ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1430/2018

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin Sentința nr. 614 din 4 mai 2016, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință a respins cererea reclamantei în contradictoriu cu acesta, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis cererea formulată de reclamanta A., prin curator B. - în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății, Direcția de Sănătate Publică a Municipiului București și Casa Națională de Asigurări de Sănătate - astfel cum a fost precizată.

A obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 233.666,58 euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând cheltuieli efectuate pentru acordarea asistenței medicale în străinătate.

I-a obligat pe pârâți, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 22.726,55 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Apelurile formulate de pârâții Ministerul Sănătății, Direcția de Sănătate Publică a Municipiului București și Casa Națională de Asigurări de Sănătate au fost admise de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie care, prin Decizia nr. 464/A din 23 mai 2017, a respins excepția inadmisibilității acțiunii și admițând excepția necompetenței sale materiale și funcționale, a anulat sentința atacată și a înaintat cauza pentru soluționare în primă instanță la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Ulterior, prin Încheierea din 3 iulie 2017, aceeași instanță, admițând sesizarea din oficiu, a rectificat dispozitivul Deciziei nr. 464/A din 23 mai 2017, în sensul că dispoziția de anulare se referă și la încheierea din 27 februarie 2017 dată de Tribunalul București.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că invocarea de către reclamantă a răspunderii civile delictuale pe care își întemeiază pretențiile pecuniare formulate împotriva pârâților, nu este de natură să atragă în mod automat jurisdicția civilă în prezenta cauză, esențială fiind "sursa" dreptului sau interesului dedus judecății și normele juridice aplicabile raporturilor juridice care se stabilesc între părți.

Reținând incidența Ordinului nr. 50/2004 emis de Ministerul Sănătății, art. 4 alin. (5) și (6), art. 5, art. 8 din Legea nr. 554/2004 și dând o altă calificare naturii juridice a litigiului de față, Curtea de Apel a constatat că nu este competentă, material și funcțional să se pronunțe asupra fondului cauzei care, se arată, nu are caracter civil ci intră sub jurisdicția contenciosului administrativ.

Împotriva acestei decizii și a Încheierii din 3 iulie 2017, a declarat recurs în termen legal, reclamanta A. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 488 pct. 4, 5 și 8 din C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel, după cum urmează:

- schimbând natura juridică a acțiunii introductive, în apel, instanța de control judiciar s-a considerat necompetentă material și funcțional, direct în calea de atac, în contra prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., cu toate că niciuna din părți nu a invocat excepția necompetenței, nici prin motivele de apel, nici în fața primei instanțe.

Instanța de apel, se arată, pornind de la o interpretare eronată a dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 554/2004, a depășit limitele puterii judecătorești, apelând la un raționament arbitrar și contradictoriu, care încalcă flagrant dispozițiile legale.

Potrivit art. 1 și art. 2 C. proc. civ., codul reglementează regulile de competență și de judecare ale cauzelor civile, reprezentând dreptul comun în orice materie, în măsura în care legile speciale nu cuprind dispoziții contrare.

Astfel, noțiunea de "judecată civilă" este privită în sens larg, ca vizând judecata în orice raport de drept privat și public, cu excepția celor supuse legii penale, dacă prin lege nu se dispune altfel.

De asemenea, se arată, C. proc. civ. cuprinde atât norme procesuale generale, cât și norme procesuale speciale, ajungând ca anumite norme din C. proc. civ. să fie norme de drept material în probleme punctuale.

Din modul de redactare a Legii nr. 554/2004, rezultă că legiuitorul a reglementat condițiile de exercitare a acțiunii în contencios administrativ, soluțiile pe care le poate da instanța de contencios administrativ, căile de atac exercitate împotriva acestor soluții și termenul de exercitare a căii de atac.

Într-adevăr, aceste reglementări sunt specifice dreptului administrativ, fiind diferite de cele prevăzute de C. proc. civ.. Însă, C. proc. civ. cuprinde norme generale de desfășurare a judecății civile, privite lato sensu, deci privind inclusiv soluționarea acțiunii în contencios administrativ.

Legea contenciosului administrativ prevede doar modul de determinare a competenței instanței de contencios administrativ, modul în care sunt invocate incidentele procedurale fiind reglementat de normele procesual civile.

Or, art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede explicit că legea contenciosului administrativ se completează cu C. proc. civ., astfel încât legiuitorul a prevăzut compatibilitatea acestora, cu excepțiile în care se constată existența incompatibilității cu specificul raporturilor dintre autoritățile publice și persoanele vătămate.

Nu există nicio incompatibilitate, se susține, între aplicarea normelor care privesc incidentele procedurale și cele ale contenciosului administrativ.

A admite că în litigiul de contencios administrativ nu s-ar aplica normele imperative prevăzute de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., privind momentul la care se poate invoca excepția de necompetență materială sau alte reguli privind competența sau judecata civilă, privită în sens larg, transformă procesul civil într-un "joc fără reguli"

Tot astfel, a admite că problema condițiilor invocării unei excepții de necompetență ar fi incompatibilă cu specificul raporturilor de contencios administrativ înseamnă a face inaplicabil textul art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, deoarece despre orice condiție sau orice limită de exercitare a drepturilor de proprietate se poate susține că ar fi incompatibilă.

Mai mult, aprecierea la care face referire instanța de apel transformă litigiul de contencios administrativ în arbitrar, fiecare judecător având propriul raționament și putând aprecia diferit asupra compatibilității normelor procesual civile cu cele ale contenciosului administrativ, ceea ce nu poate fi primit.

Raționamentul instanței este și contradictoriu, pe de-o parte reținând că într-un litigiu de contencios administrativ particularul se află pe o poziție inferioară față de autoritatea publică, însă, într-un stat democratic acesta ar avea posibilitatea de a acționa în justiție atingerile aduse prin actele administrației publice, însă, pe de altă parte, transformă procesul civil într-un hazard, fiind lăsată la aprecierea judecătorului de contencios administrativ ce anume dispoziții procesual civile ar fi aplicabile.

Dispozițiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., se conchide, se aplică în orice materie, atâta timp cât nu există o normă specială care să le înlăture expres de la aplicare. Faptul că există legi speciale care prevăd că dispozițiile procesual civile se aplică în subsidiar, în măsura compatibilității acestora cu norma specială, nu înlătură de la aplicare aceste dispoziții, de vreme ce legile speciale nu derogă de la dispozițiile generale imperative.

- instanța de apel a procedat la schimbarea cauzei și obiectului acțiunii introductive, direct în calea de atac a apelului, cu încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., analizând cererea introductivă din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 554/2004, adăugând astfel un nou temei de drept și trecând peste voința reclamantei.

Mai mult, se susține, prin schimbarea naturii juridice a acțiunii introductive și practic a temeiului juridic, instanța de apel a schimbat mijloacele procesuale pe care părțile le au la dispoziție, modificând fundamental apărările părților.

Or, temeiul juridic, reprezintă fundamentul raportului juridic.

Aplicând dispozițiile legii contenciosului administrativ, instanța a modificat raporturile juridice dintre părți, schimbând cauza cererii de chemare în judecată care, nu s-a întemeiat pe Legea nr. 554/2004.

- prin calificarea naturii juridice a acțiunii, direct în apel, instanța de control judiciar a încălcat și dispozițiile art. 22 alin. (6), coroborat cu art. 397 alin. (1) C. proc. civ., dând mai mult decât s-a cerut, trecând peste limitele învestirii.

Or, se arată, răspunsul negativ al pârâților, apreciat greșit de instanță ca un "refuz nejustificat", în sensul de "act administrativ asimilat" este în realitate un refuz de executare voluntară a obligațiilor decurgând din lege, în sarcina pârâților, iar acțiunea formulată de reclamantă este una în realizarea dreptului corelativ.

Ca atare, instanța a încălcat principiul disponibilității, acordând acțiunii alte "valențe", prin stabilirea altui obiect și altui temei.

- s-a încălcat și efectul devolutiv al apelului, instanța fiind obligată să se pronunțe în limitele motivelor invocate prin cererea de apel, conform art. 477 - 478 C. proc. civ.

Or, apelantele-pârâte, nu au invocat o necompetență materială sau funcțională nici în fața primei instanțe și nici prin motivele de apel, solicitând doar respingerea cererii introductive, ca neîntemeiată, sentința fiind criticată doar pe fond, sub aspectul legalității și temeiniciei.

- s-a reținut greșit, în contra prevederilor art. 485 alin. (1) C. proc. civ. că termenul de recurs este de 15 zile, iar nu de 30 zile, conform textului invocat, deși acțiunea în pretenții, vizând realizarea unui drept, a fost adresată instanței civile după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ.

Or, instanța civilă, apreciind că litigiul se supune competenței contenciosului administrativ, a aplicat și termenul de recurs prevăzut de Legea nr. 554/2004, deși nu era competentă funcțional să aplice aceste dispoziții.

- au fost încălcate prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât temeiul de drept al acțiunii introductive este Ordinul nr. 50/2004, Regulamentul nr. 1408/1971 și Directiva 2011/24/U.E.

Ca atare, reclamanta a stabilit un anumit cadru procesual și a investit instanța cu un anumit temei, acesta rămânând neschimbat în apel, neputând fi supus altor "discuții" de vreme ce apelantele nu au criticat sentința sub acest aspect.

În acest context, refuzul plății sumelor solicitate prin cererea introductivă nu reprezintă decât poziția unui debitor care nu dorește să-și execute voluntar obligația corelativă.

În cauza dedusă judecății, suma de bani pretinsă, reprezintă prejudiciul decurgând din încălcarea dreptului la sănătate care, nu s-a putut realiza în țară, fără nicio legătură cu vreun act administrativ.

Prin urmare, se conchide, instanța a aplicat greșit normele de drept material care guvernează acțiunea formulată de reclamantă, calificând greșit cererea, ca fiind una de competența contenciosului administrativ.

Recursul se privește ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed.

Se constată că soluția instanței de control judiciar, de a antama, din oficiu, chestiunea competenței materiale în soluționarea cauzei, direct în apel, este consecința unei greșite interpretări a prevederilor legale incidente.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică, trebuie invocată de părți ori de către judecător, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, în fața primei instanțe.

Rațiunea legiuitorului, de a permite invocarea unei astfel de excepții doar in limine litis, ține de împiedicarea tergiversării judecății și constituie o derogare de la principiul stabilit prin art. 247 alin. (1) teza întâi din noua reglementare procesual civilă, potrivit căruia excepțiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanță, în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Sublinierea vine să justifice existența unor norme speciale prin care, în anumite materii, din rațiuni specifice, se dispune ca o excepție procesuală, deși absolută, să nu poată fi invocată decât într-un anumit stadiu al procedurii, sub sancțiunea imposibilității de a o mai pune în discuție ulterior.

Ca atare, nu se poate susține că între cele două norme ar exista vreo contradicție.

Tot astfel, împrejurarea că art. 390 din C. proc. civ. îngăduie ca anumite excepții procesuale să fie puse în discuția părților și după terminarea cercetării procesului, nu înseamnă că textul s-ar abate de la prevederile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., întrucât reglementarea are în vedere excepțiile procesuale care nu au fost soluționate în cursul cercetării procesului.

Ca atare, excepțiile vizând necompetența materială și teritorială de ordine publică nu pot să fie invocate, ci doar soluționate după acest moment procesual, în caz contrar instanța sesizată rămânând competentă să judece litigiul.

Este o limitare drastică a perioadei de timp în care astfel de excepții pot fi invocate, fără posibilitatea derogării, nici chiar în cazul recalificării naturii juridice a litigiului pendinte.

Chestiunea poate fi privită dintr-o altă perspectivă, doar în situația în care excepția a fost invocată în condițiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ. însă prima instanță a respins-o sau a omis să se pronunțe asupra ei, caz în care excepția va putea fi reiterată în cadrul căii de atac a apelului, însă exclusiv prin motivele de apel (nu și de către intimat ori de instanță, din oficiu) întrucât, în acest mod, se aduce în discuție legalitatea ori nelegalitatea hotărârii primei instanțe.

Necompetența materială sau teritorială absolută nu mai poate fi invocată, nici în cursul rejudecării, după anularea sau casarea cu trimitere, în condițiile art. 480 alin. (3) și art. 498 alin. (2) C. proc. civ., pentru că și în aceste cazuri, a existat un termen până la care trebuia invocată excepția de necompetență și s-a finalizat și etapa cercetării procesului.

Așa cum judicios s-a reținut în doctrina juridică, doar dacă anularea sau casarea s-a dispus pentru lipsă de procedură încă de la începutul judecății iar lipsa de procedură s-a perpetuat pe tot parcursul procesului, devin incidente prevederile art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

Este unanim admis, că premisa raționamentului corect, în ce privește necompetența de ordine publică, constă în aceea că, dacă necompetența nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate - ori, în condițiile art. 131 alin. (2) C. proc. civ., la termenul acordat în mod excepțional pentru lămurirea împrejurărilor de fapt necesare stabilirii competenței - aceasta "se acoperă definitiv" și nu mai poate fi invocată, în tot cursul procesului.

În consecință, instanța sesizată devine competentă să soluționeze cauza, tocmai ca efect implicit al dispozițiilor care, limitează în timp posibilitatea de a invoca excepția de necompetență,

S-a mai arătat, atât în doctrină cât și în practica judiciară, că reglementarea instituită de art. 130 C. proc. civ., "responsabilizează" atât judecătorul, cât și părțile, în sensul că aceștia sunt obligați să-și pună problema competenței instanței, de la începutul procesului, iar nu să se ignore acest aspect și să se intre în cercetarea fondului, la un moment ulterior, ales arbitrar, textul fiind în consonanță cu dispozițiile art. 248 din același cod, potrivit căruia instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Examinând conformitatea dispozițiilor art. 130 alin. (2) din C. proc. civ. cu prevederile din legea fundamentală, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 713 din 6 decembrie 2016, a respins excepția de neconstituționalitate invocată, reținând că este vorba "strict, despre o opțiune a legiuitorului" care impune, atât instanței, cât și părților să examineze mai întâi respectarea regulilor de competență, precum și a aspectelor necesare pentru determinarea instanței competente, iar mai apoi fondul pretențiilor și apărărilor formulate în cauză.

Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecința casării deciziei atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A., prin curator C. împotriva Deciziei civile nr. 464A din data de 23 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a încheierii de ședință din data de 3 iulie 2017, pronunțate de aceeași instanță.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 aprilie 2018.

Procesat de GGC - MM