON.

Prețul negociat la care s-a realizat vânzarea acțiunilor a fost de 3.371,43 RON/acțiune, prețul total fiind de 3.111.833,01 RON, ce urma a se achita în 3 tranșe, dintre care prima în valoare de 933.549,90 RON, a fost plătită la momentul semnării contractului, iar celelalte două, de valori egale, aveau scadența la 27.02.2016, respectiv la 30.05.2016, litigiul fiind generat de neplata celei de-a 2 tranșe, a 3-a fiind achitată .

Analizând apărările referitoare la caracterul esențial al raportului de audit, prima instanță a reținut în raport de prevederile art. 2.5 din contract, cât și ale art. 2.6. din același contract, de garantarea plății prețului acțiunilor prin bilete la ordin, de prevederea unor penalități de întârziere pentru neplata ratelor de preț la scadenta, precum și despăgubirile care puteau fi solicitate în cazul imposibilității valorificării biletelor la ordin aduse garanție, caracterul esențial al termenului de plata al ratelor de preț, independent de împrejurarea realizării raportului de audit la termenul stabilit, situație care o îndreptățește pe reclamantă să solicite penalități de întârziere în caz de întârziere.

Apelanta pârâtă a reiterat prin apelul declarat poziția sa potrivit căreia întrucât achiziționarea Companiei a fost realizată în lipsa întocmirii unui Raport de audit, iar Cumpărătorii, printre care și apelanta-pârâtă nu cunoșteau situația financiară a Companiei achiziționate, a fost stabilit prin art. 4.4 din MOU un mecanism conform căruia, prețul de vânzare putea fi modificat ca urmare a furnizării de către auditorul numit de către apelanta-pârâtă a unui raport care indica datorii mai mari ale societății achiziționate (C.) decât ceea ce s-a agreat, 11.000.000 RON, în afara datoriilor pe care le înregistra față de societățile din D..

Predarea întregii arhive a Companiei reprezenta o condiție esențială susține apelanta pârâtă, întrucât în lipsa îndeplinirii acestei obligații, raportul de audit nu putea fi finalizat și astfel definitivat prețul de vânzare al acțiunilor și pentru respectarea termenelor de executare a Contractului, întrucât decalarea acestui termen determina în mod implicit decalarea tuturor termenelor subsecvente, respectiv cel până la care trebuia realizat auditul și cel de plată al tranșelor 2 și 3 din prețul de tranzacționare.

Interpretarea coroborată a clauzelor contractuale, pentru a stabili existența oricărui tip de neexecutare a obligațiilor contractuale, presupune determinarea conținutului contractului, operație necesară în scopul identificării, mai întâi, a obligațiilor contractuale pentru ca apoi să se poată verifica executarea acestora.

Calificarea din punct de vedere juridic a contractului determină regulile și speciale incidente însă interpretarea contractelor se realizează și prin aplicarea regulilor generale statuate de către legiuitor la art. 1266-1270 C. civ. pentru a determina voința reală, internă, concordantă a părților privind întinderea drepturilor și a obligațiilor corelative ale lor prin interpretarea sistematică, în raport de natura și obiectul contractului.

Instituirea în cadrul convenției principale a mai multor clauze de natură a asigura obligația de plată a prețului stabilit, respectiv clauza referitoare la emiterea unor bilete la ordin, pentru garantarea plății, instituirea unor penalități de întârziere pentru neplata ratelor de preț la scadenta, precum și despăgubirile stabilite în cazul imposibilității valorificării biletelor la ordin aduse garanție, relevă că natura convenției a rămas cea de vânzare, iar obligațiile asumate sunt cele rezultate dintr-o convenție care are această natură.

Raporturile complexe existente între părți și convențiile încheiate cu privire la vânzarea pachetului de acțiuni trebuie într-adevăr interpretate coroborat însă nu schimbă natura obligațiilor asumate și nici caracterul esențial al obligației de plată a prețului.

Este de necontestat că neîndeplinirea întru totul a obligațiilor liber asumate și consimțite de către părți echivalează cu o neexecutare culpabilă a obligațiilor asumate și nu conferă dreptul părții aflată în culpă la plata penalităților pentru executarea cu întârziere a obligațiilor celeilalte părți, însă această ipoteză nu se verifică în cauză întrucât neexecutarea obligațiilor principale poate atrage incidența art. 1517 C. civ.

Teza apelantei pârâte potrivit căreia neîndeplinirea în mod nejustificat a obligației prevăzute de art. 6.3 din MOU privind predarea arhivei echivalează cu neexecutarea Contractului ceea ce justifică întârzierea în executarea obligației de plată a restului la preț datorat de pârâtă conform termenelor stabilite inițial nu poate fi validată, interpretarea coroborată a clauzelor contractuale nu determină o astfel de concluzie.

Memorandumul de înțelegere încheiat între aceleași părți la aceeași dată reia unele din obligațiile asumate și determină limitele de interpretare pentru alte clauze stabilind nivelul datoriilor societății achiziționate pentru prețul stabilit ca fiind necesar a fi mai mic sau egal cu valoarea de 11.000.000 RON.

Clauza care a primit valențe diferite de la semnatarii convenției, art. 3.1.5.7 din Memorandum, dispune: Raportul de audit se va realiza în mod obligatoriu pana la data de 20.02.2016, în caz contrara Vânzători fiind autorizați să introducă la plată biletele la ordin garanție pentru întreaga valoare a restului de preț, în condițiile art. 4.1.2 și sub condiția predării până la data de 31.12.2015 a arhivei Companiei conform art. 6.3. În cazul în care apar întârzieri în predarea arhivei termenul de realizare a raportului de audit se prelungește automat cu perioada întârzierii în predarea arhivei.

Determinarea obligației principale nu poate fi realizată numai în relație cu clauza enunțată și ignorarea naturii juridice a convenției principale cum pretinde apelanta pârâtă, întrucât instituirea unui termen pentru îndeplinirea unei obligații asumate de cumpărător și a unui termen pentru obligația asumată de vânzător nu este de natură a schimba obligațiile asumate prin convenția principală sau a termenelor instituite prin aceasta.

Corelarea clauzei 3.1.5.7. cu art. 6.3 menționat în cuprinsul clauzei relevă că a fost determinată sfera documentelor a căror predare a fost considerată necesară și suficientă pentru întocmirea raportului de audit. Examinarea art. 6.4 din același Memorandum relevă că au fost instituite obligații distincte cu privire la arhivă privind accesul și realizarea copiilor după documente astfel că și aceste aserțiuni ale apelantei sunt fără suport.

Corect a evidențiat intimata reclamantă că scopul fundamental al raportului de audit a fost strict circumscris de părți prin art. 3.1.5.1 din Memorandum, "misiunea de audit va avea ca și scop: Identificarea nivelului tuturor datoriilor Companiei la data de 04.12.2015", întrucât predarea documentelor se supunea regulilor instituite de părți prin art. 6.3 și art. 6.4.

Aceleași argumente confirmă că nu poate fi validată nici teza apelantei potrivit căreia relevanța documentelor nepredate ori faptul că acestea puteau sau nu influența modificarea prețului stabilit inițial și aplicarea dispozițiilor art. 4.4.1.2 nu prezintă importanță, atâta timp cât intimata-reclamantă și-a asumat obligația de a preda întreaga arhivă a Companiei achiziționate.

Contrar susținerilor apelantei relația dintre conținutul documentelor solicitate, respectiv importanța lor în determinarea nivelului tuturor datoriilor companiei la data de 04.12.2015, este elementul esențial care trebuie analizat pentru a se determina dacă a fost sau nu executată obligația asumată și dacă o eventuală neexecutare ar prevala asupra neexecutării obligațiilor asumate prin convenția principală.

Prima instanță a constatat că, însăși pârâta, chiar și în condițiile neîntocmirii raportului de audit până la data de 20.02.2016 a emis alte bilete la ordin, înlocuindu-le pe cele emise, deși putea încheia un act adițional prin care să prevadă un termen maxim de realizare a raportului de audit și noi scadențe de plata a ratelor de preț, în măsura în care aprecia că aceste termene erau în strânsă legătură.

Valențele conferite de prima instanță clauzei deduse inclusiv din maniera de executare a acestora apar ca fiind corecte și în consonanță cu interpretarea coroborată a convențiilor încheiate la aceeași dată. Stabilirea raportului dintre obligațiile asumate în această manieră relevă că analiza aserțiunilor referitoare la interpretarea probatoriului administrat cu privire la predarea arhivei nu poate determina schimbarea clauzelor contractuale și prin urmare nu pot primi valențele conferite de apelantă.

Potrivit art. 2.6. Pentru încasarea cu întârziere a restului de preț de către Vânzătoare, Cumpărătoarea datorează penalități de întârziere de 1.000 euro/zi de întârziere, excluzând termenul de decontare interbancara.

Prima instanță a reținut în ceea ce privește argumentele pârâtei în legătură cu faptul că sumele de bani au fost transmise în conturile executorului judecătoresc la data de 31.05.2016, nefiind justificat calculul de penalități de întârziere de la data de 31.05.2016 și până la data de 09.06.2016, data la care reclamanta a primit contravaloarea ratei, pârâta putând solicita antrenarea executorului judecătoresc pentru această întârziere la plată ce nu-i poate fi opusă reclamantei. Textul art. 2.6 se referă la excluderea termenului de decontare interbancară, însă acest termen este doar cel necesar virării voluntare a sumei la ordinul deponentului în contul beneficiarului.

Apelanta susține că în mod greșit instanța de judecată a apreciat în ceea ce privește numărul de zile de întârziere stabilite în temeiul art. 2.6 din Contract pentru neplata tranșei a doua din preț, că acestea nu pot fi calculate până la data la care sumele de bani au fost puse la dispoziția executorului judecătoresc de către instituțiile bancare, întrucât penalitățile de întârziere nu se datorează ulterior eliberării de către unitatea bancară a sumelor necesare efectuării plăților. Împrejurarea că virarea acestora se face direct în contul beneficiarul sau în contul executorului judecătoresc de unde ulterior sunt eliberate creditorului, nu prezintă relevanță, constituind doar o operațiune administrativă ulterioară. Părțile au agreat în acest mod, astfel încât penalitățile de întârziere trebuie calculate strict prin raportare la ceea ce părțile au agreat la momentul încheierii actelor.

Excluderea privind termenul de decontare interbancară nu se extinde și asupra perioadei în care sumele nu au fost puse la dispoziția reclamantei în cursul executării silite, excluderea fiind stabilită în mod neechivoc numai pe durata decontării interbancare și nu în procedura executării silite, astfel că nici aceste critici nu pot fi validate.

Suma executată silit a fost încasată în contul executorului la 02.06.2016 însă a fost eliberată către societate la 09.06.2016, astfel că penalitățile apar ca fiind datorate și pentru acest interval întrucât suma datorată a fost achitată prin executare silită, iar plata se consideră realizată la data încasării efective.

Prima instanță a înlăturat și solicitarea pârâtei de reducere a clauzei penale în temeiul art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ. reținând natură pecuniară a obligației de plată, prevederea unei penalități de întârziere de 1000 de euro/zi fiind o clauză penală uzitată în raporturile comerciale desfășurate de pârâtă și împrejurarea că transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor vândute s-a realizat la momentul încheierii contractului, independent de termenele de plată a prețului, pârâta având un drept de dispoziție asupra acestora.

Apelanta pârâtă a criticat aceste statuări arătând că între părți nu au existat raporturi comerciale anterioare care să conțină clauze similare, pentru a se putea aprecia prin analogie, iar evaluarea cuantumului justificat sau nu al despăgubirilor contractuale se raportează la complexitatea, importanța obligației pentru a cărei neexecutare se referă în economia convenției agreate de părți, precum și la întinderea, cuantumul acestei obligații, neputând fi extrapolată sau stabilită valabilitatea unei clauze care stabilește o penalitate de 1.000 euro/zi de întârziere în cazul tuturor convențiilor dintre aceleași părți.

În baza art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., instanța nu poate reduce penalitatea decât atunci când obligația principală a fost executată în parte și această executare a profitat creditorului. Analiza textului legal relevă că executarea parțială ar putea fi valorificată cu privire la clauza penală atunci când obligația principală a fost executată în parte confirmă că o prerogativa instituită prin text presupune analiza întinderii obligației executate și trebuie raportată la natura obligației neexecutate.

Natura pecuniară a obligației a fost corect valorificată de către prima instanță, iar măsura în care a profitat creditorul de executarea realizată se raportează tot la natura acesteia. Contrar susținerilor apelantei aceeași manieră de determinare a cuantumului penalității a fost prevăzută pentru toate obligațiile asumate prin convențiile încheiate la aceeași dată de părți indiferent de partea căreia îi incumba obligația, iar cuantumul fiind raportat la durata neexecutării reducerea penalității nu apare ca justificată.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu invocarea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cu prioritate, recurenta a criticat încheierea din data de 04.02.2019, prin care instanța de apel i-a respins ca tardivă solicitarea de administrare a probei cu înscrisuri, cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., proba cu înscrisuri în susținerea apărilor constatnte formulate în cauză putând fi administrată până la deschiderea dezbaterilor asupra fondului în faza devolutivă a apelului.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea atacată nu cuprinde motivarea proprie a instanței de apel, aceasta rezumându-se la a reproduce poziția primei instanțe. Totodată, recurenta afirmă de decizia ar cuprinde și considerente contradictorii privitoare la necesitatea interpretării coroborate a actelor semnate de părți.

Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat greșita aplicare a regulilor de interpretare a clauzelor contractuale prevăzute de art. 1266-1270 C. civ.. Astfel, recurenta a susținut refuzul instanțelor de fond de a da o interpretare sistematică unitară clauzelor contractuale, în ansamblul convențiilor semnate de părți, care ar fi relevat faptul că voința părților a fost aceeea de a condiționa termenele și executarea obligației de plată a prețului de predarea arhivei societății, realizarea unui audit pentru stabilirea datoriei maxime, în considerarea căreia urma a se definitiva prețul tranzacției. Părțile au înțeles să prelungească automat termenele de plată pe durata întârzierii în predarea arhivei, obligație al cărei conținut nu a fost limitat convențional, dar nu a fost executată nici până în prezent în totalitate, afectând posibilitatea realizării auditului financiar. Înlocuirea de către recurentă, în două rânduri, a BO emise cu titlu de garanție pentru plata diferenței de preț ilustra întârzierea reclamantei în executarea obligațiilor și buna credință a pârâtei în derularea tranzacției. Recurenta a subliniat că reclamanta nu a predat nici până în prezent toate actele din arhiva societății tranzacționate necesare pentru întocmirea raportului de audit sub toate asectele urmărite de părți, situații ulterioare dovedind neindicarea și neînaintarea documentației referitoare la datorii ale societății.

În subsidiar, în ceea ce privește calculul efectiv al penalităților de întârziere, recurenta a reiterat că acestea nu se datorează ulterior datei la care banii au eliberați de banca plătitorului, culpa întârzierii suplimentare aparținând exclusiv reclamantei, care a ales să execute BO înainte de termen și executorul judecătoresc însărcinat cu aceasta.

Totodată, recurenta a susținut că se impunea reducerea clauzei penale în temeiul art. 1541 C. civ. în raport de complexitatea și importanța obligației neexecutate în economia contractului, arătând și că nu i-a aparținut alegerea transferului dreptului de proprietate de la data semnării convenției, fără finalizarea demersurilor prealabile, fiind obțiunea beneficiarului final.

Prin întâmpinarea depusă la data de 28.07.2019, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată nefondat recursul pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește criticile recurentei privitoare la încheierea pronunțată la data de, dincolo de faptul că aceasta nu a declarat în mod expres recurs și împotriva acestei încheieri, alegând să atace doar decizia instanței de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea nu pot fi subsumate motivului de recurs indicat, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. având în vedere doar încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, nu și a celor de ordin procesual, recurenta invocând în concret interpretarea greșită a dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta a criticat în continuare decizia din apel prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., afirmând că aceasta nu cuprinde motivele proprii ale instanței de apel și cuprinde motive contradictorii. Dincolo de contradicția dintre cele două componente ale argumentației acestui motiv de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că decizia atacată respectă cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind menționate motivele de fapt și de drept ce au condus la pronunțarea soluției criticate.

Chiar dacă instanța de apel a ajuns la aceleași concluzii ca și prima instanță, aceasta nu echivalează cu nerespectarea garanțiilor referitoare la accesul la instanță și derularea unui proces echitabil cât timp instanța și-a exprimat în mod expres opinia referitoare la apărările pârâtei, ce au constituit și motive de apel. Din conținutul considerentelor deciziei atacate poate fi urmărit cu ușurință silogismul judiciar care a condus la pronunțarea soluției în apel, faptul că aceasta a ajuns la alte concluzii decât cele urmărite de apelantă constituind o manifestare a prerogativelor judiciare.

În ceea ce privește criticile aduse deciziei din apel subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, sub pretextul invocării aplicării greșite a prevederilor legale referitoare la interpretarea contractului, art. 1266-1270 C. civ., recurenta aduce în realitate critici privitoare la netemeinicie deciziei atacate, și nu la nelegalitatea acesteia, manifestându-și nemulțumirea față de modalitatea concretă în care instanța a interpretat conținutul raporturilor juridice dintre părți pe baza probelor administrate nemijlocit în cauză.

Instanțele de fond au avut în vedere complexitatea raporturilor juridice dintre părți și ansamblul actelor încheiate, concluziile la care au ajuns cu privire la întinderea și condițiile obligațiilor părților fiind rezultatul unei interpretări sistematice ale clauzelor inserate de părți, iar această prerogativă a instanței de apel nu poate fi cenzurată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. doar pentru că rezultatul nu este agreat de recurentă, cât timp nicio normă de drept material nu a fost în mod efectiv încălcată.

Pentru a fi și mai evident că intenția reală a recurentei este aceea de a critica netemeinicia deciziei și modalitatea de interpretare a probelor administrate în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază demersul recurentei de reiterare a excepției de neexecutare a contractului din partea reclamantei, inclusiv prin evocarea unor înscrisuri ce nu au fost administrate drept probe cu prilejul judecării apelului.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 451-453 C. proc. civ., va fi admisă cererea intimatei privind recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate pentru fomularea apărărilor în calea de atac a recursului, urmând a fi obligată recurenta la plata sumei de 16.850,4 RON, reprezentând onorariu avocat ales achitat potrivit înscrisurilor atașate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 95/2019 din 25 februarie 2019 și încheierii din 04 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. la plata sumei de 16.850,4 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante A. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2020.