ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2170/2021

Ședința publică din data de 20 octombrie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 18 aprilie 2017 și înregistrată la Tribunalul Specializat Cluj sub numărul de dosar x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei 269.630,4 RON, echivalentul a 60.000 euro, în favoarea reclamantului A., cu titlu de penalități în temeiul art. 2.6 din Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 17 decembrie 2015, obligarea pârâtei la plata sumei de 220.073,6 RON, echivalentul a 49.000 euro, în favoarea lui A., cu titlu de despăgubiri în temeiul art. 2.5 din Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 17.12.2015, obligarea pârâtei la plata sumei 269.630,4 RON, echivalentul a 60.000 euro, în favoarea reclamantului B., cu titlu de penalități în temeiul art. 2.6 din Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 17.12.2015, obligarea pârâtei la plata sumei de 220.073,6 RON, echivalentul a 49.000 euro, în favoarea lui B., cu titlu de despăgubiri în temeiul art. 2.5 din Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 17.12.2015, precum și obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat.

Prin încheierea pronunțată în cauză la data de 8 noiembrie 2018, Tribunalul Specializat Cluj a încuviințat proba cu înscrisurile depuse la dosar de ambele părți.

A prorogat pronunțarea asupra cererilor în probațiune formulate de către pârât privind proba cu interogatoriul reclamanților și proba testimonială cu cei 2 martori propuși

A pus în vedere pârâtei să depună la dosar înscrisurile încheiate între aceasta și auditor, prin care acestuia i s-au pus la dispoziție documentele necesare pentru întocmirea raportului de audit, respectiv să depună la dosar înscrisuri din care să rezulte actele solicitate de către auditor pentru efectuarea raportului de audit și scripte din care să rezulte documentele care i-au fost puse la dispoziție acestuia, cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de judecată următor, asigurând comunicarea în același timp a unui exemplar și reclamanților, în mod direct.

A amânat cauza pentru data de 6 decembrie 2018, sala 249, ora 8:00, termen dat în cunoștință părților prezente în instanță.

Prin încheierea pronunțata în cauza la data de 6 decembrie 2018, instanța de fond a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul încheierii de ședință de la termenul anterior, în sensul că reprezentantul pârâtei a susținut că doar unul dintre martorii propuși are raport direct cu societatea C., respectiv domnul D. și nu ambii martori propuși, cum din eroare s-a consemnat.

A încuviințat proba cu interogatoriul reclamantului A. și audierea în calitate de martor a domnului E..

A respins cererea formulată de către pârâtă privind audierea în calitate de martor a domnului D..

A pus în vedere pârâtei ca în termen de 3 zile să depună la dosar adresa de domiciliu al martorului E., în vederea citării acestuia.

A dispus citarea reclamantului A., cu mențiunea "prezența obligatorie la interogatoriu" și a martorului E..

A amânat cauza pentru data de 17 ianuarie 2019, sala 249, ora 8:00, termen dat în cunoștință părților prezente în instanță.

Prin sentința civilă nr. 485/2019, pronunțată la data de 21.03.2019 în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. și în consecință, pârâta a fost obligată să-i achite reclamantului A. suma de 269.630,4 RON, reprezentând echivalentul în RON al sumei de 60.000 de euro, cu titlu de penalități de întârziere datorate în temeiul art. 2.6 din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni încheiat la data de 17.12.2015, pârâta a fost obligată să-i achite reclamantului B. suma de 269.630,4 RON, reprezentând echivalentul în RON a sumei de 60.000 de euro, cu titlu de penalități de întârziere datorate în temeiul art. 2.6 din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni încheiat la data de 17.12.2015.

Au fost respinse, ca neîntemeiate, pretențiile formulate de reclamanți având ca obiect obligarea pârâtei la plata în favoarea fiecărui reclamant a sumei de 220.073,6 RON reprezentând echivalentul sumei de 49.000 euro, în temeiul art. 2.5 din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 17.12.2015.

Pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantului B. suma de 9.233,29 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru parțială și onorariu avocațial.

Pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantului A. suma de 6.301,30 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Fiecare reclamant în parte a fost obligat să-i plătească pârâtei suma de 2.380 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu avocațial.

S-a constatat intervenită compensarea parțială și în consecință pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantului B. suma de 6.853,90 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, iar reclamantului A. suma de 3.921,30 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pârâta S.C. C. S.A. a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 485/2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj, și împotriva încheierii de ședință, pronunțată în același dosar în data de 06.12.2018.

Prin decizia civilă nr. 612/2019 din 28 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost respins apelul formulat de pârâta S.C. C. S.A., apelanta fiind obligată să plătească intimatului B. suma de 2.796,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile anterior menționate a formulat recurs pârâta S.C. C. S.A., fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub numărul de dosar x/2017

Recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. a solicitat admiterea recursului, cu consecința, în principal, a casării hotărârii atacate și trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, datorită nemotivării hotărârii, motivării contradictorii și încălcării flagrante a normelor legale în vigoare la data respectivă, hotărârea fiind dată cu aplicarea greșită a legii, iar în subsidiar, a casării hotărârii atacate și, rejudecând cauza, cu respingerea în integralitate a cererii introductive, hotărârea fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat, sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că nelegalitatea sentinței atacate rezidă în încălcarea grosolană de către instanța de judecată a prevederilor legale indicate în conținutul recursului.

Astfel, în ceea ce privește încheierea de ședință din data de 6 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în mod nelegal instanța de apel a reținut incidența prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., motivând soluția de respingere a apelului prin aceea că între martorul propus spre audiere, D., și recurenta-pârâtă ar exista interese comune, ce derivă din faptul că martorul era, la momentul respectiv, Președintele Directoratului societății C. și că aceasta din urmă era controlată de către recurentă, prin deținerea unei participații de 99% din capitalul social. S-a reținut totodată că cele două societăți fac parte din același grup de interese, ceea ce ar crea premisele existenței unei legături de interese.

Recurenta-pârâtă a arătat că faptele care trebuiau dovedite cu acest martor priveau aspectele legate de modul în care s-a derulat tranzacția dintre părți, modul în care s-au realizat procedurile după semnarea contractelor dintre acestea, precum și aspectele pe care martorul le cunoaște în legătură cu situația anterioară momentului vânzării, având în vedere că martorul a fost unul dintre vânzătorii societății achiziționate de către recurentă.

Recurenta-pârâtă a criticat faptul că instanța de fond și de apel nu au verificat aspectul anterior menționat și nu au făcut vorbire despre acesta în motivarea respingerii probei cu martorului, deși aspectele cunoscute de către martor erau relevante, din perspectiva apărărilor formulate de recurenta-pârâtă în cadrul prezentului dosar privind excepția de neexecutare a contractului.

S-a arătat că nu există nici măcar posibilitatea unei legături de interese între martorul propus și recurenta-pârâtă, cu atât mai mult cu cât la nivel național și european nu este reglementat sau definit grupul de interese, ci grupul de interese economic (Legea nr. 161/2003 și Regulamentul CEE 2137/85), definit ca fiind "o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau al dezvoltării activității economice a membrilor săi, precum și al îmbunătățirii rezultatelor activității respective".

De asemenea, recurenta-pârâtă a subliniat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra celui de al doilea argument invocat prin motivele de apel, referitor la împrejurarea că instanța de fond, deși nu a audiat martorul, a motivat hotărârea, nelegal și contradictoriu, în baza declarației date de același martor D. într-un alt dosar.

În ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 612/2019, a susținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Cu privire la autoritatea de lucru judecat, a precizat ca prima instanță a reținut, în motivarea sentinței, că în speță există autoritate de lucru judecat, raportat la soluția pronunțată în cadrul dosarului nr. x/2017, reținându-se incidența dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

În cadrul apelului promovat, pârâta a afirmat că, atât timp cât hotărârea judecătorească pe care instanța dorește să o rețină cu putere de lucru judecat în prezenta speță nu este definitivă, nu poate fi vorba despre o impunere a acesteia cu putere de lucru judecat și, prin urmare, instanța de fond avea obligația să facă o analiză proprie a cauzei cu care a fost învestită, însă instanța de apel a respins apelul promovat, reținând că prima instanța ar fi dat eficiență nu dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., ci dispozițiilor art. 430 alin. (4) din C. proc. civ., respectiv efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Recurenta-pârâtă a susținut că o asemenea interpretare este contrară dispozițiilor legale, deoarece în cadrul dosarului nr. x/2017 nu se poate vorbi despre autoritate de lucru judecat, dosarul nefiind soluționat definitiv.

Pe de altă parte, în ceea ce privește caracterul provizoriu al autorității de lucru judecat, a arătat că efectul autorității de lucru judecat reglementat expres de art. 431 din C. proc. civ. privește exclusiv hotărârile judecătorești definitive, art. 431 fiind subsecvent art. 430 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a făcut referire la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, arătând că, în măsura în care se valorifică acest efect, instanța va soluționa cauza pe fond, nu în temeiul excepției autorității de lucru judecat, însă va fi ținută de cele statuate în hotărârea anterioară, ca de un dat juridic (lucru judecat), pe care nu îl mai poate pune în discuție și nu îl mai poate tranșa diferit, acest "dat" reprezentând punctul de pornire de la care instanța urmează să își dezvolte raționamentul juridic, în funcție de circumstanțele concrete ale noii pricini deduse judecății.

În speță, instanța de fond și instanța de apel au dat eficiență efectului pozitiv al autorității de lucru judecat în dosarul nr. x/2017, deși decizia civilă pronunțată în cadrul acestui dosar a fost atacată cu recurs, fiind format dosarul cu același număr pe rolul înaltei Curți, care l-a declarat recursul admisibil în principiu.

Ca atare, în mod nelegal, cu nesocotirea dispozițiilor art. 430 și 431 din C. proc. civ., instanța de apel a considerat temeinic modul în care prima instanță a procedat, în legătură cu acest raționament fiind incident, în opinia recurentei-pârâtei, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. î pct. 8 din C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a susținut că, atât prima instanță cât și instanța de apel, au aplicat greșit dispozițiile art. 1266 - 1270 C. civ., cu privire la interpretarea contractelor.

Pornind de la aceste texte legale, aplicabile speței, instanțele aveau obligația de a analiza contractul de vânzare-cumpărare acțiuni și Memorandumul semnat de părți, prin raportare la clauzele acestora.

Potrivit dispozițiilor punctului 2.23 din Memorandum, părțile au stabilit ca toate clauzele să fie interpretate în mod unitar, fiind indisolubil legate unele de altele, nu așa cum le-au analizat instanțele anterioare, în mod separat, extrase din context.

Potrivit înțelegerii părților, acestea au convenit asupra unui preț, ce urma a fi achitat în tranșele stabilite, sub condiția îndeplinirii de către intimații-reclamanți a obligației ca, urmare raportului de audit, cuantumul rezultat al datoriilor să nu depășească suma de 11 milioane RON la data de 4 decembrie 2015, iar în caz de depășire a sumei menționate a datoriilor, urma să intervină o scădere a prețului tranzacției, conform art. 4.4.1.2. din Memorandum, cu valoarea sumei considerate de raportul de audit ca depășind datoriile de 11.000.000 RON, agreate de către părți, din care trebuia să se scadă și suma reprezentând maxim 30.000 RON, aferentă costurilor transferului dreptului de proprietate, astfel cum este reglementat la art. 5.

În plus, se mai arată că suma excedentară va fi suportată de vânzători proporțional cu valoarea rămasă de încasat (86,42% F. S.A., 7,49% A. și 6,08% B.).

Prin urmare, aprecierea instanței de apel, în sensul că raportul de audit a fost stipulat doar ca o "favoare" pentru recurenta-pârâtă și că nu a avut nicio influență asupra prețului, este nelegală.

Recurenta-pârâtă a apreciat falsă susținerea că raportul de audit era unul pur informativ și fără vreo relevanță în stabilirea prețului, arătând că, pentru realizarea raportului, erau necesare documentele suport ce se aflau în posesia intimaților-reclamanți, în calitatea lor de administratori ai societății achiziționate și vânzători.

Rezultă că realizarea raportului de audit, ale cărui concluzii puteau influența prețul, predarea documentelor societății achiziționate și plata restului de preț trebuiau considerate ca fiind esențiale, aspect confirmat și de către părțile adverse prin toate pozițiile expuse în scris și prin răspunsurile la interogatoriu.

Astfel, recurenta-pârâtă a considerat motivarea instanțelor de fond ca nelegală, deoarece au schimbat total nelegal voința concordantă a părților cu privire la înțelegerea care a avut loc între acestea.

A subliniat că, nepredarea documentelor societății achiziționate echivalează cu nepredarea bunurilor, obiect al contractului de vânzare, deoarece obiectul contractului viza achiziționarea tuturor acțiunilor societății achiziționate, care înglobează și dreptul de proprietate asupra bunurilor acestei societății.

Ca atare, obligația vânzătorilor privitoare la predarea documentelor societății achiziționate era esențială, rezultând din contractul de vânzare încheiat între părți, cu atât mai mult cu cât părțile au stabilit și termene până la care documentele trebuiau a fi evaluate în cadrul auditului.

Chiar dacă nu rezultă, în mod expres, că părțile au condiționat executarea obligației de plată a restului de preț de obligația vânzătorilor de a preda documentele societății achiziționate, din modul de redactare a clauzelor contractelor și interpretarea lor coroborată rezultă cu evidență că, în fapt, s-a realizat o astfel de condiționare.

Prin urmare, chiar dacă părțile au stipulat cuantumul restului de preț și tranșele ce urmau a fi achitate după realizarea auditului, ba mai mult, au emis și instrumente de plată a acestora, în cazul în care nivelul datoriei societății achiziționate era superior celui agreat, mecanismul de stabilire a prețului urma să-­și producă efectele, iar, în final, ceea ce rămânea de plătit era inferior tranșelor agreate și instrumentelor de plată emise, ce urmau a fi înlocuite de către recurenta - pârâtă cu altele, în valoarea stabilită după ajustarea prețului.

În consecință, recurenta-pârâtă a considerat că instanța de apel a aplicat greșit și părtinitor dispozițiile art. 1266 -1269 C. civ. privitoare la interpretarea clauzelor contractului, apreciind, fără temei, că obligația de predare a documentelor societății ar fi neesențială și nu ar justifica neexecutarea obligației pârâtei de plată.

Totodată, a arătat că instanța de apel nu a observat că nerealizarea raportului de audit la data de 20 februarie 2016 s-a datorat nepredării documentelor societății achiziționate, aspect recunoscut chiar de către intimatul-reclamant A. și dovedit prin înscrisurile întocmite de părți, depuse la dosarul cauzei, din care rezultă declararea tranșei a doua de plată, înlocuirea biletelor la ordin, etc.

Ca atare, reținerile instanței de apel privitoare la culpa recurentei-pârâte în nefinalizarea raportului de audit sunt total neavenite și dovedesc, o dată în plus, că instanța nu a studiat temeinic probațiunea administrată în primul ciclu procesual.

Făcând referire la aspecte ce rezultă din probele administrate, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de judecată nu a fost învestită cu analizarea situațiilor financiare și nu a dispus în cauză o expertiză contabilă sau fiscală, care să statueze asupra nivelului datoriilor.

Cu privire la solicitarea de reducere a clauzei penale, a precizat recurenta-pârâtă că deși ipoteza reducerii penalităților este avută în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 1541 lit. b) C. civ., iar nu în baza prevederilor art. 1541 lit. a) C. civ., astfel cum din eroare a indicat, eroarea este una scuzabilă, cererea sa vizând solicitarea de reducere a clauzei penale, apreciată ca fiind excesivă, ipoteză avută în vedere exclusiv de art. 1541 lit. b) C. civ.

Pe de altă parte, în mod greșit instanța de apel nu a făcut aplicarea 1541 lit. b) C. civ. și nu a considerat ca fiind vădit excesivă o clauză care prevede o penalitate în cuantum de 1.000 euro/zi de întârziere, în condițiile în care pretinsa întârziere a fost de doar 52 zile, iar în cele 52 zile nivelul penalității depășește nivelul obligației principale.

Prin întâmpinarea înregistrată la 10 martie 2020, intimații-reclamanți A. și B. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii, ca temeinică și legală, a soluției dispuse de către instanța de apel. Au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., în conținutul căruia s-a opinat că susținerile invocate de recurenta-pârâtă privind neaplicarea sau greșita aplicare a prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., a dispozițiilor art. 1266 -1270 C. civ. și a textului 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. nu pot fi analizate în recurs, întrucât se referă la maniera de apreciere a instanțelor de fond asupra administrării și interpretării probelor, respectiv la elemente de temeinicie ale deciziei recurate, ce nu pot face obiectul analizei instanței de recurs. Criticile privind încălcarea autorității de lucru judecat se încadrează în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., iar criticile vizând nepronunțarea instanței de apel asupra celui de al doilea argument invocat în apel, referitor la valorificarea de către instanța de fond a declarației date de martorul D. într-un alt dosar, pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Prin încheierea din 23 iunie 2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând, în cadrul controlului de legalitate, decizia atacată, în raport cu criticile formulate de către recurenta-pârâtă și temeiurile de drept invocate, constată următoarele:

Ambele instanțe de fond au reținut în mod concordant circumstanțele factuale în care s-a născut litigiul dedus judecății.

Astfel, la data de 17.12.2015, între reclamanții A. și B., pe de o parte, în calitate de vânzători, și pârâta C. S.A., în calitate de cumpărător, s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare de acțiuni având ca obiect pachetul de acțiuni deținut de vânzători la S.C. G. S.A.. Reclamanții a înstrăinat pârâtei acțiuni numerotate de la 1 la 155 inclusiv, cu o valoare nominală de 3000 de RON fiecare, reprezentând 13,44 % din capitalul social subscris, prețul negociat la care s-a realizat vânzarea acțiunilor fiind de 3.371,43 RON/acțiune.

Prețul total al tuturor acțiunilor vândute stabilit de comun acord între cumpărător și vânzători este menționat în cuprinsul contractului ca fiind de 488.857,84 RON, care, împărțit, reprezenta suma de 269.714,67 RON pentru vânzătorul A. și suma de 219.143,17 RON pentru vânzătorul B., stabilirea prețului cuvenit fiecărui vânzător făcându-se în raport cu numărul de acțiuni deținute și înstrăinate de fiecare din capitalul social al persoanei juridice, prețul pe acțiune fiind de 3.371,43 RON.

Cu referire la preț, în cuprinsul contractului la art. 2 s-a menționat faptul că urma să fie achitat în 3 tranșe, prima, în valoare de 146.657,37 RON, reprezentând 30% din valoarea totală, fiind achitată la data semnării contractului, din această sumă 80.914,40 RON fiind plătiți către reclamantul vânzătorul A., iar 65.742,95 RON către reclamantul B., reținându-se impozitul aferent.

Celelalte două tranșe, de valori egale, aveau scadența la 27.02.2016 și la 30.05.2016, însă au fost achitate la alte date decât cele convenite inițial, reclamanții arătând în cuprinsul cererii introductive că au acceptat două amânări la plata celei de-a doua tranșe, prin faptul că au acceptat ca pârâta să înlocuiască biletele la ordin ce au fost predate cu titlu de garanție cu alte bilete la ordin, cu o altă scadență. Prima amânare a prelungit scadența obligației de plată a celei de-a doua tranșe de la data de 27.02.2016 la data de 30.03.2016, iar cealaltă a prelungit noua scadență stabilită pentru data de 30.03.2016 până la data de 11.04.2016. Pârâta a acceptat înlocuirea biletelor la ordin, reclamanții introducând la plată biletele la data de 14.04.2016, deși scadența lor era la data de 11.04.2016, banca refuzând plata din lipsă totală de disponibilități.

Drept urmare reclamanții au demarat procedura executării silite împotriva cumpărătoarei adresându-se executorului judecătoresc, astfel încât plata celei de-a doua tranșe din prețul de vânzare-cumpărare al acțiunilor s-a realizat pe calea executării silite în dosarele execuționale nr. x/2016 și y/2016, la data de 02.06.2016.

Cât privește ceea ce privește a treia rată din preț, rată care era scadentă conform prevederilor contractuale la data de 30.05.2018, aceasta a fost încasată la data de 08.06.2016, prin plata voluntară efectuată de pârâtă, în condițiile în care biletele la ordin introduse la plată la data de 07.06.2016 au fost refuzate de bancă din cauza lipsei de disponibil.

La pct. 2.5 din contract s-a prevăzut faptul că:

"Pentru garantarea achitării restului de preț, astfel cum este menționat, Cumpărătorul va emite la data semnării prezentei convenții 4 bilete la ordin drept garanție pentru executarea obligației de plata a Cumpărătorului. Biletele la ordin vor rămâne în custodia H. S.R.L. și vor putea fi utilizate în condițiile prevăzute în convenția de custodie încheiata în acest sens de Vânzător si Cumpărător cu custodele. Imposibilitatea de utilizare a biletelor la ordin din orice motiv, altul decât cele prevăzute in convenția de custodie, atrage în sarcina Cumpărătorului obligația de a achita Vânzătorului despăgubiri în cuantum de 1.000 euro/zi până la plata sumei. În cazul în care Vânzătorul utilizează biletul la ordin in alte condiții decât cele menționate în convenția de custodie, va achita cumpărătorului despăgubiri în cuantum de 1.000 euro/zi până la restituirea sumei încasate nejustificat prin introducerea la plata a biletului la ordin".

În cuprinsul contractului, la pct. 2.6, de comun acord au inserat o clauză penală, potrivit căreia s-a menționat de către părți faptul că pentru încasarea cu întârziere a restului de preț de către vânzătoare, cumpărătoarea datorează penalități de întârziere de 1.000 euro/zi de întârziere, excluzând termenul de decontare interbancară.

Cererea dedusă judecății a fost întemeiată de reclamanți pe acest două clauze contractuale, pretențiile ce fac obiectul cererii cu care instanța a fost învestită vizând doar obligarea pârâtei, în calitate de cumpărător, la plata penalităților de întârziere cuantificate contractual în cuprinsul clauzei penale și a despăgubirilor aferente formulate în temeiul prevederilor pct. 2.5 din contract.

De asemenea, s-a reținut că între reclamanți, în calitate de intimați, și pârâtă, în calitate de contestatoare, au fost purtate două litigii în dosarele nr. x/2016 și y/2016, în cadrul cărora contestatoarea S.C. C. S.A. a invocat dolul, ca viciu de consimțământ la emiterea biletului la ordin aferent tranșei a doua și excepția de neexecutare a obligației asumate de reclamantă prin contract, referitoare la predarea documentelor pentru întocmirea raportului de audit, susținând că vânzătorii "nu și-au îndeplinit obligația principală de a preda toate documentele companiei achiziționate, iar la momentul predării biletului la ordin pus în executare, creditorul știa că nu și-a îndeplinit obligațiile stipulate în MOU și, mai mult, știa că nu și le va îndeplini, cunoscând faptul că lipsa predării tuturor documentelor va determina imposibilitatea auditorului de a prezenta un raport…" astfel cum rezultă din cuprinsul contestației, menționat în sentința civilă nr. 9121/211/2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca în baza căreia a fost respinsă contestația la executare formulată împotriva actelor de executare silită demarate de creditorul A., în dosarul execuțional nr. x/2016 al SCPEJ I..

Pornind de la această precizare a situației de fapt și a limitelor cererii de chemare în judecată, se constată că recursul este nefondat, criticile formulate neputând fi primite.

Astfel, așa cum s-a opinat în conținutul raportului asupra admisibilității recursului, susținerile recurentei-pârâte privind neaplicarea sau greșita aplicare a prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., în legătură cu care se impune a fi verificată incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt, în realitate, critici privitoare la greșita apreciere de către instanța de apel a existenței unei legături de interese între martorul propus spre audiere, D., și recurenta-pârâtă, legătură derivând din faptul că martorul era, la momentul respectiv, Președintele Directoratului societății C. și că aceasta din urmă era controlată de către recurentă, prin deținerea unei participații de 99% din capitalul social.

Or, instanța de judecată este cea care are rolul de a aprecia, de la caz la caz, legăturile de interese dintre martor și una din părți, de natură a justifica respingerea martorului propus, evaluarea fiind făcută prin raportare la relațiile juridice dintre părți și interesul pe care l-ar avea față de rezultatul procesului.

Potrivit art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanței investite cu o cale devolutivă de atac, astfel că doar invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor și administrarea acestora ar putea constitui critici de nelegalitate, situație nerealizată în cauză.

Aceleași argumente sunt valabile și în ceea ce privește criticile pe care recurenta - pârâtă le formulează în legătură cu neaplicarea sau greșita aplicare a prevederilor art. 1266 -1270 C. civ. și a textului 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., susținerile din recurs vizând interpretarea dată de instanțele de fond probelor, în examinarea excepției de neexecutare a contractului invocată de pârâtă, respectiv aspecte de temeinicie a deciziei recurate, ce nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului.

Astfel, criticând interpretarea părtinitoare a clauzelor contractuale, respectiv greșita reținere a caracterului neesențial al obligației contractuale de predare a documentelor, precum și menținerea clauzei penale la cuantumul convenit de părți, contrar solicitării pârâtei de reducere a acesteia, față de caracterul pretins excesiv, recurenta se raportează la o altă situație de fapt decât cea reținută de instanța de apel, tinzând la reanalizarea acesteia, argumentele dezvoltate nerelevând nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, din perspectiva motivului de casare prescris de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că singurele motive de nelegalitate care pot fi supuse judecății pe calea recursului sunt cele privind faptul că ambele instanțe de fond au dat în mod greșit eficiență efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, în raport cu soluția pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj, deși decizia civilă pronunțată a fost atacată cu recurs, aspect ce se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum și aspectul referitor la valorificarea de către instanța de fond a declarației date de martorul D. într-un alt dosar, contrar constatării referitoare la existența unei legături de interese a acestui martor cu partea, critică ce poate fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., privitoare la existența unor motive contradictorii.

Sub primul aspect, se reține că, deși noul C. proc. civ. nu face distincția între autoritate de lucru judecat definitivă și autoritate de lucru judecat provizorie, acest lucru rezultă din interpretarea textului art. 430 C. proc. civ., întrucât din definiția dată de alin. (1) al art. 430, coroborată cu prevederile cuprinse în alin. (3) și (4) ale aceluiași articol se desprinde ideea efectului provizoriu al autorității de lucru judecat, în sensul că hotărârea judecătorească se bucură provizoriu de autoritate de lucru judecat, în măsura în care instanța a dispus prin aceasta cu privire la o măsură provizorie ori când hotărârea este supusă apelului sau recursului, urmând a se consolida sau desființa în funcție de soluția dată căii de atac.

Totodată, din dispozițiile art. 430 alin. (5) C. proc. civ., rezultă că autoritatea de lucru judecat este definitivă până la momentul la care hotărârea atacată cu contestație în anulare sau revizuire va fi înlocuită cu o alta.

Înalta Curte constată că sunt corecte susținerile recurentei - pârâte, privitoare la faptul că, la data pronunțării deciziei recurate, autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 427/14.03.2018 (Tribunalul Specializat Cluj, dosar nr. x/2017), avea un caracter provizoriu, în condițiile în care hotărârea era supusă recursului, cale de atac care a și fost exercitată de recurenta-pârâtă din prezenta cauză.

Sub acest aspect, nu poate fi primită apărarea intimaților-reclamanți, potrivit căreia, pe baza distincției între autoritatea de lucru judecat și lucrul judecat, aceasta din urmă ar dobândi caracter definitiv de la data soluționării căii ordinare de atac a apelului, spre deosebire de autoritatea de lucru judecat care devine definitivă odată cu rămânerea definitivă a hotărârii.

În noul C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este reglementată ca efect al hotărârii judecătorești și se prezintă, potrivit art. 431 alin. (1) și (2) C. proc. civ., în două aspecte:un aspect negativ, care presupune tripla identitate de părți, de obiect și de cauză a celor două cereri și care instituie un fine de neprimire, și un aspect pozitiv, care presupune că existența unei hotărâri poate fi invocată în cadrul altui proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când este adusă în discuție o problemă litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior.

Însă, constatarea că autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 427/14.03.2018 era provizorie la data pronunțării deciziei atacate în cauza de față, nu poate fundamenta soluția de casare solicitată de recurenta-pârâtă, în condițiile în care această hotărâre a rămas definitivă în data de 18.06.2020, prin respingerea recursului pârâtei, autoritatea de lucru judecat consolidându-se retroactiv.

Aceasta cu atât mai mult cu cât instanța de apel, ca de altfel și prima instanță, nu s-au limitat la a reda chestiunile dezlegate în cadrul litigiului anterior, ci au procedat la o analiză proprie a cauzei deduse judecății, pornind de la anumite aspecte ale relației contractuale care fuseseră deja dezlegate.

Astfel, instanța de apel a reținut, din analiza coroborată a clauzelor celor două convenții, că părțile nu au înțeles să condiționeze executarea obligației de plată a diferenței de preț la termenele stabilite nici de realizarea efectivă a raportului de audit, nici de data realizării acestuia, voința părților fiind de a conferi un aspect esențial obligației de plată a prețului la termenele stabilite, independent de întocmirea sau nu a raportului de audit, ceea ce face culpabilă neîndeplinirea obligației de achitare la scadență a celor două tranșe din preț.

Cât privește aspectul referitor la valorificarea de către instanța de fond a declarației date de martorul D. într-un alt dosar, pe care recurenta-pârâtă îl socotește în contradicție cu constatarea referitoare la existența unei legături de interese a acestui martor cu partea, Înalta Curte constată că hotărârea atacată și argumentația instanței de apel nu se întemeiază pe declarația extrajudiciară menționată, referirea la aceasta regăsindu-se în hotărârea primei instanțe, în contextul evidențierii aspectelor tranșate în litigiul anterior, astfel că aspectul de nelegalitate sesizat nu poate fi primit.

Pentru toate considerentele expuse și constatând că prin recursul dedus judecății nu se relevă o încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligată recurenta - pârâtă la plata a 2796,5 RON cheltuieli de judecată către fiecare dintre intimații-reclamanți A. și B., reprezentând cheltuieli de judecată ocazionate de soluționarea recursului (onorariu avocat).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 612/2019 din 28 octombrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. la plata sumei de 2796,5 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A..

Obligă recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. la plata sumei de 2796,5 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2021.