ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1122/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la 24 iunie 2015, la Judecătoria Mediaș, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O.,P., Q.,R., S., T., U., V., W., prin mandatar N., X., prin mandatar N., unii dintre pârâți fiind introduși în cauză în timpul judecății, ca, prin sentința care se va pronunța, instanța:

- în principal, să constate că numiții B., E., Y. și I. sunt singurii moștenitori acceptanți ai moștenirii defunctului Z., cu referire la terenul de 0,58 ha. înscrisă în T.P. x eliberat de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Sibiu, ceilalți descendenți ai defunctului fiind străini de succesiune;

- în subsidiar, să constate că între moștenitorii defunctului Z. a intervenit un partaj voluntar cu privire la terenurile ce au compus masa succesorală a acestuia, partaj prin care numiților B., E., Y. și I. le-a fost atribuit terenul identificat mai sus, celorlalți moștenitori cuvenindu-li-se alte terenuri care nu fac obiectul prezentei cauze;

- în ipoteza în care nu se va valida partajul voluntar de la petitul 2, să dispună partajarea terenului prin atribuirea acestuia în totalitate numiților C., E., Y. și I.;

- să constate că între reclamant, în calitate de promitent cumpărător, și numiții B., E., Y. și I., în calitate de promitenți vânzători, s-a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare privind terenul cu nr. top. nou x în suprafață de 2.800 mp și cel cu nr. top. nou x în suprafață de 1.711 mp, terenuri care sunt cuprinse în T.P. x eliberat de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Sibiu, și să fie obligați pârâții moștenitori ai defuncților mai sus arătați să încheie contract autentic de vânzare-cumpărare privind aceste terenuri, iar în cazul refuzului acestora, hotărârea să țină locul unui asemenea contract;

- cu cheltuieli de judecată în cazul opoziției pârâților.

Prin Sentința civilă nr. 914/2017, pronunțată de Judecătoria Mediaș, s-au respins excepțiile invocate de părți, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O.,P., Q., R., S., T., U., V., W., prin mandatar N., X., prin mandatar N., pârâții AA., B., D. și J. au fost obligați să încheie cu reclamantul contract autentic de vânzare-cumpărare asupra terenului extravilan cu nr. top. nou x în suprafață de 2.800 mp și asupra celui cu nr. top. nou x în suprafață de 1.711 mp, terenuri care sunt cuprinse în T.P, x eliberat de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Sibiu, rezultate prin dezmembrarea propusă de expertul judiciar BB. și dispusă prin Sentința civilă nr. 1033/2010, în Dosar nr. x/2008 al Judecătoriei Mediaș, cu condiția prealabilă a înscrierii terenului la rolul fiscal și în cartea funciară, și a întrunirii condițiilor prevăzute la art. 3, 4 și 9 din Legea 17/2014, precum și a celor privind exercitarea dreptului de preemțiune și s-au respins celelalte pretenții ale reclamantului.

S-a admis cererea reconvențională formulată de reclamanții reconvenționali K., L., H., în contradictoriu cu pârâtul reconvențional A., și, în consecință, a fost obligat pârâtul reconvențional să lase reclamanților reconvenționali în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață totală de 1289 mp; înscris în TP. x eliberat de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Sibiu, cu nr. top, nou x în suprafață de 800 mp și nr. top. nou x în suprafață de 489 mp, rezultate prin dezmembrarea propusă de expertul judiciar BB. și dispusă prin Sentința civilă nr. 1033/2010, în Dosar nr. x/2008 al Judecătoriei Mediaș.

S-a respins cererea reclamantului de obligare a pârâților la cheltuieli de judecată. A fost obligat pârâtul reconvențional A. să plătească reclamanților reconvenționali K., L., H., cheltuieli de judecată în cuantum de 5.730 lei.

Prin Decizia nr. 1150/2017 din 7 decembrie 2017, Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 914 din 5 mai 2017 a Judecătoriei Mediaș, pe care o păstrează.

A obligat apelantul la plata către fiecare dintre intimatele H. și K. a câte 1500 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată parțiale în apel, prin reducerea onorariului avocațial.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul A., ce a fost transmis, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin adresa din data de 12 februarie 2018 a Tribunalului Sibiu.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 23 februarie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 10.

Prin rezoluția din data de 28 februarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 28 martie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum, s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în prima instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această norma nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale [conform art. 126 alin. (2) din Constituție "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege"] și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Sibiu revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Alba Iulia, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Decimă competența de soluționare a recursului declarat de pârâtul A. împotriva Deciziei nr. 1150/2017 din 7 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Alba Iulia.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 martie 2018.

Procesat de GGC - CT