ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1336/2018

HOTĂRÂRE

19.04.2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1336/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Asupra cauzei de fața, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița la data de 20.04.2017, disjunsă din dosarul nr. x/2017 și din dosarul x/2017, astfel cum a fost modificată la data de 11.10.2017, reclamanții A., B., C., D., E., F. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților la plata, începând cu data de 09.04.2015, a majorărilor salariale prevăzute de O.G. nr. 10/2007 (de 2%, 5% și 11%), cu luarea în calcul a unei valori de referință sectorială de 405 RON, respectiv majorate cu 10% de la 01.12.2015.

Prin sentința nr. 2376 din 4 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, a declinat competența teritorială de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții din acțiunea înregistrată inițial - G., H., I., J., K., L., M., N., A., B., C.5 D., E. și F., în favoarea Tribunalului Argeș.

În motivarea acestei hotărâri, s-a arătat că, prin Sentința nr. 2210 din 6 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, a luat act de renunțarea la judecată a reclamantelor P., Q. și R. și a disjuns cererile de chemare în judecată formulate de către o parte dintre reclamanți, formându-se dosarul nr. x/2017.

Prin aceeași sentință a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a instanței în privința cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanții G., H., I., J., K., L., M., N., A., B., C., D., E. și F.

Potrivit art. 127 C. proc. civ., reținut a fi incident în cauză prin hotărârea menționată anterior, reclamantul aflat în ipoteza enunțată de lege (alin. (1) al art. 127 C. proc. civ.) va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea. Cum în cauză, pe de o parte, locul de muncă al părților reclamante este la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, iar, pe de altă parte, părțile nu au indicat o anumită opțiune în privința curții de apel învecinată care ar dori să fie avută în vedere, instanța a decis declinarea competenței în favoarea Tribunalului Argeș, care se află în circumscripția uneia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea (și anume Curtea de Apel Pitești), prezumând totodată intenția părților de a sesiza o instanță apropiată locului de muncă având în vedere instanța sesizată.

Prin încheierea din 26 februarie 2018, Tribunalul Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus disjungerea cererii formulate de reclamanții A., B., C., D., E. și F. și formarea unui nou dosar.

Prin Sentința nr. 986 din 26 februarie 2018, aceeași instanță a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului Dâmbovița. A constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți pentru soluționarea conflictului.

Pentru a decide astfel, s-a reținut că reclamanții au calitatea de personal conex (conducător auto sau specialist IT) în cadrul Parchetului de pe lângă

Tribunalul Dâmbovița, astfel că cererea acestora este de competența tribunalului în a cărui circumscripție își au domiciliul sau locul de muncă, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011. Cum locul de muncă al reclamanților este în Târgoviște, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului Dâmbovița. S-a mai apreciat că, în speță, nu pot fi reținute dispozițiile art. 127 C. proc. civ., de strictă interpretare și care reglementează expres doar situația în care cererea este formulată, în calitate de reclamant, de un judecător, un procuror sau un grefier, calitate pe care reclamanții din prezenta cauză nu o dețin.

Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte constată că, în cauză, competența soluționării litigiului revine Tribunalului Dâmbovița, pentru considerentele ce succed:

Litigiul de față având ca obiect cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E. și F., în contradictoriu cu persoanele juridice angajatoare, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Se reține că, în materia conflictelor individuale de munca, sunt relevante pentru stabilirea competenței dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, potrivit cărora "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Din actele dosarului rezultă că reclamanții își desfășoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, județ Dâmbovița, astfel că revine Tribunalului Dâmbovița competența teritorială de soluționare a cauzei, în raport de dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Problema pe care o ridică conflictul de competență este dacă, față de norma generală, cuprinsă în textele legale mai sus menționate și de competența care derivă din acestea, sunt incidente în speță dispozițiile speciale, derogatorii de la dreptul comun cuprinse în art. 127 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, dacă un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apei în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Înalta Curte retine că dispozițiile art. 127 C. proc. civ. reglementează o normă specială ce se aplică în situația în care una dintre părți, fie reclamant, fie pârât, este judecător, asistent judiciar sau grefier la instanța competentă să judece cauza sau procuror, pe lângă aceeași instanța. Fiind vorba despre o normă cu caracter special, ea este de strictă interpretare și nu poate fi supusă, prin urmare, unei interpretări extensive.

În cauză, se reține, potrivit celor cuprinse în adeverința din 10 octombrie 2017, aflată la dosar, că reclamanții A., B., C., D., E. și F. au calitatea de personal conex (tehnician criminalist, conducător auto sau specialist IT) în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, astfel că ipoteza normei cuprinsă în art. 127 C. proc. civ. nu le este aplicabilă, deoarece aceștia nu se încadrează în categoriile de persoane prevăzute în mod restrictiv de aceste prevederi.

În consecință, dispozițiile art. 127 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauza, astfel că, în raport cu prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011, competența de soluționare a cauzei în ce îi privește pe reclamanți aparține Tribunalului Dâmbovița.