ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2021/2020

Ședința publică din data de 13 octombrie 2020

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 august 2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Agriculturii, Ministerul Apelor și Pădurilor și Ministerul Finanțelor Publice a solicitat: 1) să se constate că pârâții îi datorează suma de 15.786.699.00 RON din tabelul cu situația despăgubirilor pentru județe, din care pentru județul Tulcea se face vorbire numai despre alocarea pentru distrugerea digurilor proprietatea A. S.A., 2.572.598 RON, cu majorările datorate inflației, a dobânzilor legale și penalităților, sumă care se adaugă la cei 5.000.000 Euro dați de stat pentru consolidarea digului refăcut de societate pe banii reclamantei, plus 3,5 milioane de euro cheltuiți pentru reconstrucție, inclusiv cu sumele aferente producției de pe hectarele calamitate care nu au mai fost apte de cultivare, și pronunțarea unei hotărâri care să ateste că are dreptul la aceste despăgubiri; 2) obligarea pârâților Guvernul României, Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Agriculturii, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor să plătească societății suma deja alocata încă din 2010 drept despăgubiri, plus penalități de întârziere și daune produse societății; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 30 și art. 35 C. proc. civ. raportat la art. 2502 alin. (2) pct. 2 C. civ. și art. 453 C. proc. civ.

Prin cererea depusă la data de 24 septembrie 2018, reclamanta a arătat că renunță la capătul de cerere privind acțiunea în constatare, susținând că menține acțiunea formulată "obligație de a face", temeiul juridic fiind art. 30 C. proc. civ., art. 1528 C. civ., art. 453 C. proc. civ., taxa de timbru urmând a se calcula raportat la valoarea precizată în acțiune, suma fiind de 15.786.699 RON.

La 23 martie 2019 și 4 iunie 2019, reclamanta a depus note de ședință prin care a precizat punctul 2 al cererii de chemare în judecată și temeiul de drept al cererii, respectiv art. 75 alin. (3) din Legea apelor nr. 107/1996.

Prin întâmpinările formulate în cauză, de pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale au invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

2.1. Prin sentința civilă nr. 1922 din data de 4 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut că, în speță, cererea de chemare în judecată are ca obiect obligarea pârâților la plata prejudiciului material în cuantum de 15.786.699 RON produs la data de 23 iunie 2010 ca urmare a inundației controlate a terenului agricol aflat în patrimoniul reclamantei.

A apreciat că această cerere are natura juridică a unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, instanța nefiind învestită cu o cerere care să aibă ca obiect analiza legalității unui act administrativ tipic sau asimilat, în accepțiunea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar chemarea în judecată a unor autorități publice nu este de natură să atragă competența de soluționare a cauzei în favoarea instanțelor de contencios administrativ, deoarece competența materială se determină în funcție de obiectul cererii de chemare în judecată.

Față de obiectul acțiunii deduse judecății, a constatat că, în speță, competența de soluționare se stabilește, potrivit art. 98 alin. (1) din C. proc. civ., după valoarea obiectului cererii.

Reținând dispozițiile art. 94 și art. 95 C. proc. civ., precum și împrejurarea că, prin cererea de chemare în judecată se solicită obligarea pârâților la plata sumei de 15.786.699 RON, a apreciat că revine unei secții civile a tribunalului competența soluționării prezentei cauze.

2.2. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 793 din data de 8 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, a admis excepția necompetenței sale materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În esență, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a reținut dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și a constatat că prin prezenta cerere de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea în solidar a pârâților Guvernul României, Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Agriculturii, Ministerul Apelor și Pădurilor și Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 15.786.699 RON, reprezentând prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a inundațiilor din lunile iunie și iulie 2010, precum și la plata sumei de 8.500.000 Euro, reprezentând cheltuielile efectuate de reclamantă cu reconstrucția digului și a suprafețelor afectate, precum și beneficiul nerealizat, invocând refuzul nejustificat al pârâților de soluționare a cererii de acordare a despăgubirilor cuvenite reclamantei în temeiul Legii nr. 107/1996.

A constatat că o acțiune similară a fost formulată de reclamanta A. S.A. împotriva mai multor autorități publice locale și centrale, solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 1.000.000 RON, evaluată provizoriu, reprezentând despăgubiri ca urmare a inundației dirijate din data de 23 iunie 2010, cerere care a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, iar prin decizia nr. 1548 din data de 12 aprilie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului Tulcea, secția contencios administrativ și fiscal, instanța supremă reținând natura de contencios administrativ a litigiului, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată și temeiul juridic aplicabil.

A arătat că instanța supremă a reținut că, deși cererea de despăgubiri formulată de reclamantă are natura juridică a unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, reclamanta invocă în motivarea acțiunii conduita culpabilă a pârâților autorități publice centrale și locale în exercitarea atribuțiilor privind gestionarea situațiilor de urgență, statuate prin actele normative care le reglementează activitatea și a statuat în sensul că raportul juridic dintre părți este unul de drept administrativ.

Având în vedere că acțiunea reclamantei este îndreptată împotriva unor autorități ale administrației publice centrale (Guvernul României, Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Agriculturii, Ministerul Apelor și Pădurilor și Ministerul Finanțelor Publice), a apreciat că, în speță, competența materială de soluționare se stabilește în raport de prevederile art. 96 pct. 1 C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (2) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență:

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

În speță, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și Tribunalul București, secția a IV-a civilă și-au declinat reciproc competența materială de soluționare a cauzei, prezentul conflict negativ de competență fiind generat de aprecierile diferite ale celor două instanțe cu privire la natura juridică a litigiului.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că, în cauză, reclamanta A. S.A., prin notele scrise aflate la filele x din volumul II al dosarului curții de apel, a precizat că solicită obligarea pârâților la plata următoarelor sume, cu titlu de despăgubiri: 15.786,699 RON, așa cum este identificată la pct. 38 din cuprinsul "Raportului final privind efectele incidentelor climatice produse în iunie și iulie 2010 și cuantumul pagubelor", realizat de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, sumă totală indexată cu rata inflației, la care se adaugă dobânzi legale penalizatoare, începând cu data constatării și individualizării prejudiciilor suferite de către reclamantă și până la plata efectivă a sumelor datorate; 8.500.000 euro, ca sumă provizorie, al cărui cuantum urmează a fi individualizat și definitivat prin expertiza realizată în cauză, reprezentând cheltuieli efectuate de reclamantă cu reconstrucția digului și a suprafețelor afectate și beneficiul nerealizat ca urmare a distrugerii culturilor agricole și a efectivelor de animale de pe suprafețele afectate și care, ulterior, au fost improprii utilizării, sumă totală indexată cu rata inflației la care se adaugă dobânzi legale penalizatoare, începând cu data constatării și individualizării prejudiciilor suferite de către reclamantă și până la plata efectivă a acestora.

Reclamanta a arătat că temeiul juridic al acestor solicitări îl reprezintă prevederile art. 75 alin. (3) din Legea nr. 107/1996, în forma de la momentul produceri calamității, susținând că au fost efectuate demersuri și a fost sesizat Guvernul României privind plata despăgubirilor, care, însă, nu au mai fost acordate, plata oricăror despăgubiri fiind în mod continuu amânată de către pârâți.

Același temei de drept a fost indicat și, ulterior, prin notele de ședință aflate la filele x din același dosar, în cuprinsul cărora, reclamanta a precizat și că prezenta acțiune se circumscrie "noțiunii de refuz nejustificat de soluționare cerere, prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ".

În raport de dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii se poate adresa instanței de contencios administrativ.

Totodată, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că:

"Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel."

Aceste dispoziții sunt incidente în speța de față, având în vedere că reclamanta a solicitat repararea prejudiciului născut ca urmare a conduitei unor autorități publice centrale, respectiv a refuzului nejustificat al acestora de a-i achita despăgubirile la care se consideră întreptățită în temeiul dispozițiilor art. 107

1

996, în cadrul unor raporturi juridice de drept administrativ.

În plus, Înalta Curte reține că, astfel cum a constatat și Tribunalul București, secția a IV-a civilă, pe rolul instanței supreme, sub nr. x/2017, a fost înregistrată o acțiune similară formulată de reclamantă împotriva mai multor autorități publice locale și centrale, prin care aceasta a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata de despăgubirilor pentru prejudiciul suferit ca urmare a inundației dirijate din data de 23 iunie 2010, iar, prin decizia pronunțată în respectiva cauză (nr. 1548 din data de 12 aprilie 2018), instanța a stabilit că raportul juridic dintre părți este unul de drept administrativ.

Prin urmare, față de petitul cererii cu care reclamanta a înțeles să învestească instanța de judecată și de temeiurile de fapt și de drept ale cererii, astfel cum au fost precizate de către parte, Înalta Curte constată că obiectul litigiului, prin care se invocă refuzul unor autorități ale administrației publice centrale a statului de a soluționa cererea de acordare a despăgubirilor cu privire la care reclamanta consideră că este îndreptățită în raport de dispozițiile art. 75 alin. (3) din Legea nr. 107/1996, se circumscrie cauzelor date prin lege în competența instanței de contencios administrativ.

Ca atare, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 octombrie 2020.