ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 91/2021

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2021

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București la data de 16 mai 2019, revizuentul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, revizuirea deciziei penale nr. 138/A din 05 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în dosarul nr. x/2015, exclusiv pe latură civilă.

În drept, cererea de revizuire a fost întemeiată pe prevederile art. 453 alin. (2) din C. proc. pen., art. 509 alin. (1) pct. 1 și 5 din C. proc. civ.

Cererea a fost trimisă pe cale administrativă Tribunalului București, secția a V-a civilă, unde a fost înregistrată sub nr. x/2019.

Prin sentința civilă nr. 1452 din 19 iunie 2019, Tribunalului București, secția a V-a civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel București.

Prin decizia civilă nr. 11 A din 07 ianuarie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins excepția inadmisibilității cererii de revizuire; a respins ca nefondată cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei penale nr. 138A din/05.02.2019, exclusiv pe latura civilă, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

Împotriva deciziei civile nr. 11 A din 07 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs revizuentul A..

Recurentul-revizuent a solicitat admiterea recursului, cu consecința admiterii cererii de revizuire, astfel cum a fost formulată și precizată.

Printr-o primă critică dedusă judecății a susținut nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul inserării în dispozitiv a mențiunii "definitivă", cu încălcarea dispozițiilor art. 513 alin. (5) din C. proc. civ.

A mai arătat că prin intervenții administrative neautorizate, acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, deși a fost introdusă la instanța competent general și material - Curtea de Apel București - a fost direcționată în mod nelegal către Tribunalul București context în care a fost obligat să plătească de două ori taxa judiciară de 200 RON.

A susținut recurentul că prin nerespectarea dispozițiilor art. 513 alin. (2) din C. proc. civ. a fost încălcat principiul contradictorialității atâta timp cât obligațiile procesuale ale intimatei au fost preluate și exercitate de către reprezentantul Ministerului Public.

Este de observat că în cauză au fost aplicate în mod greșit prevederile art. 92 din C. proc. civ. câtă vreme procurorul de ședință și-a depășit prerogativele instituite de lege, în special cele care vizează apărarea ordinii de drept, prin concluziile orale consemnate în preambulul deciziei atacate ce acreditează ideea că în ipoteza existenței unei sancțiuni penale trebuie inventat prejudiciul drept cauză.

Or, art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, avut în vedere de hotărârea ce a făcut obiectul cererii de revizuire, stabilește legătura de cauzalitate între fapta de evaziune fiscală și existența unui prejudiciu cuantificabil sub forma unei creanțe certe, lichide și exigibile, cu consecința aplicării graduale a sancțiunii penale.

Cu referire la motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța a reținut în mod greșit că cererea de revizuire se limitează la criticile aduse modului în care a fost valorificată proba cu expertiză contabilă judiciară în procesul penal, faptului că instanța de apel nu a dat curs evidențelor contabile sau că percheziția imobiliară s-a desfășurat în afara cadrului legal atâta timp cât în cererea introductivă, precizată, s-a învederat ca motiv de revizuire împrejurarea că instanța penală nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, respectiv nu a lămurit capătul de cerere privind inexistența în fapt a prejudiciului de 528.000 RON, care să întrunească elementele unei creanțe certe, lichide și exigibile, astfel cum prevede Codul fiscal și Codul de procedură fiscală.

A mai arătat că instanța penală nu s-a pronunțat asupra aplicării greșite a dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, reținând că simpla înregistrare a facturii fiscale nr. x/01.05.2010 ar putea fi asociată scopului "de a produce un prejudiciu bugetului de stat prin sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale", fără să facă vreo analiză cu privire la îndeplinirea condițiilor legale stabilite prin normele de drept fiscal cu privire la existența obligațiilor fiscale în cauză.

Or, înregistrarea eronată a facturii nr. x/01.05.2010 nu permite luarea în calcul la stabilirea profitului și, pe cale de consecință, a impozitului pe profit în raport de dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, iar raportul de expertiză efectuat în cauza penală confirmă că această factură nu s-a materializat prin plăți efective între partenerii de tranzacție.

A mai susținut că reținerea de către instanța penală a sumei de 528.000 RON ca prejudiciu rezultat din impozitul pe profit aferent facturii menționate întrunește, totodată, elementele constitutive ale unei acțiuni discriminatorii, câtă vreme a acreditat, în mod arbitrar, o procedură nevalidată de legislația fiscală și contabilă, stabilind în sarcina contribuabilului o obligație - plata impozitului pe profit - provenită dintr-un fapt generator, în condițiile în care drepturile corelative ale contribuabilului, raportate la același fapt generator, - deductibilitatea TVA aferentă - au fost respinse de organul fiscal competent prin acte administrative fiscale definitive și executorii.

În niciuna din hotărârile judecătorești nu există o analiză concretă asupra unui alt lucru cerut, respectiv acela prin care să se justifice cum s-ar fi putut realiza în fapt "sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale", atât timp cât a făcut dovada că la data înregistrării facturii în cauză, societatea nu avea obligații fiscale restante la impozitul pe profit, că începând cu 23.11.2009 și până în prezent, societatea nu a mai desfășurat niciun fel de activitate economică, urmare deciziei nr. 7404/23.11.2009 de suspendare a activității, că în următorii 5 ani cât operează prescripția fiscală și, mai mult, chiar până în prezent, societatea nu a mai avut niciun fel de activitate și niciun fel de ventituri, fiind astfel exclusă orice împrejurare care ar fi putut să activeze acea pretinsă clauză invocată de instanțele de judecată, vizând "scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale."

Cu referire la motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., a susținut că instanța a contestat valoarea probantă a raportului de expertiză contabilă extrajudiciară, fapt ce contravine atât dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ. privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, cât și punctului de vedere exprimat de Curtea Constituțională a României prin decizia nr. 130/19.02.2008 în contextul refuzului nejustificat al instanței penale de a acorda inculpatului dreptul la coparticiparea unui expert parte și de a da curs cererilor de soluționare a obiecțiunilor la raportul de expertiză.

Or, raportul de expertiză contabilă extrajudiciară vine să complinească lipsa informațiilor utile cauzei reținute de partea potrivnică odată cu preluarea tuturor evidențelor în cursul percheziției domiciliare neconforme și nelegale, fiind în deplină conformitate cu regulile stabilite prin art. 2 pct. c) și g) din Legea nr. 241/2005.

Valoarea mijloc de probă în actul de judecată pe care o are o expertiza tehnică extrajudiciară este confirmată și prin pct. 22 din decizia nr. 87/13.02.2019 a Curții Constituționale a României.

Un alt motiv de recurs al deciziei atacate îl constituie faptul că instanța învestită cu judecarea cauzei de revizuire a omis să se pronunțe asupra înscrisului invocat în notele scrise din 07.01.2020, la pct. 2, respectiv factura fiscală nr. x/17.09.2019, prin care a fost stornată integral factura nr. x/01.05.2010, factură ce a fost întocmită în conformitate cu legislația fiscală.

Învestită cu soluționarea recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin rezoluția din 15 iunie 2020, a dispus comunicarea cererii de recurs intimatei, cu mențiunea de a depune întâmpinare, precum și efectuarea celorlalte formalități de comunicare, menționate de dispozițiile art. 490 alin. (2) din C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în complet filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din 18 noiembrie 2020, completul filtru, constatând că recursul îndeplinește cerințele de formă prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 486 alin. (1) din C. proc. civ. și că s-a încheiat etapa comunicărilor prealabile, în conformitate cu prevederile art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., a admis în principiu recursul declarat de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 11 A din 07 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen pentru judecata recursului la 27 ianuarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului și soluția pronunțată

Analizând recursul în condițiile art. 499 din C. proc. civ., în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de exigențele impuse prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, trebuie menționat că, în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 488 din C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia poate fi exercitat un control judiciar în limitele criticilor care vizează nelegalitatea hotărârii ce a fost pronunțată în soluționarea cererii de revizuire.

În lumina acestor exigențe, rezultă că analiza ce urmează a se realiza se va constitui într-un control judiciar asupra judecății realizate de curtea de apel, astfel cum aceasta se reflectă în decizia ce face obiectul prezentului recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 488 din C. proc. civ., prin raportare la criticile deduse judecății prin cererea de recurs.

Printr-o primă critică ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-revizuentul a susținut nelegalitatea deciziei recurate prin prisma inserării în dispozitiv a mențiunii "definitivă", împrejurare în care devin incidente dispozițiile art. 513 alin. (5) din C. proc. civ.

În acest punct, Înalta Curte reține că dispozițiile legale pretins încălcate prevăd că:

"Hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită."

Este relevant a fi amintit principiul legalității căilor de atac, principiu care își găsește expresie în prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora, "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei."

Mențiunea "definitivă" în dispozitivul deciziei atacate nu determină nulitatea necondiționată a hotărârii în condițiile art. 174 alin. (2) din C. proc. civ. atâta timp cât calea de atac este reglementată de lege și nu de instanța de judecată. Drept urmare, neindicarea căii de atac nu a privat partea de dreptul de a exercita recursul și nici nu i-a adus vreo vătămare care ar putea fi înlăturată prin desființarea hotărârii în condițiile în care revizuentul nu numai că a atacat hotărârea respectivă cu calea de atac prevăzută de lege, dar a făcut-o și în termenul legal, astfel încât apare ca nefondată critica expusă.

Nelegalitatea deciziei atacate a fost reclamată și prin raportare la direcționarea în mod nelegal către Tribunalul București a acțiunii deduse judecății de la instanța competent general și material - Curtea de Apel București, fapt ce a generat de două ori plata taxei judiciare de 200 RON, însă contextul factual descris se circumscrie unor proceduri judiciare derulate în etapele anterioare ale procesului civil, ce exced obiectului învestirii instanței de control judiciar.

În dezvoltarea și argumentarea juridică a motivului de recurs ce se axează pe împrejurarea că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității urmare a nerespectării dispozițiilor art. 513 alin. (2) din C. proc. civ., recurentul-revizuent a reliefat faptul că în lipsa intimatei și cu consimțământul instanței, drepturile procesuale au fost exercitate de către reprezentantul Ministerului Public, care și-a depășit prerogativele în ceea ce privește "apărarea ordinii de drept", prevăzute de art. 92 din C. proc. civ., în contextul concluziilor orale consemnate în preambulul deciziei atacate.

Înalta Curte reține că procesul civil este un proces al intereselor private și de aceea rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil - principiul disponibilității și principiul contradictorialității.

Principiul contradictorialității, edictat de art. 14 din C. proc. civ., presupune comunicarea motivelor de fapt și de drept pe care partea și-a întemeiat pretențiile, precum și a mijloacelor de probă de care înțelege să se folosească, astfel încât partea adversă să aibă posibilitatea de a-și exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanțial sau de drept procedural ori de fapt în dezbatere.

Or, în speța supusă analizei, prin prezentarea propriilor concluzii cu privire la faptele cauzei și la aplicarea legii în cadrul judecății cererii de revizuire, procurorul nu s-a substituit poziției procesuale a intimatei și nici nu s-a erijat într-un apărător al intereselor acesteia, ci a urmărit realizarea finalității avută în vedere de legiuitor prin prevederile art. 92 din C. proc. civ.

Recurentul-revizuent a criticat decizia atacată și prin prisma motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) din C. proc. civ. în raport de care instanța a reținut în mod greșit că cererea de revizuire se limitează la criticile aduse modului în care a fost valorificată proba cu expertiză contabilă judiciară în procesul penal, la faptul că instanța penală nu a dat curs evidențelor contabile sau că percheziția imobiliară s-a desfășurat în afara cadrului legal.

Astfel, motivul de revizuire invocat în cererea precizată vizează împrejurarea că instanța penală nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, respectiv nu a lămurit capătul de cerere privind inexistența în fapt a prejudiciului de 528.000 RON, care să întrunească elementele unei creanțe certe, lichide și exigibile, astfel cum prevede Codul fiscal și Codul de procedură fiscală.

Totodată, instanța penală nu s-a pronunțat asupra aplicării greșite a dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, reținând că simpla înregistrare a facturii fiscale nr. x/01.05.2010 ar putea fi asociată scopului "de a produce un prejudiciu bugetului de stat prin sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale", fără să facă vreo analiză cu privire la îndeplinirea condițiilor legale stabilite prin normele de drept fiscal cu privire la existența obligațiilor fiscale în cauză, iar raportul de expertiză efectuat în cauza penală confirmă că această factură nu s-a materializat prin plăți efective între partenerii de tranzacție.

Criticile expuse nu pot fi primite din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care permite casarea hotărârii atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Textul de lege se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, care trebuie să fie în vigoare la momentul judecății, fie la faptul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia. Tot în acest motiv de nelegalitate poate fi încadrată și ignorarea unei norme legale incidente în cauză, aplicarea unei norme generale, deși se impunea aplicarea unei norme speciale sau invers.

Înalta Curte amintește că legiuitorul a prefigurat cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. pentru ipoteza în care instanța s-a pronunțat plus, minus sau extra petita ca fiind o aplicare a principiului disponibilității care guvernează procesul civil, principiu în conformitate cu care instanța este ținută să statueze numai în limitele fixate de cererile cu care a fost învestită.

Se cuvine a menționa că textul de lege evocat se referă la obiectul cererii cu care a fost învestită instanța, deci la pretențiile concrete formulate de părți, având natura juridică a cererii de chemare în judecată (principală, reconvențională sau incidentală) a cărei soluționare pune capăt litigiului, aspect care o delimitează de alte cereri, pe care părțile le pot formula pe parcursul procesului, și în raport de care nu se poate reține incidența motivului de revizuire menționat.

De altfel, în jurisprudență, s-a statuat că prin "lucru cerut", ipoteză invocată de revizuent în cadrul cererii de revizuire, trebuie să se înțeleagă numai cererile care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia și au stabilit obiectul pricinii supuse judecății.

Or, după cum în mod corect a constatat curtea de apel, împrejurările reclamate în speță se circumscriu unor critici privind modul de soluționare a laturii penale de către instanța care a pronunțat hotărârea atacată și nu motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., motiv raportat la ipotezele avute în vedere de acesta. Prin urmare, nu este permis a se repune în discuție o hotărâre judecătorească penală definitivă atunci când partea este nemulțumită de soluția pronunțată, în caz contrar stabilitatea juridică și puterea de lucru judecat de care trebuie să se bucure hotărârile judecătorești rămânând fără niciun fel de eficiență.

În acest context, se are în vedere și faptul că partea care pretinde revizuirea laturii civile a unei hotărâri penale are a se supune rigorilor prevăzute de dispozițiile C. proc. civ. în ceea ce privește condițiile de admisibilitate ale aceste căi extraordinare de atac, neputând invoca, în scopul înlăturării acestora, specificul procedurii penale în care s-a finalizat judecata acțiunii civile.

În alte cuvinte, solicitând revizuirea unei hotărâri judecătorești penale definitive în privința laturii civile, partea interesată nu poate cere instanței civile analizarea unor chestiuni de fapt și de drept, legalitatea modului de administrare a probei cu expertiză și a modului de calcul al prejudiciului, care prezentau relevanță cu privire la latura penală a procesului, întrucât aceste aspecte sunt și rămân în competența exclusivă a instanței penale.

În aceleași coordonate se înscriu și criticile aduse deciziei atacate din perspectiva neanalizării unui alt lucru cerut, respectiv a modalității realizării în fapt a "sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale".

Raportându-se la motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul a criticat decizia atacată sub aspectul contestării de către instanță a valorii probante a raportului de expertiză contabilă extrajudiciară, fapt ce contravine atât dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ. privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, cât și punctului de vedere exprimat de Curtea Constituțională a României prin decizia nr. 130/19.02.2008, în contextul refuzului nejustificat al instanței penale de a acorda inculpatului dreptul la coparticiparea unui expert parte și de a da curs cererilor de soluționare a obiecțiunilor la raportul de expertiză. În opinia sa, valoarea mijloc de probă în actul de judecată pe care o are o expertiza tehnică extrajudiciară este confirmată și prin pct. 22 din decizia nr. 87/13.02.2019 a Curții Constituționale a României.

Criticile sunt nefondate.

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (…) după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică ori care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților."

Așa cum rezultă din aceste dispoziții legale, pentru admisibilitatea revizuirii este necesar ca, în mod cumulativ: revizuentul să înfățișeze un înscris probator care să nu fi fost folosit în procesul finalizat cu hotărârea atacată; înscrisul invocat să fi existat la data la care a fost pronunțată hotărârea ce se solicită a fi revizuită; înscrisul să nu fi putut fi înfățișat în procesul în care a fost pronunțată hotărârea atacată fie din motive mai presus de voința revizuentului, fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică; în plus, acesta trebuie să fie determinant, adică să fi fost apt de a conduce la o altă soluție dacă ar fi fost cunoscut de instanță.

Din analiza acestor elemente rezultă că sfera de aplicare a revizuirii pentru înscrisuri noi este foarte limitată.

Procedând la analizarea înscrisului invocat în susținerea cererii de revizuire, în mod corect curtea de apel a constatat că nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. câtă vreme raportul de expertiză extrajudiciară exhibat de recurent poartă data de 08 martie 2019, dată ce este ulterioară datei de 05 februarie 2019 când s-a pronunțat decizia penală nr. 138 A a Curții de Apel București.

Or, după cum s-a menționat, nu se poate cere revizuirea unei hotărâri pe baza unui înscris apărut după pronunțarea acesteia, textul legal referindu-se exclusiv la situația în care înscrisul exista în momentul judecării pricinii finalizate prin hotărârea atacată, concluzie desprinsă din împrejurarea că textul legal menționat vorbește de descoperirea înscrisului care a fost reținut de partea adversă sau care nu a putut fi înfățișat dintr-o cauză mai presus de voința părții interesate. Această cerință este esențială, deoarece altfel un proces definitiv soluționat ar putea fi supus revizuirii pe bază de înscrisuri posterior confecționate și autoritatea de lucru judecat ar deveni iluzorie.

Pe de altă parte, raportul de expertiză extrajudiciară reclamat nu se circumscrie noțiunii de "înscris" interpretată în sens restrictiv, întrucât reprezintă un act prin care se materializează un alt mijloc de probă și nu poate fi asimilat unui înscris în sensul avut în vedere prin dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Recurentul a avut posibilitatea legală de a-și expune apărările și de a formula obiective și obiecțiuni la expertizele administrate de instanța de apel în cadrul procesului penal.

Critica inserată în partea finală a cererii de recurs cu privire la omisiunea curții de apel de a se pronunțe asupra înscrisului reprezentând factura fiscală nr. x/17.09.2019, invocat în notele scrise din 07 ianuarie 2020, nu poate fi primită din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., atâta timp cât obligația de motivare, statuată la art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impune o apreciere întotdeauna atașată de natura și de circumstanțele cauzei, ceea ce, în speță, s-a realizat. Are în vedere Înalta Curte că la pronunțarea deciziei atacate, curtea de apel a procedat la analiza susținerilor revizuentului prin raportare la înscrisurile depuse până la închiderea dezbaterilor, așa încât înscrisurile depuse odată cu concluziile scrise nu mai puteau constitui obiect de analiză la acel moment procesual.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 11A din 07 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de A. împotriva deciziei civile nr. 11A din 07 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 ianuarie 2021.