ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2886/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 237 din 2 martie 2017, Tribunalul Vaslui, secția civilă a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului Vaslui, invocată de pârâtul Ministerul Justiției și a declinat în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal competența de soluționare a cererii formulate de reclamantele A., B., C., D., E., F., G., H., I., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Iași, Tribunalul Vaslui, Ministerul Finanțelor Publice cu citarea Consiliului Național Pentru Combaterea Discriminării.

Învestită prin declinare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 2128 din 6 iunie 2017, a admis excepția de necompetentă materială a instanței, a declinat competența de soluționare a cauzei privind cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Iași, Tribunalul Vaslui, Ministerul Finanțelor Publice și cu pârâtul expert Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Vaslui, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Ivindu-se conflictul negativ de competență a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte constată că, în cauză, competența de soluționare a litigiului aparține Tribunalului Vaslui, secția civilă.

PENTru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Reclamanții au calitatea de personal auxiliar de specialitate în cadrul Judecătoriei Bârlad, iar cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentei cauze are ca obiect, ca finalitate juridică, obligarea pârâților la plata către reclamanți a drepturilor salariale prevăzute de art. 1 alin. (51), art. 5 alin. (1) și alin. (11) din O.U.G. nr. 83/2014 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanții au arătat că se consideră discriminați cu ocazia încadrării într-o altă tranșă de vechime, prin raportare la colegii acestora care, anterior datei de 31 decembrie 2010, au îndeplinit aceeași condiție de vechime.

În cauza dedusă judecății competența materială și teritorială de soluționare a cauzei revine tribunalului ca instanță de drept comun, în baza prevederilor legale prevăzute de art. 269 din Codul muncii.

Astfel, potrivit art. 269 din Codul Muncii:

(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

(3) Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Potrivit art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011 conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal.

Potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prin raportare la prevederile art. 208 și 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 instanța competență să soluționeze în fond cererea de chemare în judecată este tribunalul în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, respectiv Tribunalul Vaslui.

Chemarea în judecată în calitate de pârâtă a Ministerului Justiției nu este de natură să atragă competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, SCAF.

Astfel, competența materială de soluționare a cauzei se determină în funcție de obiectul cererii de chemare în judecată, care în prezent cauză se subsumează unui litigiu de dreptul muncii, iar nu în funcție de persoana pârâtului.

În litigiul dedus judecății reclamanții nu au învestit instanța cu o cerere care să aibă ca obiect analiza legalității și temeiniciei unui act administrativ tipic, în accepțiunea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 care să emane de la o autoritate a administrației publice centrale și care să atragă competența materială de soluționare a cauzei în favoarea curții de apel potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 96 pct. 1 C. proc. civ.

Or, refuzul administrativ al pârâtei Ministerul Justiției de a acorda reclamanților, în temeiul discriminării, drepturile salariale prevăzute de art. 1 alin. (51), art. 5 alin. (1) și alin. (11) din O.U.G. nr. 83/2014 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice nu reprezintă un act administrativ tipic sau asimilat în accepțiunea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,fiind evident că adresa nr. 2/80916 din 18 noiembrie 2016 emisă de Ministerul Justiției produce efecte juridice în sfera raporturilor de dreptul muncii.

Înalta Curte constată că reclamanții nu au învestit instanța de judecată cu o plângere formulată împotriva Hotărârii Colegiului de conducere al Curții de Apel Iași, prin care să se fi soluționat contestația administrativă formulată de reclamanți împotriva Deciziei Președintelui Curții de Apel Iași, privind stabilirea drepturilor salariale ale acestora.

Demersul efectuat de către reclamanți în cursul anului 2015, la care au primit răspunsul Curții de Apel Iași cu adresa din 17 decembrie 2015 nu reprezintă o contestație,în accepțiunea art. 7 alin. (1) din Legea-cadru nr. 284 din 28 decembrie 2010.

De altfel, reclamanții nu au învestit instanța de fond cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect anularea adresei din 17 decembrie 2015 a Curții de Apel Iași prin care a fost soluționată cererea acestora privind stabilirea noii clase de salarizare prin adăugarea procentelor corespunzătoare studiilor, vechimii în muncă, vechimii în funcție și aplicarea coeficientului de ierarhizare corespunzător criteriilor menționate anterior, precum și un capăt de cerere accesoriu având ca obiect repararea pagubei cauzată acestora ca urmare a anulării adresei din 17 decembrie 2015 a Curții de Apel Iași.

În condițiile în care cererea de chemare în judecată a reclamanților nu are ca obiect anularea adresei din 17 decembrie 2015 a Curții de Apel Iași și obligarea pârâților la repararea pagubei ca urmare a anulării adresei din 17 decembrie 2015 a Curții de Apel Iași, nu poate fi reținută incidența în cauză a prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea-cadru nr. 284 din 28 decembrie 2010 referitoare la competența materială și teritorială a Curții de Apel București în soluționarea litigiilor care intră sub incidența textului de lege menționat anterior.

Față de cele ce preced, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Vaslui, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamanții G., B., E., D., H., F., I., A., C. în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Iași, Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în favoarea Tribunalului Vaslui, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2017.

Procesat de GGC - MM