ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1636/2018

HOTĂRÂRE

04.05.2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1636/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Prin cererea înregistrată la data de 11 noiembrie 2017, pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, sub numărul de dosar nr. x/2017, reclamantul A., a chemat în judecată pe pârâții Inspectoratul Județean de Poliție Olt și Ministerul Afacerilor Interne, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 4000 euro și repunerea în drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990.

Prin Sentința civilă nr. 1383 din 8 decembrie 2017 Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului I București.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Vâlcea a reținut, în esență, că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâților ia plata unor despăgubiri în cuantum de 4.000 euro, invocând, ca și temei de drept, dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990.

În condițiile în care acest act normativ nu stabilește reguli speciale privind competența, se aplică dispozițiile C. proc. civ.

În acest sens, art. 2 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "dispozițiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă" iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că "de asemenea, dispozițiile prezentului cod se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare."

Astfel, fiind vorba de o cerere evaluabilă în bani, prin prisma dispozițiilor art. 98 alin. (1) teza l și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., competența materială se stabilește după valoarea obiectului cererii, iar competența teritorială se stabilește în funcție de sediul pârâtului, conform regulii generale consacrate de art. 107 alin. (1) C. proc. civ.

În condițiile în care valoarea obiectului litigiului este în cuantum de 4000 euro, prin prisma dispozițiilor art. 98 alin. (1) teza I și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., competența materială de soluționare a cauzei aparține Judecătoriei, iar, prin prisma dispozițiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ., competența teritorială de soluționare a cauzei aparține Judecătoriei Sectorului 1 București, din moment ce sediul pârâtului Ministerul Afacerilor Interne se află în circumscripția acestei din urmă instanțe.

Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. x/2018.

Judecătoria Sectorului l București, prin Sentința civilă nr. 1010 din 21 februarie 2018, a admis excepția de necompetență teritorială invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și justiție pentru a soluționa conflictul.

Pentru a pronunța această hotărâre, Judecătoria Sectorului 1 București a reținut următoarele considerente:

Cererea reclamantului nu se referă la daune morale în cuantum de 4000 euro, astfel cum a reținut Tribunalul Vâlcea, ci se solicită conform precizărilor de la dosarul judecătoriei, recunoașterea "vechimii în muncă" "f. 12" a perioadei în care a fost internat nevoluntar și "stabilirea unei pensii" "f. 10", în baza Legii nr. 118/1990, în ceea ce privește suma de 4000 euro, acesta fiind datorată cu titlu de "daune morale, materiale și procesuale".

Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, invocată de reclamant în susținerea pretențiilor sale, prevede o competență specială, conform dispozițiilor legii, acordarea drepturilor prevăzute de legea invocată se efectuează în baza cererii depuse la direcțiile de muncă și protecție socială sau de către consiliile locale, pe baza hotărârilor comisiilor pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, iar plângerea împotriva acestor decizii se soluționează de instanța de contencios administrativ potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit art. 10 alin. (5) din Decretul-Lege nr. 118/1990.

În ceea ce privește capătul de cerere privind suma de 4000 euro, Judecătoria Sectorului 1 București a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 99 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora "(2) în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt."

În consecință, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Cu privire Ia conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) raportat la art. 133 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Art. 10 alin. (3), (4) și (5) din Decretul-Lege nr. 118/1990 stipulează că cererea pentru stabilirea drepturilor titularilor se depune la direcțiile generale de muncă și protecție socială județene care se pronunță printr-o decizie motivată ce poate fi atacată, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. De asemenea, alin. (1) din același articol prevede ca "Dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face, de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege."

Potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual, trebuie să solicite autorității publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia.

În speță, acțiunea formulată vizează stabilirea unor drepturi și obligarea la plata unei sume de 4.000 euro, cu titlu de "daune morale, materiale, procesuale", în conformitate cu dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, pentru reclamant, persoană care, potrivit celor susținute în acțiune, ar fi fost internat nevoluntar în spitale de psihiatrie.

Reclamantul nu a urmat însă procedura prevăzută de art. 10 din Decretul Lege nr. 118/1990 în sensul de a se adresa mai întâi Direcției Generale de Muncă și Protecția Socială Județeană pentru a primi o rezolvare a cererii formulate printr-o decizie motivată a acestei instituții, împotriva căreia reclamantul urmând a se adresa cu acțiune în fața instanței de contencios administrativ, ci, din contră, reclamantul a formulat direct cererea de chemare în judecată și a motivat-o în sensul că cei doi pârâți au refuzat să-i permită accesul ia dosarul de personal, motiv pentru care solicită obligarea celor doi pârâți ia piața de daune, în cuantum de 4.000 euro, recunoașterea vechimii în muncă a perioadei în care a fost internat nevoluntar și stabilirea unei pensii.

Prin urmare, obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, motivată și precizată, nu se încadrează în noțiunea de contestație, prevăzută de art. 10 alin. (5) din Decretul-Lege nr. 118/1990.

Pe de altă parte, legislația specială în materia acordării unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990, prevede norme de competență specială numai pentru contestațiile întemeiate pe prevederile art. 4 - 10 alin. (5) și plângerile prevăzute la art. 14 alin. (3) din acest act normativ. Or, în speță, reclamantul nu a formulat o astfel de plângere și nici nu și-a întemeiat cererea pe dispozițiile menționate.

Prin urmare, Înalta Curte reține că în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile generale în materie de competență ale noului C. proc. civ., având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată.

Conform art. 94 pct. 1 alin. h) și k) C. proc. civ. judecătoriile judecă în primă instanță cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe, precum și orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de 200.000 RON inclusiv indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști.

Cererea introductivă de instanță are, în mod cert și neîndoielnic, ca obiect, o obligație de a face neevaluabilă în bani și o cerere în pretenții, iar nu o cerere de contencios administrativ.

Astfel, în speță, prin petitul cererii introductive de instanță se invocă omisiunea instituțiilor abilitate prin Decretul-Lege nr. 118/1990 să-i soluționeze cererea de eliberare către reclamant a unor înscrisuri ce ar dovedi, în opinia reclamantului, situația prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. c) din acest act normativ, respectiv internarea acestuia într-un spital de psihiatrie.

Prin obiectul său, cererea de chemare în judecată nu se circumscrie cadrului procesual al unei acțiuni în contencios administrativ, așa cum este configurat prin art. 52 din Constituția României și art. 1 alin. (1), precum și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În temeiul acestor prevederi legale, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept ai său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ ori prin soluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri.

Ca atare, în cadrul unei acțiuni în contencios administrativ, recunoașterea sau realizarea unui drept ori a unui interes legitim nu pot fi solicitate decât în legătură cu un act administrativ tipic sau asimilat, supus controlului de legalitate exercitat de instanță.

Refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal se asimilează actelor administrative, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Din întreaga reglementare a contenciosului administrativ rezultă că este supus controlului de legalitate pe această cale numai refuzul de rezolvare a unei cereri legate de un raport de drept administrativ.

Or, cererea de eliberare a unor înscrisuri ce ar dovedi, în opinia, reclamantului, situația prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. c) din Decretul-Lege nr. 118/1990, respectiv internarea acestuia nevoluntară într-un spital de psihiatrie reprezintă îndeplinirea unor atribuții reglementate prin legile reparatorii, astfel cum este Decretul-Lege nr. 118/1990, iar nu atribuții legale ale autorităților publice locale în limitele prevăzute de Legea nr. 554/2004, astfel încât, litigiul pendinte este în mod cert unul civil, iar nicidecum unul de contencios administrativ.

Prin urmare, prezentul litigiu are ca obiect o obligație de a face neevaluabilă în bani și o cerere în pretenții, astfel încât, prin prisma obiectului său, un astfel de litigiu este în competența de primă instanță a judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. h) și k) C. proc. civ.

În egală măsură, Înalta Curte constată că scopul/interesul juridic ai unei acțiuni se fixează nu întotdeauna în raport cu temeiul legal al acțiunii, astfel cum este indicat de reclamant, ci, în principal, în acord cu temeiul juridic al acțiunii, care nu se reduce la indicarea normelor juridice invocate de reclamant în sprijinul acțiunii sale.

Sub acest aspect, insistența reclamantului de a i se judeca cauza de către o instanță de contencios administrativ nu prezintă relevanță juridică pentru stabilirea competenței materiale de soluționare a cauzei, poziția procesuală a reclamantului putând fi evaluată cu ocazia judecării acțiunii acestora de către instanța competentă, astfel cum este aceasta stabilită în procedura prevăzută de art. 20 - 22 C. proc. civ.

Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse, Înalta Curte constată că instanța competentă material să soluționeze prezentul litigiu în primă instanță este Judecătoria Sectorului 1 București.