Decizia nr. 2627/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, secția civilă la data de 18.06.2019, sub nr. de dosar x/2019, reclamantul A. a formulat contestație împotriva Deciziei de validare parțială nr. 5625/24.04.2019, emisă de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietarilor, a Hotărârii nr. 143/22.02.2019, emisă de către Comisia Județeană Vaslui pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, precum și împotriva raportului de expertiză tehnică-evaluare menționat în Hotărârea nr. 143/22.02.2019, întocmit de către membrii Comisiei tehnice de evaluare numiți prin Hotărârea nr. 142/25.05.2018. În drept, a invocat art. 8 din Legea nr. 164/2014. Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității capetelor de cerere 2, 3, 4 și 5, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Vaslui Prin sentința nr. 1256/28.11.2019, Tribunalul Vaslui, secția civilă a admis excepția inadmisibilității contestației cu privire la Hotărârea nr. 143/22.02.2019 emisă de Comisia Județeană Vaslui pentru aplicarea Legii 290/2003, cât și cu privire la Raportul de expertiză tehnică-evaluare întocmit de membrii Comisiei tehnice de evaluare numiți prin Hotărârea nr. 142/25.05.2018; a respins, ca inadmisibilă, contestația cu privire la aceste acte; a admis, în parte, contestația împotriva Deciziei de invalidare parțială nr. 5625/24.04.2019; a modificat decizia menționată în sensul că a dispus acordarea de compensații bănești, în cuantum total de 291.789,31 RON, aferente inclusiv terenului extravilan; a respins, ca neîntemeiate, restul pretențiilor; a obligat pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să plătească reclamantului A., suma de 1500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași Prin decizia nr. 217/18.06.2020, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, formulând următoarele critici: -Instanța de apel a reținut, în mod nelegal, incidența puterii de lucru judecat reglementată de art. 431 C. civ. cu referire la sentința nr. 343/26.05.2017, în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate asupra "tuturor" bunurilor autoarei B.. Litigiul tranșat în cadrul dosarului nr. . x/2016 nu a avut în vedere terenul extravilan în suprafață de 10 ha, ci numai cele enumerate în cele două contracte de vânzare-cumpărare. Prin decizia nr. 1902/05.12.2017, sentința menționată a fost casată și s-a reținut că a fost făcută dovada continuității proprietății pentru bunurile pentru care s-a făcut dovada proprietății cu cele două contracte de vânzare-cumpărare; -Instanța a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 164/2014 atunci când a reținut că actele de vânzare-cumpărare se coroborează cu declarații pe propria răspundere. În prezent, textul legal menționat a schimbat modalitatea în care se face dovada proprietății, fiind necesară depunerea de documente, certificate de autoritățile competente, din care să rezulte expres existența dreptului de proprietate asupra unor imobile, fără a mai fi posibilă dovedirea acestuia cu adeverințe și declarații.

Apărările formulate în cauză Recursul a fost comunicat la data de 11.09.2020, iar termenul de 30 de zile de la comunicare, pentru formularea întâmpinării, s-a împlinit la data de 12.10.2020. Întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant A. a fost depusă în termen legal, la data de 09.10.2020 (data poștei electronice,fila x) și a fost comunicată recurentei-pârâte prin adresa emisă în data de 13.10.2020, pentru a formula răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare. Intimatul-reclamant a solicitat, în principal, respingerea recursului ca rămas fără obiect, întrucât prin decizia nr. 6013/10.08.2020, comunicată reclamantului la data de 24.08.2020, a fost modificată decizia de invalidare nr. 5625/24.04.2019. Decizia nr. 6013/10.08.2020 a intrat în circuitul civil, nefiind atacată în termenul legal, iar prin adresa nr. x/30.07.2020, recurenta a învederat reclamantului că dorește să aducă la îndeplinire obligațiile pecuniare stabilite prin sentința nr. 1256/28.11.2019 a Tribunalului Vaslui. În subsidiar, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, în cauză s-a făcut dovada continuității asupra bunurilor indicate în cerere, iar termenul în care s-a desfășurat procedura administrativă, de aproximativ 16 ani, este de natură să încalce dreptul la un proces echitabil al reclamantului. Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Comisia județeană pentru aplicarea Legii nr. 291/2003 a fost depusă în termen legal, la data de 12.10.2020 și a fost comunicată recurentei-pârâte prin adresa emisă în data de 13.10.2020, pentru a formula răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare. Intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului și a arătat că în mod corect instanța de fond a stabilit că la valoarea despăgubirilor solicitate de către reclamant trebuie adăugată și valoarea terenului extravilan de 10 ha, iar valoarea casei, a anexelor gospodărești și a terenului intravilan a fost calculată în mod corect, la suma de 45.000,58 RON. La data de 29.10.2020, recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției lipsei de obiect a recursului, întrucțt art. 633 pct. 1 C. proc. civ. stabilește că hotărârile date în apel sunt executorii, iar punerea acestora în executare nu împiedică judecarea recursului. Calea de atac vizează exclusiv lipsa dovezii dreptului de proprietate și a continuității potrivit art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006 și art. 4 din Legea nr. 164/2014 pentru terenul extravilan în suprafață de 10 ha, din perspectiva reținerii, de către instanța de fond, a puterii de lucru judecat cu privire la sentința nr. 343/26.07.2017. În cauză nu se poate reține încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu privire la intervalul de timp în care a fost soluționată cererea reclamantului, întrucât actele administrative au fost emise de ANRP în termenele prevăzute de lege. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele argumente: În cadrul dosarului nr. x/2016, în care s-a pronunțat, de către Tribunalul Vaslui, sentința nr. 343/26.05.2017, în raport de care recurenta-pârâtă pretinde că în mod greșit s-a reținut autoritatea de lucru judecat în cadrul prezentului litigiu, s-a dezbătut solicitarea reclamantului A. de anulare a deciziilor prin care s-a respins cererea de acordare de despăgubiri și compensații formulată în temeiul Legii nr. 290/2003, de către autoarea sa, numita C.. Prin sentința menționată a fost admisă în parte cererea reclamantului, anulată decizia nr. 1125/31.03.2016, emisă de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, precum și Hotărârea nr. 1491/31.03.2013, emisă de Comisia Județeană Vaslui pentru aplicarea Legii nr. 290/2003; a fost obligată pârâta Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 să procedeze la soluționarea cu celeritate a cererii, în vederea emiterii hotărârii de acordare despăgubiri și compensații. Această sentință a devenit definitivă prin decizia nr. 1902/05.12.2017, a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respins, ca tardiv, recursul Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, au fost respinse recursurile Comisiei Județene Vaslui pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și ANRP, fiind admis recursul reclamantului A. și obligate pârâtele Comisia Județeană Vaslui pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și ANRP la soluționarea cererii, în vederea acordării de despăgubiri și compensații. Așa cum dezvoltă prin motivele de recurs dar cum precizează și prin răspunsul la întâmpinare, recurenta învederează lipsa dovezii dreptului de proprietate și a continuității conform art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006, a art. 4 din Legea nr. 164/2014, pentru terenul extravilan în suprafață de 10 ha, din perspectiva reținerii, de către instanța de apel, a incidenței puterii de lucru judecat a sentinței nr. 343/26.05.2017. În acest sens, arată recurenta-pârâtă, că suprafața de 10 ha excede atât cererii de despăgubire (nu ar fi fost solicitate despăgubiri pentru această suprafață), cât și hotărârii de soluționare a acesteia (care nu a vizat o suprafață ce nu a fost solicitată și dovedită). Contrar susținerilor recurentei-pârâte, se constată că în cadrul dosarului nr. x/2016, în care s-a pronunțat sentința nr. 343/26.05.2017, a fost formulată și soluționată o cerere de despăgubire vizând toate bunurile aflate în proprietatea autoarei reclamantului și că hotărârile pronunțate în acel litigiu au avut ca obiect această integralitate, dovedită potrivit legii. Statuările acestor hotărâri au putere de lucru judecat în prezenta cauză, ale cărei dezlegări nu pot ignora acele aspecte asupra cărora o instanță de judecată anterioară, într-un cadru procesual distinct, a hotărât, nemaiputându-se reveni, fără a se încălca efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. Astfel, recurenta pretinde că prin decizia nr. 1902/05.12.2017, prin care s-a casat sentința nr. 343/26.05.2017, s-ar fi reținut că dovada continuității proprietății s-a realizat doar pentru acele proprietăți care au făcut obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare indicate în cerere. Prin urmare, în opinia recurentei, puterea de lucru judecat reținută de către instanța de apel din prezentul litigiu se referă doar la bunurile dovedite cu acte de proprietate (casă, anexe, terenul intravilan) și nu asupra tuturor bunurilor solicitate (teren extravilan). Contrar acestor susțineri, prin sentința nr. 343/26.05.2017, în dovedirea dreptului de proprietate al solicitantei, s-au reținut, ca obiect al acestui drept, atât bunurile obiect al actelor de vânzare-cumpărare despre care face vorbire recurenta (contractul nr. x/21.08.1937 și contractul nr. x/17.04.1934), cât și bunurile referitor la care s-au depus declarații de martori (vizând suprafața de teren extravilan despre care recurenta afirmă că nu figurează în cererea de despăgubire), despre care instanța de judecată a reținut că "deși nu sunt autentice, ci doar având semnătură legalizată, pot fi coroborate cu celelalte probe ce atestă dreptul de proprietate…" și că "…devine incidentă teza a II-a a dispozițiilor art. 2 alin. (4) din H.G. nr. 1120/2006, în sensul că petenta și reclamanta s-au aflat în imposibilitatea procurării înscrisurilor, dată fiind corespondența cu autoritățile din Moldova, astfel că cererea de despăgubire se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate." De asemenea, prin decizia nr. 1902/05.12.2017, s-a reținut că "dovezi edificatoare au fost prezentate de către reclamant atât în privința proprietăților, cât și a situației refugiului autorilor acestuia, actele depuse și proba testimonială fiind evaluate într-o manieră detaliată de către prima instanță…" Rezultă că prin această hotărâre nu a mai fost pusă în discuție dovada și întinderea dreptului de proprietate al autoarei reclamantului, instanța de recurs însușindu-și situația juridică a bunurilor obiect al despăgubirii, astfel cum fusese stabilită de prima instanță. Astfel,recurenta este în eroare când afirmă că prin decizia menționată s-ar fi reținut că dovada continuității proprietății vizează exclusiv bunurile obiect al celor două contracte de vânzare-cumpărare, în această hotărâre neexistând asemenea considerente. În consecință, prin cele două hotărâri mai sus menționate s-a constatat că proprietățile deținute de autoarea reclamantului sunt atât cele din actele de vânzare-cumpărare, cât și cele indicate în cerere și dovedite cu martori (care vizează terenul în litigiu în prezenta cauză). Ca atare, în mod corect instanța de apel a constatat că prin aceste hotărâri s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că autoarea reclamantului a făcut dovada dreptului de proprietate și a continuității proprietății până la părăsirea forțată a Basarabiei, cu privire la toate bunurile indicate în cererea de despăgubiri. Contrar susținerilor recurentei, terenul extravilan în suprafață de 10 ha este inclus, așa cum rezultă atât din cererea de despăgubire, cât și din probatoriile efectuate în dosarul nr. x/2016, în masa de bunuri față de care s-au solicitat despăgubiri și apartenența sa nu mai poate fi dezbătută în cadrul prezentului litigiu. Modalitatea în care a fost dovedit dreptul de proprietate în dosarul nr. x/2016, pe lângă că nu mai poate fi pusă în discuție în alt cadru procesual, își găsește reglementarea în dispozițiile art. 2 alin. (4) din H.G. nr. 1120/2006, conform căruia "Cererile sunt însoțite de acte doveditoare certificate de autorități. În situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate", text legal valorificat de către instanță, în conturarea soluției adoptate în acea cauză. Recurenta face referire la art. 2 din H.G. nr. 1120/2006, dar numai la alin. (1) al acestui articol, care impune obligația generică, pentru beneficiarii Legii nr. 290/2003, de a face dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor obiect ale cererii de despăgubire. Atare aspect este însă lipsit de relevanță în condițiile în care instanța care a pronunțat hotărârea a cărei putere de lucru judecat este pusă în discuție de către recurentă a valorificat, în actul jurisdicțional, alin. (4) al aceluiași articol, ce reglementează situațiile în care este imposibilă procurarea de acte certificate de autorități. Recurenta mai arată că prin sentința nr. 343/26.05.2017 au fost încălcate dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 164/2014, însă această critică nu poate fi analizată, întrucât vizează considerentele unei hotărâri pronunțate într-un litigiu finalizat prin hotărâre definitivă, ce a intrat în puterea lucrului judecat. În realitate, prin prezenta cale de atac, recurenta tinde să readucă în discuție aspecte de fapt și de drept ce au făcut obiectul unei alte judecăți, asupra cărora nu se mai poate statua, întrucât se opune efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. Față de cele arătate, Înalta Curte constată că recursul nu poate fi primit, iar cererea formulată de către intimatul-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată este întemeiată și va fi admisă, întrucât, raportat la soluția adoptată, recurenta-pârâtă este parte căzută în pretenții conform art. 453 C. proc. civ., iar intimatul-reclamant a făcut dovada acestora, așa cum rezultă din chitanța depusă la dosar, fiind astfel îndeplinite condițiile textului legal. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 217 din 18 iunie 2020 a Curții de Apel Iași, secția civilă și va obliga recurenta, la plata, către intimatul-reclamant A., a sumei de 1550 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat. PENTRU ACESTE MOTIVE,