ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 444/2021

Ședința publică din data de 10 martie 2021

asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. x/2011, reclamanta Administrația Națională Apele Române prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral a formulat acțiune în revendicare a dreptului de administrare privind domeniul public al statului, prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Compania Națională pentru Pescuit si Acvacultură, Agenția Domeniilor Statului si Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, restituirea dreptului de administrare privind imobilul-lacul natural Tașaul, în suprafață totală de 2335 ha, situat pe raza localităților Năvodari și Mihail Kogălniceanu, județul Constanța.

Prin sentința nr. 1838 din 8 februarie 2012, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței materiale și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Prin sentința nr. 2471 din 23 mai 2013, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Domeniilor Statului și a respins acțiunea față de această pârâtă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis acțiunea reclamantei Administrația Națională Apele Române prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral. A obligat-o pe pârâta Compania Națională pentru Pescuit si Acvacultură să restituie reclamantei dreptul de administrare asupra imobilului-lac Tașaul, în suprafață de 2335 ha, situat pe raza localităților Năvodari și Mihail Kogălniceanu, județul Constanța.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, prin decizia nr. 93/C din 13 noiembrie 2013, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură împotriva sentinței tribunalului.

S-a reținut că prin acțiunea formulată, reclamanta Administrația Națională "Apele Române" prin Administrația Bazinală de Apă "Dobrogea-Litoral" a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională pentru Pescuit și Acvacultură, recunoașterea dreptului său de administrare asupra lacului Tașaul, situat pe raza localităților Năvodari și Mihail Kogălniceanu, județul Constanța și restituirea acestui drept de către pârâtă, drept care a fost încălcat prin înscrierea lui în cartea funciară nr. x a unității administrativ teritoriale Mihai Kogălniceanu având ca titular pârâta.

S-a constatat că, ceea ce se dispută în cauză este dreptul de administrare asupra lacului Tașaul, în suprafață de 2335 ha, respectiv cine este titularul acestui drept, în mod incontestabil dreptul de proprietate asupra acestui lac natural aparținând, potrivit art. 135 alin. (4) din Constituția României, art. 3 din Legea nr. 213/1998 și art. 3 din Legea apelor nr. 107/1996, Statului Român, imobilul fiind menționat, de altfel, ca aparținând domeniului public al statului și prin Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006 privind aprobarea inventarului bunurilor care fac parte din domeniul public al statului, în anexa 12, poziția 63932.

Fiind un drept derivat din dreptul de proprietate publică și nu un dezmembrământ al acestuia, dreptul de administrare poate fi constituit doar de către titularul dreptului de proprietate publică, între titularii celor două drepturi existând raporturi de subordonare ce se nasc din acte administrative cu caracter individual, acte administrative care sunt, de fapt și sursa dreptului de administrare. În virtutea acestui raport juridic, titularul dreptului de proprietate poate retrage sau revoca dreptul de administrare, printr-un act de putere, fără ca titularul dreptului de administrare să se poată apăra prin mijloace de drept civil, actul administrativ de revocare sau retragere putând fi cenzurat numai de către instanța de contencios administrativ, la sesizarea titularului dreptului de administrare, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Spre deosebire de raportul administrativ, de subordonare, dintre titularul dreptului de proprietate al unui bun din domeniul public al statului și titularul dreptului de administrare, în cazul raporturilor dintre titularii dreptului de administrare și terți, dreptul de administrare are o natură civilă, este opozabil erga omnes și poate fi protejat prin mijloacele de drept comun, inclusiv prin acțiunea în revendicare, astfel cum s-a formulat în prezenta cauză. Astfel, prin acțiunea în revendicare formulată, reclamanta urmărește recunoașterea dreptului său de administrare asupra imobilului lac Tașaul, în suprafață de 2335 ha, imobil aflat în proprietatea publică a statului.

Deși apelanta - pârâtă Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură nu neagă apartenența lacului Tașaul în domeniul public al statului și inventarierea sa în cadrul acestui domeniu prin înscrierea imobilului la poziția 63932 din anexa 12 la Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006, fără să fi atacat în contencios administrativ această hotărâre de Guvern cu privire la mențiunea atribuirii imobilului lac Tașaul în administrarea Administrației Naționale "Apele Române", pârâta contestă dreptul de administrare al reclamantei și susține că îi aparține acest drept, dobândit prin protocol de predare-preluare de la Administrația Domeniilor Statului ca efect al Legii nr. 317/2009 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 23/2008 privind pescuitul și acvacultura și al Hotărârii Guvernului nr. 545/2010 privind organizarea, structura și funcționarea Agenției Naționale pentru Pescuit și Acvacultură.

În procedura de verificare a drepturilor de administrare invocate de către părțile din prezentul litigiu, curtea de apel a reținut că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 3 din Legea nr. 107/1996, care stabilesc că aparțin domeniului public al statului apele de suprafață cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10 km

2

, malurile și cuvetele lacurilor, precum și apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și potențialul valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime. Alin. 2 stabilește că albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km și cu bazine hidrografice ce nu depășesc suprafața de 10 km

2

pe care apele nu curg permanent, aparțin deținătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg, precum și că proprietarii acestor albii trebuie să folosească aceste ape în concordanță cu condițiile generale de folosire a apei în bazinul respectiv.

În raport de criteriul mărimii bazinului hidrografic menționat la art. 3 din Legea nr. 107/1996, lacul Tașaul face parte din categoria apelor din domeniul public al statului și, potrivit art. 2 alin. (2) și (5) coroborat cu art. 3 lit. f) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 107/2002, cuveta lacului, în stare naturală sau amenajată, se află în administrarea, exploatarea și întreținerea Administrației Naționale "Apele Române". De asemenea, așa cum s-a arătat, lacul Tașaul a fost nominalizat în mod expres în Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006 privind aprobarea inventarului bunurilor care fac parte din domeniul public al statului, anexa 12, poziția 63932, fiind dat în administrarea Administrației Naționale "Apele Române", potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 107/2006.

Domeniul dreptului de administrare conferit reclamantei Administrația Națională "Apele Române" prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea - Litoral, conform art. 2 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 107/2002, actualizată, este acela stabilit prin art. 136 alin. (3) din Constituția României, republicată și Legea nr. 213/1998.

Reclamanta Administrația Națională "Apele Române" deține, potrivit art. 136 alin. (3) din Constituția României și dispozițiilor Legii nr. 213/1998, un drept de administrare asupra malurilor și cuvetelor lacurilor care aparțin domeniului public al statului, acest drept fiind distinct de dreptul de administrare a fondului piscicol și amenajărilor piscicole care aparține pârâtei Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură.

Curtea de apel a constatat că această distincție a existat anterior anului 1990, iar legiuitorul de după 1990, prin legislația adoptată, a înțeles să păstreze împărțirea atribuțiilor privind administrarea cuvetei lacurilor, care se face de către o regie autonomă și activitatea de piscicultură, care se face de către societatea comercială.

Prin urmare, și înainte de 1989, activitatea de piscicultură era exercitată separat de activitatea de administrare a cuvetei lacurilor, astfel că administrarea lacurilor se făcea de către instituții publice, organe ale administrației de stat în timp ce activitatea de comercializare a peștelui se realiza de către întreprinderi de producție.

După 1989, s-a păstrat împărțirea atribuțiilor privind administrarea cuvetei lacurilor, care se făcea de către Regia Autonomă "Apele Române" și activitatea de piscicultură, care se făcea de S.C. A. S.A..

Prin Hotărârea Guvernului nr. 981/1998 privind înființarea Companiei Naționale "Apele Române" S.A., Regia Autonomă "Apele Romane" se desființează, fiind reorganizată drept companie națională, în subordinea Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului. Conform art. 6 alin. (1) din acest act normativ, compania națională preia în concesiune bunurile din domeniul public al statului, aflate anterior în patrimoniul regiei, printre aceste bunuri fiind menționate în mod expres cuvetele lacurilor (pct. l din anexa 3).

Pe de altă parte, în anul 1999 apare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 198/1999 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apă. Prin acest act normativ se stabilește cadrul legislativ pentru privatizarea societăților comerciale de tipul S.C. A. S.A. și se înființează în acest scop Agenția Domeniilor Statului. S-a subliniat că Agenția Domeniilor Statului, nou constituită, are atribuții strict delimitate în domeniul concesionării terenurilor din domeniul public al statului, aceasta putând exercita dreptul de concesiune numai în ceea ce privește terenurile aflate în administrarea institutelor și stațiunilor de cercetări științifice, a unităților de învățământ agricol și silvic, a companiilor și societăților naționale din domeniul de activitate al Ministerului Agriculturii și Alimentației (art. 4 alin. (1) lit. b). În plus, aceasta exercita dreptul de proprietate asupra terenurilor aflate sub luciul de apă din domeniul privat al statului, care nu fac obiectul cauzei de față.

Prin urmare, s-a observat că legiuitorul, atunci când a declanșat procesul de privatizare a societăților cu profil agricol, a ținut seama de logica actelor normative în vigoare, astfel că terenurile reprezentând cuvetele lacurilor nu au fost date în administrarea ADS, fiind date printr-un alt act normativ în administrarea CN Apele Române S.A..

Astfel, în continuare, Administrația Domeniilor Statului, indiferent prin câte transformări a trecut, nu a avut în patrimoniu decât ceea ce a avut de la început, respectiv terenuri aflate sub luciul de apă și terenuri din domeniul public al statului, aflate în administrarea institutelor de cercetări sau a altor companii din subordinea Ministerului Agriculturii.

În acest sens, Legea nr. 268/2001, care a abrogat și a înlocuit Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 198/1999, a menținut în art. 4 alin. (1) lit. c) circumstanțierea terenurilor aflate în domeniul public al statului care se dau în administrarea Agenției Domeniilor Statului, la terenurile aflate în exploatarea societăților naționale, a institutelor și stațiunilor de cercetare și producție agricolă și a unităților de agricol și silvic.

În ceea ce o privește pe pârâtă, Compania Națională de Administrare a Fondului Piscicol se înființează prin Legea nr. 192/2001, în scopul administrării fondului piscicol; astfel, la data înființării, pârâta nu avea ca atribuții administrarea terenurilor de niciun fel, ci doar, precum fostele întreprinderi piscicole, administrarea fondului piscicol.

Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 76/2002 s-a modificat Legea nr. 192/2001, în sensul că pârâta a primit atribuții suplimentare, administrarea exercitată asupra amenajărilor piscicole fiind extinsă și asupra terenurilor aferente. Însă, și de această dată, terenurile la care se face referire sunt cele aflate anterior în administrarea Agenției Domeniilor Statului. Prin urmare, pârâta nu putea prelua decât ceea ce Agenția Domeniilor Statului avea în administrare, iar aceasta nu avea în administrare cuvetele lacurilor, așa cum s-a arătat.

Preluarea din nou a prerogativelor Companiei Naționale de Administrare a Fondului Piscicol de către Agenția Domeniilor Statului prin emiterea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 23/2008 privind pescuitul și acvacultura și retransmiterea lor de la Administrația Domeniilor Statului către Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură prin Legea nr. 317/2009 au fost considerate de către instanța de apel ca fără relevanță sub aspectul dreptului de administrare invocat de către reclamantă pentru că aceste acte normative nu au extins drepturile și obligațiile, respectiv activitățile și atribuțiile instituțiilor publice pentru reglementarea cărora au fost adoptate, între acestea existând numai o subrogare legală în drepturile și obligațiile deja existente la momentul adoptării lor.

Dimpotrivă, prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2009 s-a stabilit domeniul de aplicare al acestui act normativ la "protecția, conservarea, administrarea și exploatarea resurselor acvatice vii, activitatea de acvacultură, procesarea și comercializarea produselor obținute din pescuit și acvacultură", fără să se includă și administrarea cuvetei și malurilor lacurilor, care a rămas, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 107/2002, la Administrația Națională "Apele Române".

În condițiile în care în domeniul drepturilor conferite pârâtei Agenția Națională de Pescuit și Acvacultură nu este inclus și dreptul de administrare privind cuvetele și malurile lacurilor proprietate publică a statului și nici în unul dintre actele normative care atribuie reclamantei Administrația Națională "Apele Române" acest drept nu a fost modificat ori abrogat, fie prin actele normative de înființare a pârâtei (a instituțiilor antecesoare), fie prin alt act normativ, mențiunea din Hotărârea Guvernului nr. 545/2010 privind organizarea, structura și funcționarea Agenției Naționale pentru Pescuit și Acvacultură, în sensul că această agenție are printre funcții și pe aceea de concesionare a terenurilor pe care sunt amplasate amenajările piscicole și alte terenuri aferente acestora din domeniul public al statului, în condițiile legii, ori aceea de încheiere a contractelor în vederea exploatării terenurilor pe care sunt amplasate amenajările piscicole, precum și a altor terenuri aferente acestora din domeniul privat al statului, în condițiile legii, a fost găsită fără relevanță de curtea de apel în privința dreptului de administrare invocat de către reclamantă, pe de o parte pentru că aceste prevederi ale Hotărârii Guvernului nr. 545/2010 excedează domeniului circumscris prin Legea nr. 317/2009, în aplicarea căreia a fost emisă hotărârea de Guvern și, pe de altă parte, pentru că titularul dreptului de administrare arătat prin Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006 nu a fost schimbat prin Hotărârea Guvernului nr. 545/2010. În fine, dreptul de a concesiona terenul pe care este amplasată o amenajare piscicolă nu este identic și nu se confundă cu dreptul de administrare al cuvetei și malurilor, astfel că, potrivit instanței de apel, mențiunea de la art. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 545/2010 nu conferă pârâtei un drept de administrare, astfel cum greșit a susținut prin motivele de apel.

În concluzie, s-a constatat de către curtea de apel că, de la înființare și până în prezent, pârâta nu a deținut în administrare conform legii cuvetele lacurilor, care au rămas, potrivit actelor normative in vigoare, în administrarea instituției reclamante (înființată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 107/2002 prin reorganizarea Companiei Naționale "Apele Romane") și având ca atribuții administrarea cuvetei lacurilor (art. 2 alin. (2) coroborat cu anexa 3).

Lucrările hidrotehnice realizate pe un lac natural în scopul exploatării sale piscicole, cum ar fi canale, stăvilare, cât și alte lucrări de reglare a nivelului apei în funcție de necesitățile amenajării piscicole nu conduc, în opinia instanței de apel, la schimbarea caracterului de lac natural care este conferit de modul de formare a lacului și nu de modificările realizate în vederea exploatării fondului piscicol.

S-a observat că amenajarea piscicolă de pe lacul Tașaul are natura unui edificiu artificial, o lucrare ce nu poate fi confundată cu cuveta lacului, pârâta ANPA având în administrare numai amenajarea piscicolă (lucrările de la suprafața lacului), iar nu și cuveta și malurile lacului Tașaul, ce se află în administrarea reclamantei conform legislației mai sus menționate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură, solicitând admiterea acestuia și modificarea, în tot, a deciziei atacate, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

A criticat hotărârea atacată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., apreciind că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au interpretat eronat actul dedus judecății, pronunțând o hotărâre cu încălcarea legii.

Astfel, s-a reținut de către instanța de apel faptul că amenajarea piscicolă de pe lacul Tașaul are natura unui edificiu artificial, ceea ce duce la concluzia existenței unei amenajări piscicole.

Or, potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 2 lit. e) din Legea nr. 317/2009, amenajarea piscicolă este acea unitate de bază a acvaculturii reprezentată de lacuri de acumulare în care se practică acvacultura.

În opinia recurentei, instanța de apel, în mod eronat, a reținut faptul că Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultura exercită numai dreptul de administrare asupra terenurilor aflate sub luciu de apă din domeniul privat al statului.

A arătat că instanța de apel a trecut cu vederea faptul că la momentul subrogării în drepturi și obligații a Agenției Naționale pentru Pescuit și Acvacultura s-a procedat la încheierea de procese-verbale de predare-preluare încheiate cu Agenția Domeniilor Statului, procese-verbale aprobate la acel moment prin Ordin MADR.

A mai arătat că, așa cum a fost precizat prin cererea introductivă de instanță, obiectul acțiunii privește apărarea dreptului de administrare prin acțiune reală, însă reclamanta recunoaște la pct. 3 din cererea introductivă că nu posedă, nu folosește și nu dispune de bunul revendicat.

În ceea ce privește conținutul dreptului de administrare, recurenta s-a prevalat de art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, susținând că folosința bunului primit în administrare conferă titularului acestuia posibilitatea dar și obligația de a-l utiliza pentru realizarea scopului activității sale, cu respectarea uzului și interesului public.

Așadar, Agenția Naționala pentru Pescuit si Acvacultură nu poate restitui dreptul său de administrare dacă acesteia nu i se recunoaște acest drept și nici nu poate lăsa în deplină proprietate și posesie terenul ce face obiectul litigiului atâta timp cât, în prezent, Administrația Națională Apele Române prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea - Litoral nu posedă, nu folosește si nu dispune de bun.

Recurenta a precizat că natura juridică a dreptului de administrare este conturată de faptul că acesta se constituie și este exercitat pe toată durata existenței sale în regim de drept administrativ.

A menționat faptul că, în urma apariției Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 23/2008, prerogativele Companiei Naționale de Administrare a Fondului Piscicol au fost preluate de Agenția Domeniilor Statului, care s-a subrogat legal în toate drepturile și obligațiile companiei.

Ulterior, în baza prevederilor Legii nr. 317/2009, Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură s-a subrogat în drepturile și obligațiile Agenției Domeniilor Statului, preluând astfel toate drepturile și obligațiile contractuale ale acesteia.

A considerat că, în lumina dispozițiilor art. 2 și art. 7 lit. F) din Hotărârea Guvernului nr. 545/2010, rezultă fără echivoc că, în prezent, titular al dreptului de administrare asupra amenajărilor piscicole, a terenurilor pe care sunt amplasate aceste amenajări piscicole, precum și asupra altor terenuri din domeniul public al statului este Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultura.

Lacul Tașaul face parte dintr-o amenajare piscicolă care nu poate fi administrată separat și cu atât mai mult exercitată separat prin activități de acvacultură de către Agenția Națională pentru Pescuit si Acvacultură și activități de administrare a cuvetei lacului de către Administrația Națională Apele Române.

Prin întâmpinarea formulată, intimata - reclamantă Administrația Națională Apele Române - Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că, în temeiul Legii Apelor, Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 107/2002 și Legii nr. 213/1998, lacul Tașaul a fost nominalizat în mod expres în Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006 privind aprobarea inventarului bunurilor care fac parte din domeniul public al statului (anexa 12 număr MF 63932) ca fiind imobil aflat în domeniul public în administrarea Administrației Naționale Apele Române, prin urmare, este titularul dreptului de administrare a terenului (cuvetei) lacului.

A subliniat că prevederile Legii nr. 317/2009, invocate de către recurenta - pârâtă, se referă la subrogarea în drepturi și obligații care derivă din contracte, nu și la transferul dreptului de administrare asupra cuvetei lacului.

Agenția Domeniilor Statului și Compania Națională de Administrare a Fondului Piscicol nu pot preda către Administrația Națională Apele Române mai mult decât dețin conform legii, iar Agenția Naționala pentru Pescuit și Acvacultura nu poate primi altceva decât face obiectul său de activitate.

A concluzionat că de la înființare și până în prezent, recurenta - pârâtă nu a deținut în administrare, conform legii, cuvetele lacurilor, care au rămas, conform actelor normative în vigoare, în administrarea sa (înființata prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 107/2002 prin reorganizarea Companiei Naționale "Apele Române"), care are atribuții în administrarea cuvetei lacurilor.

Prin urmare, recurenta - pârâtă are în administrare, conform legii, numai fondul piscicol din apă și nu terenul-cuveta lacului.

În plus, în opinia intimatei - reclamante recurenta mai are în administrare și amenajările piscicole construite pe lacuri.

A conchis că amenajările piscicole nu schimba caracterul de lac natural al unui lac și nici regimul juridic al acestuia și că recurenta - pârâtă încearcă să întrețină aceasta confuzie, în sensul ca lacul Tașaul ar fi o amenajare piscicolă, exceptată de la administrarea sa.

A mai arătat că amenajarea piscicolă are natura unui edificiu artificial și nu poate fi confundată cu terenul (cuveta) aferent lacului, iar lucrările hidrotehnice realizate pe un lac natural în scop piscicol (diguri, stăvilare/canale, etc.) nu schimbă caracteristica de lac natural a acestuia. Potrivit intimatei - reclamante execuția unor lucrări de amenajare a lacurilor, indiferent de scopul și utilitatea acestora (inclusiv lucrările specifice activităților de piscicultură), nu conduc la schimbarea caracteristicii de lac natural, care este conferit de modul de formare și nu de transformările ulterioare, sub influența factorilor antropici.

A mai precizat că toate lacurile naturale cu apă dulce din România sunt exploatate din punct de vedere piscicol și că dacă susținerile recurentei - pârâte ar fi întemeiate nu ar mai exista lacuri naturale, ci numai amenajări piscicole.

Recursul declarat de pârâtă este fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed:

Prin promovarea acțiunii în justiție, reclamanta Administrația Națională Apele Române a tins la recunoașterea și "restituirea" dreptului său de administrare asupra Lacului Tasaul, în suprafață de 2335 ha, situat pe raza localităților Năvodari și Mihail Kogălniceanu, județul Constanța.

Pentru a-și justifica legitimarea procesuală și în continuare, justețea pretențiilor sale, reclamanta s-a prevalat de Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006 privind aprobarea inventarului bunurilor care fac parte din domeniul public al statului, hotărâre în a cărei Anexă 12, la poziția 63932 figurează lacul Tasaul, dat în administrarea Agenției Naționale Apele Române, în conformitate cu Legea apelor nr. 107/1996 și Hotărârea Guvernului nr. 981/1998 (în prezent Administrația Națională Apele Române potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 107/2002).

Soluția de admitere a acțiunii pronunțată de prima instanță, validată de instanța de apel, s-a întemeiat, în principal, pe prezumția de legalitate a acestei hotărâri de Guvern și pe faptul că imobilul, prin caracteristicile lui, este unul care face parte din domeniul public al statului, putând fi transmis, ca atare, în administrarea reclamantei.

În speță însă, legalitatea Hotărârii Guvernului nr. 1705/2006 a fost contestată în fața instanței de contencios-administrativ (obiect al dosarului nr. x/2014 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal), ceea ce a determinat suspendarea judecății prezentei cauzei aflate în faza procesuală a recursului, conform încheierii din 6 noiembrie 2014, în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Reluarea judecății s-a realizat în contextul pronunțării deciziei nr. 2483 din 12 iunie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care, respingându-se recursul declarat de Administrația Națională Apele Române - Administrația Bazinală de Apă Dobrogea și Guvernul Românei, a fost validată soluția de primă instanță (sentința nr. 3580/16 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal) potrivit căreia s-au anulat parțial, ca nelegale, mai multe poziții din Anexa nr. 12 a Hotărârii Guvernului nr. 1705/2006, respectiv: 63900, 63903, 63910, 63911, 63912, 63913, 63913, 63918, 63919, 63920, 63921, 63922, 63932, 63933, 63934, 63936, 63937, 63938, 63939, 63941, 63942 și 63943, așadar inclusiv poziția la care figurează lacul, obiect la prezentului litigiu.

Față de acest nou context procesual, se pune problema calității procesuale active a reclamantei Administrația Națională Apele Române.

Astfel, ceea ce a făcut obiectul judecății în fața instanței de contencios-administrativ a fost tocmai dreptul de administrare de care se prevalează reclamanta în prezenta cauză atunci când solicită obligarea pârâților la respectarea și restituirea lui.

Or, învestită cu analiza legalității dobândirii acestui drept de administrare, instanța de contencios-administrativ a stabilit că acesta nu poate aparține Administrației Naționale Apele Române întrucât la data adoptării Hotărârii Guvernului nr. 1075/2006, bunurile menționate în Anexă (pozițiile anulate) se aflau în administrarea Agenției Domeniilor Statului și ulterior, în cea a Companiei Naționale de Administrare a Fondului Piscicol.

S-a reținut că "prevederile care au reglementat dreptul de administrare al Agenției Domeniilor Statului asupra terenurilor aflate permanent sub luciu de apă/terenurilor cu destinație agricolă care includ amenajări piscicole au instituit un regim special, derogatoriu de la dreptul comun în materie, reprezentat de dispozițiile Legii nr. 107/1996 și ale O.U.G. nr. 107/2002, distincția recurentei-pârâte între dreptul de administrare al cuvetei lacurilor și cel al fondului piscicol prin prisma titularilor acestor drepturi fiind, în speță, artificială".

Or, aceste dezlegări ale instanței de contencios-administrativ sunt intrate în autoritatea lucrului judecat și se impun ca atare în fața instanței civile dat fiind raportul dintre cele două jurisdicții, atunci când cea civilă suspendă judecata pentru a aștepta să se dea dezlegare unei chestiuni prejudiciale (aflate în competența exclusivă a jurisdicției contenciosului administrativ) cu repercusiuni asupra soluționării cauzei civile.

Este vorba despre modalitatea în care se produce efectul pozitiv al lucrului judecat într-un litigiu care are legătură cu ceea ce s-a dezlegat deja jurisdicțional, litigiu a cărui judecată - tocmai în considerarea unei astfel de legături - nu poate ignora și nici contrazice ceea ce s-a tranșat anterior, în mod definitiv, de către o altă instanță.

În acest sens, dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., reglementând acest aspect al lucrului judecat, statuează că "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Or, reclamanta-intimată Administrația Națională Apele Române din prezenta cauză este partea în raport cu care s-a stabilit în litigiul desfășurat în fața jurisdicției de contencios-administrativ că îi lipsește dreptul de administrare de care se prevalează și a cărui valorificare o urmărește în fața instanței civile.

Susținerea acesteia că demersul său este în continuare justificat și că își demonstrează legitimarea procesuală activă întrucât dreptul său de administrare ar decurge din lege - în temeiul căreia este inclus bunul în domeniul public al statului care, în continuare, îl poate da în administrarea acesteia, astfel încât în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 107/2002 este "administrator de drept" al lacurilor naturale din România, inclusiv al celor aflate pe teritoriul județului Constanța, - este nefondată și contrazice flagrant efectele lucrului judecat.

Fiind parte în litigiul anterior, față de reclamantă operează relativitatea efectelor hotărârii judecătorești sub un dublu aspect: al obligativității și al autorității lucrului judecat, ceea ce înseamnă deopotrivă, executarea dispozițiilor acesteia și imposibilitatea de a repune în discuție ceea ce s-a tranșat în prezența sa la procedura judiciară anterioară.

Spre deosebire de terți, față de care hotărârea are doar valoare de opozabilitate stricto-sensu (art. 435 alin. (2) C. proc. civ.), partea nu are posibilitatea de a mai pretinde sau de a tinde la a face dovada contrară celor statuate în raport cu aceasta pentru că ar însemna nesocotirea efectelor obligatorii ale autorității de lucru judecat.

Astfel fiind, reclamanta nu mai poate pretinde efectuarea altor verificări de către instanța civilă în legătură cu dreptul său de administrare asupra lacului în litigiu, câtă vreme s-a statuat deja irevocabil că acesta nu se află în patrimoniul său, cu titlu de administrare, ci, potrivit actelor normative speciale în materie, la data adoptării Hotărârii Guvernului nr. 1075/2006, administrarea aparținea Agenției Domeniilor Statului și ulterior, Companiei Naționale a Fondului Piscicol.

Ca atare, dând valoare efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei nr. 2483/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care a tranșat, în maniera arătată, chestiunea prejudicială vizând pe titularul dreptului de administrare asupra Lacului Tasaul, obiect al prezentului litigiu, Înalta Curte urmează să constate că reclamanta nu își justifică legitimarea procesuală în a solicita obligarea pârâților să îi respecte și să îi "restituie" acest drept.

În ceea ce privește decizia Curții Constituționale nr. 708/2020, de care s-a prevalat intimata - reclamantă, se constată că aceasta nu influentează prezentul dosar, având în vedere că prin aceasta s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 42/2010 privind darea în administrarea autorităților administrației publice locale a unor bunuri aflate în domeniul public al statului și privește un alt bun, respectiv lacul Siutghiol, care nu a făcut obiectul deciziei nr. 2483/2020 pronunțată de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți.

În consecință, recursul pârâtei va fi admis și conform art. 314 cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vor fi casate, în tot, decizia din apel și sentința primei instanțe, cu consecința respingerii acțiunii, ca fiind promovată de o persoană fără calitate procesuală activă (casarea sentinței fiind una totală, chiar în contextul în care aceasta dăduse dezlegare, prin admitere, excepției vizând lipsa calității procesuale pasive a ADS, câtă vreme soluția asupra calității procesuale active înseamnă, în realitate, o lipsă de învestire a instanței, care nu se mai poate pronunța astfel asupra niciunui alt aspect, de fond sau de procedură).

Referitor la solicitarea intimatei - interveniente de acordare a cheltuielilor de judecată, această urmează a fi respinsă.

Se constată, astfel, că S.C. B. S.R.L. a formulat cerere de intervenție în interesul recurentei, al cărei recurs a fost admis.

Cum potrivit art. 274 C. proc. civ., la cheltuieli de judecată poate fi obligată, la cerere, partea care cade în pretenții, acestea vor fi acordate părții care a câștigat procesul.

Se mai reține, totodată, că indiferent de faptul că hotărârea s-a pronunțat sau nu în favoarea părții pentru care a intervenit, nu se pot acorda cheltuieli de judecată intervenientului voluntar accesoriu a cărui cerere a fost formulată în recurs, cu consecința obligării la plata acestora a părții aflate în culpă procesuală.

În plus, se reține că în speță, intimata - intervenientă nu a făcut decât să formuleze aceleași concluzii de admitere a recursului ca partea pentru care a intervenit.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură împotriva deciziei nr. 93/C din 13 noiembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Casează, în tot, decizia și sentința nr. 2471 din 23 mai 2013 a Tribunalului Constanța, secția I civilă.

Respinge cererea de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Respinge cererea formulată de intimata - intervenientă S.C. B. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 martie 2021.