Decizia nr. 2008/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 354/2019 a Tribunalului Timiș

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă la data de 5 noiembrie 2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea Statului Român să-i plătească suma reprezentând indexarea cu rata inflației pe perioada 18 mai 2010 - 30 octombrie 2018 a celei de-a cincea tranșe de 317.860,00 RON din despăgubirea stabilită în favoarea sa, prin decizia nr. 8038/2010 emisă de fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă: Prin sentința nr. 354 din data de 12 martie 2019, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins excepțiile tardivității și inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiate; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și a respins acțiunea față de această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis acțiunea, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe care l-a obligat să plătească reclamantei suma reprezentând actualizarea cu indicele de inflație pe perioada 18 mai 2010 - 30 octombrie 2018 a celei de-a cincea tranșe în valoare de 317.860 RON din despăgubirea stabilită prin decizia nr. 8038 din data de 18 mai 2010, emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă: Prin decizia nr. 187 din data de 26 septembrie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, împotriva sentinței nr. 354 din data de 12 martie 2019 a Tribunalului Timiș, secția I civilă.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pe cale de excepție, recurenta-pârâtă a susținut lipsa calității procesuale a Statului Român, chemat în judecată în nume propriu, prin reprezentantul său, Ministerul Finanțelor Publice, în raport de dispozițiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, arătând că titlul de plată se emite de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în condițiile alin. (1) și (2) din același act normativ și se plătește de către Ministerul Finanțelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere. Astfel, a arătat că instituția publică obligată la a face plata este Ministerul Finanțelor Publice și nu Statul Român, prin reprezentantul său obișnuit - Ministerul Finanțelor Publice -, iar persoana care are, eventual, calitate procesuală pasivă este Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și nu Statul Român. Totodată, față de împrejurarea că acțiunea a fost formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a fost întemeiată pe dispozițiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, a apreciat că soluția corectă este aceea de respingere a acțiunii, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A considerat că ambele instanțe de fond au interpretat greșit textele de lege care reglementează instituția reprezentării Statului Român și au omis să observe faptul că cererea de chemare în judecată este greșit formulată, prin raportare la dispozițiile cuprinse în Legea nr. 165/2013, cu caracter special față de C. civ. Recurenta-pârâtă a susținut că Statul Român nu se poate confunda cu Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere și prevederile art. 223 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora, în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens. În opinia recurentei-pârâte este irelevant textul art. 223 C. civ., câtă vreme nu statul este cel care face plățile, ci Ministerul Finanțelor Publice, așa cum se arată la art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013. De asemenea, a arătat că este edificator textul art. 224 alin. (1) C. civ., potrivit căruia: "Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului". Prin urmare, raportat la speța de față, a considerat că statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile Ministerului Finanțelor Publice, în situația în care acesta nu își execută obligațiile și, mai mult decât atât, Ministerul Finanțelor Publice nu răspunde pentru obligațiile statului. A mai susținut recurenta-pârâtă și că, raportat la dispozițiile art. 19 alin. (1) teza I și art. 20 alin. (1) din titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente și la împrejurarea că, prin Legea nr. 165/2013, a fost desființată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 17 și 18 din acest act normativ, astfel încât Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor este continuatoarea în drepturi și obligații a acestei entități, având calitate procesuală pasivă. Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea acțiunii față de Ministerul Finanțelor Publice, întrucât obligația stabilită prin lege în sarcina acestuia a fost respectată. A arătat că, din textul art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, rezultă că obligația impusă de lege în sarcina Ministerului Finanțelor Publice este aceea de a achita titlul de plată în termen de 180 de zile de la emiterea acestuia, or, potrivit susținerilor intimatei-reclamante, titlul de plată a fost emis la data de 18 iunie 2018 și a fost plătit de către Ministerul Finanțelor Publice în data de 30 octombrie 2018, în interiorul termenului de 180 de zile impus de lege. A considerat că, în aceste condiții, solicitarea de obligare a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice sau a Ministerului Finanțelor Publice, în nume propriu, la plata dobânzilor penalizatoare și a ratei inflației este în afara legii. Recurenta-pârâtă a mai arătat că este lipsit de logică raționamentul instanței de apel, prin care s-a reținut că au fost încălcate dispozițiile legale, întrucât, cu toate că plățile trebuiau să fie efectuate până la finalul anului 2018, acestea au fost efectuate la 30 octombrie 2018, deci înainte de finalul anului 2018. În plus, a susținut că nu poate fi reținută culpa statului în neplata obligațiilor pentru perioada 18 mai 2010 - 30 octombrie 2018, în condițiile în care Legea nr. 165/2013 prevede plata în tranșe anuale, începând cu data de 1 ianuarie 2014. Din punctul de vedere al recurentei-pârâte, odată cu intrarea în vigoare a acestei legi, statul a fost repus în termenul de plată, astfel că neîndeplinirea obligației de plată trebuie să fie raportată la aceste dispoziții legale.

Procedura de filtru: Raportul vizând admisibilitatea în principiu, întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea de ședință din data de 7 iulie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 187 din data de 26 septembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 13 octombrie 2020.

Apărările formulate în cauză: Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului, susținând puterea lucrului judecat a hotărârilor date în dosarul nr. x/2016. Astfel, în esență, a arătat că recurenta-pârâtă repune în discuție ceea ce s-a judecat definitiv în dosarul nr. x/2016, în care Statul Român a fost obligat să îi plătească suma reprezentând indexarea cu rata inflației pe întreaga perioadă scursă de la emiterea deciziei de despăgubire până la plata efectivă a despăgubirii în privința unei alte tranșe - a treia - din aceeași despăgubire, contrazicând cele reținute de Curtea de Apel Timișoara, prin decizia din data de 12 iunie 2017, respectiv că "simplul fapt al lipsei prevederii actualizării în legile speciale nu constituie un impediment la acordarea acesteia", având în vedere principiul justei despăgubiri consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și că decizia Curții Constituționale nr. 686/2014 este inaplicabilă, deoarece se referă expres la deciziile de compensare emise în baza art. 21 din Legea nr. 165/2013. Recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, nu a formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prioritar, Înalta Curte reține că, în prezenta cauză, excepția lipsei calității procesuale a Statului Român, chemat în judecată în nume propriu, prin reprezentantul său, Ministerul Finanțelor Publice, susținută de către recurenta-pârâtă prin cererea de recurs, nu reprezintă o veritabilă excepției invocată în această fază procesuală, ci reprezintă un motiv de recurs care vizează constatările și dezlegările instanței de apel cu privire la această chestiune. Prin prezenta cale de atac, recurenta-pârâtă a înțeles să critice decizia pronunțată de către curtea de apel, prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., atât din perspectiva celor reținute de către instanță cu privire la entitatea care are calitate procesuală pasivă în speță, cât și cu privire la obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei reprezentând indexarea cu rata inflației pentru perioada 18 mai 2010 - 30 octombrie 2018 a celei de-a cincea tranșe din despăgubirea stabilită în favoarea intimatei-reclamante prin decizia nr. 8038 din data de 18 mai 2010 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Împotriva criticilor formulate de recurenta-pârâtă, intimata-reclamantă A. a înțeles să se apere invocând autoritatea de lucru judecat a celor statuate prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2016. Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Efectul pozitiv al lucrului judecat, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., reglementează manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, în sensul că nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă indiferent dacă respectiva rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. În acest mod, legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății și dezlegată într-un proces anterior în cadrul considerentelor hotărârii este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că dezlegarea jurisdicțională anterioară nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res judicata pro veritate habetur). Totodată, în jurisprudența sa constată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (de exemplu, Cauza Esertas contra Lituaniei din 31 mai 2012). Prin urmare, dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre definitivă este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, creând speranța legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanță de judecată într-o procedură ulterioară. Totodată, atunci când analizează o posibilă încălcare a art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reamintește că dreptul la un proces echitabil, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care urmărește, între altele, ca o soluție definitivă pronunțată de instanțe într-un litigiu să nu mai fie repusă în discuție (Brumărescu împotriva României și Kehaya și alții împotriva Bulgariei). De asemenea, Curtea a constatat în mai multe rânduri că repunerea în discuție a unei soluții adoptate într-un litigiu, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în cadrul unei alte proceduri judiciare, poate aduce atingere art. 6, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul la o instanță și să încalce principiul securității juridice (Cauzele Kehaya și alții; Gok și alții împotriva Turciei, Esertas împotriva Lituaniei, Rozalia Avram împotriva României). În speță, Înalta Curte constată că, prin prezentul demers judiciar, intimata-reclamantă a solicitat actualizarea cu indicele de inflație pentru perioada 18 mai 2010 - 31 octombrie 2018 a celei de-a cincea tranșe în valoarea de 317.860 RON, din despăgubirea stabilită în favoarea sa prin decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 8038 din data de 18 mai 2010. În cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, în raport de care intimata-reclamantă a susținut efectul pozitiv al lucrului judecat, aceasta a chemat în judecată pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății, solicitând obligarea Statului Român să îi plătească suma reprezentând indexarea cu rata inflației pentru perioada 18 mai 2010 - 4 august 2016 a celei de-a treia tranșe de 317.860 RON din despăgubirea stabilită în favoarea sa prin decizia nr. 8038 din data de 18 mai 2010 emisă de fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Ca atare, atât prezentul litigiu, cât și cel ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 vizează plata sumelor reprezentând indexarea cu rata inflației a unor tranșe ale despăgubirii stabilite în favoarea intimatei-reclamante prin aceeași decizie, respectiv decizia nr. 8038 din data de 18 mai 2010, emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Astfel, deși pretențiile intimatei-reclamante, în cele două procese, vizează tranșe diferite ale despăgubirii, litigiile se poartă între aceleași părți, și privesc aceleași raportori juridice și aceleași circumstanțe, chestiunea litigioasă fiind aceeași. Prin decizia definitivă nr. 3597 din data de 12 iunie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, împotriva sentinței civile nr. 2814 din data de 20 decembrie 2016, pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul cu același număr. În considerentele acestei decizii, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a analizat recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, prin care aceasta a susținut că dispoziția instanței de obligare a Statului Român la plata sumelor în litigiu, prin Ministerul Finanțelor Publice, contravine prevederilor art. 223 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 224 alin. (1) C. proc. civ. Pentru a aprecia caracterul nefondat al recursului, instanța a constatat că dispozițiile invocate de către parte nu semnifică în mod explicit atestarea formală în speță a calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român, ci reprezintă o obligație stabilită finalmente în sarcina ministerului ca titular de drept al acestei obligații, în raport de dispozițiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora "Titlul de plată se emite de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în condițiile alin. (1) și (2) și se plătește de către Ministerul Finanțelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere." În al doilea rând, s-a reținut că este evident că, în realitate, Statul Român este debitor al obligației de plată, inclusiv a despăgubirilor prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu daunele aferente, iar Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății și Ministerul Finanțelor Publice sunt doar autorități competente învestite, potrivit legii, să opereze în cadrul procedurii de restituire, conform textului menționat. Ca atare, prin aceste considerente, curtea de apel, reținând că dispozițiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 prevăd modalitatea de executare a obligațiilor de plată în cadrul procedurii reglementate de legea reparatorie, a statuat în sensul că, în speță, ministerul nu este debitorul obligației, ci este doar instituția prin intermediul căreia se efectuează plățile, în numele și pe seama statului. Prin urmare, cum cu privire la despăgubirile acordate intimatei-reclamante A. prin decizia nr. 8038 din data de 18 mai 2010 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în litigiul anterior, ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, s-a statuat în mod definitiv că Statul Român este debitor al obligației de plată a acestora, cu daunele aferente, iar Ministerul Finanțelor Publice este entitatea prin intermediul căreia se efectuează plățile, aceste aspecte nu mai pot fi contrazise în prezentul litigiu. Astfel, susținerile recurentei-pârâte în sensul că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu ar avea calitate procesuală pasivă, ci Ministerul Finanțelor Publice, iar acțiunea se impunea a fi respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, nu pot fi primite, opunându-se cu valoare de adevăr cele dezlegate în dosarul nr. x/2016, în sensul că entitatea obligată prin raportul juridic dedus judecății este Statul Român, iar Ministerul Finanțelor Publice este doar instituția prin intermediul căreia se efectuează plățile, în numele și pe seama statului. Nu pot primi o altă rezolvare nici criticile prin care recurenta-pârâtă a invocat că, în speță, calitatea procesuală pasivă ar aparține Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, în condițiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, prin decizia definitivă nr. 3597 din data de 12 iunie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a constatat că debitorul obligației de despăgubire și, prin urmare, a celei de indexare cu rata inflației a sumei stabilite este statul. Astfel, față de prezumția puterii lucrului judecat a dezlegărilor date în procesul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, criticile recurentei-pârâte vizând greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, chemat în judecată în nume propriu, prin reprezentantul său legal, Ministerul Finanțelor Publice, sunt nefondate și, prin urmare, nu sunt de natură a atrage incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin cea de a doua critică formulată, recurenta-pârâtă a susținut că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, sau Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu, nu pot fi obligați la plata sumei reprezentând actualizarea cu indicele inflației a celei de a cincea tranșe pentru perioada în litigiu, întrucât ministerul a efectuat această plată în termenul de 180 de zile prevăzut de lege. Cu privire la acest aspect, analizând recursul formulat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în considerentele deciziei nr. 3597 din data de 12 iunie 2017, pronunțate în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a constatat că "simplul fapt al lipsei prevederii actualizării în legile speciale, nu constituie un impediment la acordarea acesteia" și, totodată, inaplicabilitatea în cauză a considerentelor și dispozițiilor obligatorii ale deciziei Curții Constituționale nr. 686/2014, pentru faptul că această decizie se referă în mod expres la procedura prevăzută de art. 21 din Legea nr. 165/2013, care se finalizează cu emiterea deciziei de compensare prin puncte a imobilului. Curtea a arătat că, potrivit deciziei instanței de contencios constituțional, dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21 alin. (5) și (8) din Legea nr. 165/2013 "sunt constituționale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispozițiilor entităților învestite cu soluționarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil/definitiv asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate". A reținut că neaplicarea acelorași dispoziții legale se impune și în speță, cât vreme, prin preambulul deciziei nr. 8038 din data de 18 mai 2010, prin care se dispune emiterea titlului de despăgubiri în favoarea intimatei-reclamante se menționează expres existența unei astfel de hotărâri (sentința civilă nr. 171 din data de 27 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, irevocabilă prin decizia nr. 5854 din data de 16 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). Totodată, a constatat că aplicarea corectă a principiului justei despăgubiri presupune o reparație integrală a prejudiciului adus intimatei-reclamante, de la momentul în care decizia nr. 8038 din data de 18 mai 2010 era susceptibilă de a fi pusă în executare, potrivit legislației aplicabile existente anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Prin urmare, cum aceste aspecte au fost analizate și au primit o dezlegare prin considerentele deciziei definitive pronunțate în litigiul anterior, ce a purtat cu privire la tranșa a treia a despăgubirilor, ele nu mai pot fi repuse în discuție prin prezentul recurs, care vizează o altă tranșă din același despăgubiri, ca urmare a efectului pozitiv al autorității lucrului judecat, potrivit dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, nu mai pot fi supuse analizei prezentei instanțe criticile formulate de către recurenta-pârâtă vizând nelegalitatea obligării Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumelor reprezentând actualizarea cu rata inflației a uneia dintre tranșele despăgubirii stabilite prin decizia nr. 8038 din data de 18 mai 2010, întrucât prin decizia anterior menționată s-a statuat deja în sensul că se impune repararea integrală a pagubei de la momentul în care decizia nr. 8038 din data de 18 mai 2010 era susceptibilă de a fi pusă în executare, potrivit legislației aplicabile existente anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, iar simplul fapt al lipsei prevederii actualizării în legile speciale, nu constituie un impediment la acordarea acesteia. Ca atare, Înalta Curte reține că aspectele invocate de către recurenta-pârâtă prin prezentul recurs reprezintă chestiuni cu privire la care, anterior, în dosarul nr. x/2016, instanța s-a pronunțat definitiv și constată caracterul nefondat al acestora, prin raportare la dezlegările date în primul litigiu, care se opun cu valoare de adevăr susținerilor formulate de recurenta-pârâtă în procesul pendinte, în temeiul dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât, și în prezenta cauză, pentru identitate de rațiune, se impune aceeași soluție asupra fondului, astfel cum corect au reținut instanțele de fond. Având în vedere cele anterior reținute, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice. PENTRU ACESTE MOTIVE,