ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1821/2020

Ședința publică din data de 30 septembrie 2020

asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă sub nr. x/2011 la data de 14.07.2011, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi, obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. x, colț cu str. x, compus din teren în suprafață de 996 mp și construcțiile aflate pe acesta, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 44 din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În motivare, reclamanta a arătat că imobilul a aparținut soțului său, B., decedat la data de 08.09.1983, al cărui moștenitor unic este, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 23/23.06.2010 emis de BNPA C.. Acesta împreună cu prima soție, D., au achiziționat imobilul pe baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.03.1942 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat. Numita D. a decedat la data de 24.11.1969, având ca unic moștenitor pe B..

Autorii reclamantei au fost deposedați abuziv de imobil de către stat, în perioada regimului comunist, fără să existe nici un titlu de preluare.

După preluarea de către stat, prin H.G. nr. 1133/2008 s-a dispus transmiterea imobilului din administrarea RA-APPS în administrarea Ministerului Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, pentru Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi. Fiind vorba despre un imobil preluat abuziv, inventarierea imobilului este nelegală. De asemenea, imobilul a fost înscris în cartea funciară pe numele autorilor reclamantei anterior intrării în patrimoniul statului, astfel că, și din această perspectivă, reclamanta are un titlu preferabil.

Prin sentința nr. 1216/04.10.2016, Tribunalul București, secția a IV a civilă a admis excepția inadmisibilității cererii; a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi.

Prin decizia nr. 132/A/09.02.2018, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a admis apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței mai sus menționate; a anulat încheierea de dezbateri din data de 20.04.2016 și sentința civilă apelată; a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța soluția menționată, Curtea de Apel București a reținut, în esență, ca fiind întemeiat un singur motiv de apel, respectiv faptul că judecătorul inițial învestit a soluționat, în mod nelegal, în sensul respingerii, ca inadmisibilă, cea de-a treia cerere de recuzare formulată consecutiv de avocatul reclamanților. Curtea de apel a apreciat că și această a treia cerere de recuzare trebuia înaintată spre soluționare completului imediat următor ce judecă în aceeași materie, conform prevederilor din Regulamentul de Ordine Interioară al Instanțelor, față de faptul că această a treia cerere de recuzare formulată de reclamanți, prin avocat, nu se încadra în ipoteza reglementată de art. 28 C. proc. civ. din 1865.

Curtea a mai apreciat ca fiind fondate și susținerile apelanților - reclamanți referitoare la nelegalitatea sentinței și a încheierii de dezbateri ce face parte integrantă din aceasta sub aspectul menționării dezbaterilor purtate în cauză, din perspectiva omisiunii instanței de a soluționa prealabil pronunțării asupra cauzei și cea de-a patra cereri de recuzare formulată în cauză, depusă prin serviciul registratură al instanței la data de 20.09.2016, anterior pronunțării hotărârii. Curtea a constatat că aceasta a patra cerere de recuzare viza alte motive decât cele menționate prin cererile de recuzare soluționate prin încheierile din 16.03.2016 și 21.07.2016, iar într-o legală și temeinică aplicare a dispozițiilor art. 30 alin. (1) și art. 31 alin. (3) C. proc. civ.

Prin aceeași decizie nr. 132/A/09.02.2018, Curtea de Apel București a reținut, însă, ca fiind legale și temeinice măsurile dispuse de prima instanță cu privire la ordinea de soluționare a cererilor prealabile și a excepțiilor invocate în cauză, respingerea cererii de suspendare formulată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., respingerea, ca inadmisibilă, a excepției de nelegalitate a H.G. nr. 1438/2002, H.G. nr. 1705/2006 și H.G. nr. 1133/2008.

În rejudecare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 14.06.2018, sub nr. x/2011*.

Prin încheierea pronunțată în data de 20.06.2018, s-a respins cea de-a patra cerere de recuzare formulată de reclamanți, prin avocat, și s-a aplicat acestora o amendă judiciară.

Prin încheierea pronunțată la data de 08.08.2018, s-a admis declarația de abținere formulată de judecătorul inițial învestit (pentru alte motive decât cele indicate în cererile de recuzare) și s-a dispus înaintarea cauzei în vederea unei noi repartizări aleatorii.

În ședința publică de la 26.09.2018, tribunalul a respins excepția nelegalei repartizări a cauzei, pentru considerentele expuse în încheierea de ședință. La același termen de judecată, avocatul reclamanților a formulat cea de-a cincea cerere de recuzare în cauză.

Prin încheierea pronunțată la data de 03.10.2018, tribunalul - reprezentat de completul imediat următor ce judecă în aceeași materie - a soluționat cea de-a cincea cerere de recuzare formulată de reclamanți, în sensul respingerii, aplicând, totodată, reclamanților, amenda judiciară.

La termenul de judecată din 21.11.2018, reclamanții, prin avocați, au formulat cerere de suspendare a cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În aceeași ședință publică, tribunalul a pus în discuția în discuția părților și excepția inadmisibilității acțiunii.

Prin sentința nr. 2430/28.11.2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare până la soluționarea dosarului nr. x/2016 al Tribunalului București, secția a V a civilă; a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată.

În cauză nu s-a putut reține îndeplinirea cerințelor suspendării invocate, întrucât obiectul pricinii este revendicare prin comparare de titluri formulată de reclamanți împotriva Statului român, prin autoritățile sale.

În dosarul cu nr. x/2016, al Tribunalului București, secția a V a civilă, inițiat de aceiași reclamanți, se solicită obligarea pârâtului Municipiului București să înainteze notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, de un terț, privitor la imobilul în discuție, către Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi, în vederea soluționării pe fond, reclamanții sperând că organele administrative vor ajunge la concluzia că numita E. (autoarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001) este persoană neîndreptățită.

Tribunalul a reținut că între cele două cauze în discuție nu există nicio legătură, cu atât mai mult una care să justifice suspendarea. Chiar și dacă reclamanții ar obține o soluție favorabilă în cauza cu nr. x/2016, nu s-ar schimba cu nimic poziția lor procesuală în prezentul litigiu. Sub acest aspect, tribunalul a constatat că orice soluție s-ar obține, în mod irevocabil, în dosarul cu nr. x/2016, nu ar influența cu nimic soluția din prezenta cauză, care este determinată de elementul de fapt constând în lipsa vreunei notificări a reclamantei inițiale formulate în baza Legii nr. 10/2001.

Referitor la excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, tribunalul a reținut următoarele:

Prin adresa nr. x/17.10.2012, emisă de Primăria Municipiului București s-a comunicat faptul că pentru imobilul situat în București, str. x colț cu str. x, sector 1 figurează cereri de restituire în natură/acordare de măsuri reparatorii în echivalent, formulate de numiții F. și E., pentru care s-au constituit dosarele administrative nr. x și 23697. Reclamanții sau autoarea acestora, A., nu au formulat cerere de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001.

Imobilul menționat este în prezent proprietate publică a Statului Român, aflat în administrarea Ministerului Culturii și Cultelor, pentru sediul Muzeului Național al Hărților și Cărții Vechi, potrivit H.G. nr. 1133/2008, modificată prin H.G. nr. 625/2009. Imobilul a trecut din domeniul privat în domeniul public al statului, potrivit art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 1438/2002.

Reclamanții pretind că sunt autorii fostului proprietar al acestui imobil, B., al cărui unic succesor în drepturi ar fi A., în calitate de soție supraviețuitoare.

Reținând această situație de fapt din înscrisurile existente deja la dosarul cauzei, tribunalul a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit deja, cu caracter obligatoriu, prin decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, că legea specială în materie de restituire a imobilelor naționalizate abuziv este Legea nr. 10/2001, concursul dintre legea specială și legea generală rezolvându-se în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acest principiu nu este prevăzut expres în legea specială. În acest context, nu se permite eludarea dispozițiilor legii speciale (inclusiv sub aspectul termenelor impuse) prin formularea de acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ.. Prin urmare, reclamanții nu pot susține în mod valabil o acțiune contra statului român, prin autoritățile sale, întemeiată pe dispozițiile din dreptul comun, câtă vreme nu au parcurs procedurile unei legi speciale de restituire. O soluție contrară ar lăsa fără efect și fără nicio aplicabilitate dispozițiile legii speciale în materie. Or, după cum s-a reținut anterior, reclamanții nu au formulat niciun demers în vederea restituirii imobilului în discuție până la prezenta acțiune în justiție.

Examinând problema în discuție din punctul de vedere al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului de proprietate consacrat de art. 1 Protocol 1 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, inclusiv în cauza G. și alții contra României, tribunalul a reținut că noțiunea de "bunuri" poate acoperi atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, pe baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate. În considerentele deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a examinat problema în discuție pe două paliere: raportul dintre Legea nr. 10/2001 și C. civ. din 1864, precum și raportul dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe niciunul dintre cele două paliere indicate, acțiunea reclamanților nu este admisibilă.

Astfel, din prima perspectivă, al raportului dintre Legea nr. 10/2001 și C. civ. 1864, decizia ÎCCJ statuează că Legea nr. 10/2001 este legea specială și se aplică, derogând de la prevederile generale ale C. civ.

Contrar susținerilor reclamanților, Legea nr. 10/2001 se aplică și pentru preluarea imobilului în litigiu. Legea nr. 10/2001 se aplică atât imobilelor preluate cu titlu (valabil sau nevalabil), cât și imobilelor preluate de facto, fără titlu. De asemenea, legea specială se aplică indiferent dacă preluarea s-a făcut cu respectarea legislației edictate la acel moment de statul comunist, sau cu nerespectarea legislației incidente atunci.

Trimiterile reclamanților la art. 6 din Legea nr. 213/1998 sunt irelevante. Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.03.1942 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat nu mai poate reprezenta, pentru reclamanți, titlu de proprietate care să fie exhibat într-o acțiune în revendicare prin comparare de titluri introdusă în anul 2011. Rezultă, în mod expres și neechivoc, din prevederile Legii nr. 10/2001, că preluarea imobilului de către statul comunist (chiar fără titlu, făcută abuziv, de facto) a fost definitivă. Sub acest aspect, tribunalul a constatat că dispoziția de restituire emisă în baza Legii nr. 10/2001 are efect constitutiv de drepturi, și nu efect declarativ. Foștii proprietari, deposedați abuziv de bunurile imobile de către statul comunist, și-au pierdut dreptul de proprietate. Însă, dacă îndeplinesc condițiile impuse de legea specială de retrocedare și formulează notificare în termenele stabilite de legiuitor, li se constituie un nou drept asupra bunurilor imobile avute anterior. Așadar, contractul de vânzare - cumpărare invocat de reclamanți nu este titlu pentru aceștia, autorul reclamanților nemaiavând dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu de la momentul preluării.

De altfel, chiar în considerentele deciziei ÎCCJ nr. 33/2008 se menționează expres că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobile preluate fără titlu valabil astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Din cea de-a doua perspectivă, a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a constatat că reclamanții nu au un bun în sensul art. 1 Protocol 1 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Contrar susținerilor reclamanților, hotărârea în cauza G. și alții contra României se aplică și cauzei de față, ca, de altfel, tuturor procedurilor și demersurilor de retrocedare a bunurilor preluate de statul comunist. Indiferent de situația de fapt din acea cauză, decizia Curții Europene este o hotărâre - pilot care a relevat o problemă structurală specifică. Principiile afirmate în acea hotărâre sunt aplicabile tuturor cauzelor ce implică preluări de bunuri de către statul comunist.

Din această perspectivă, jurisprudența CEDO invocată de reclamanți chiar în concluziile scrise depuse după reținerea cauzei în pronunțare, este depășită și inaplicabilă speței de față. Noțiunile cuprinse în Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale sunt unele autonome, pe care Curtea Europeană le definește printr-o interpretare evolutivă. Aceste noțiuni nu au același înțeles ca în limbajul juridic comun și domeniul lor referință este extins, sau restrâns, de Curte prin interpretări evolutive, în contextul realităților sociale și juridice existente în statele membre ale Consiliului Europei.

Nu este aplicabilă speței nici decizia CEDO pronunțată în cauza Faimblat contra României. În primul rând, că interpretarea acestei decizii dată de reclamanți este cu totul eronată. În acea cauză, Curtea a constatat o încălcare a art. 6 paragraf 1 din Convenție (dreptul la un proces echitabil), neanalizând incidența art. 1 Protocol 1 al Convenției, respectiv dacă domnul Faimblat deținea sau nu un bun. De asemenea, după cum rezultă din paragraful 42 al acelei hotărâri, Curtea s-a raportat, ca situație de fapt, până la data de 12 noiembrie 2007, când a fost publicată în Monitorul Oficial decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție care punea capăt practicii divergente a instanțelor judecătorești în ceea ce privește admisibilitatea unei acțiuni în revendicare paralele procedurii declanșate în temeiul Legii nr. 10/2001.

După pronunțarea hotărârii pilot în cauza G. și alții contra României, pot justifica un bun din perspectiva art. 1 Protocol 1 al Convenției doar persoanele care sunt beneficiare unei decizii definitive de restituire emisă în baza Legii speciale nr. 10/2001. Or, nu aceasta este situația în cazul reclamanților, care nici nu au parcurs procedura prevăzută de legea specială, neformulând notificare în termen.

Nu au fost reținute nici alegațiile reclamanților în sensul că dreptul lor de proprietate este înscris în cartea funciară. Legea incidentă în materie de carte funciară este Legea nr. 7/1996. Din înscrisurile depuse la dosar nu a rezultat că autorul reclamanților este înscris, conform prevederilor acestei legi, în cartea funciară ca proprietar al imobilului în litigiu.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanții H., I. și J., invocând mai multe critici:

- Nelegalitatea încheierii din 26.09.2018, prin care s-a respins cererea de verificare a legalei repartizări a dosarului, în condițiile în care nu exista nici un document care să reflecte modalitatea de repartizare aleatorie a dosarului - adresa nedatată de repartizare emisă ulterior soluționării abținerii nefiind un act doveditor suficient, câtă vreme nu rezultă parametrii de repartizare. A fost încălcat, prin respingerea excepției nelegalității repartizării, principiul legalității procesului civil;

- Nelegalitatea încheierii din 21.11.2018, privind respingerea excepției nelegalei repartizări pe motiv că instanța s-ar fi pronunțat asupra ei prin încheierea din 26.09.2018. Soluția este eronată, întrucât fuseseră invocate temeiuri noi;

- Nerespectarea dreptului la un proces echitabil sub aspectul dreptului la apărare, al principiului oralității dezbaterii și al contradictorialității, prin aceea că nu a fost respectată ordinea firească a susținerilor părților, prima instanță acordând cuvântul atât asupra cererii de suspendare, cât și asupra excepției inadmisibilității;

- Greșita aplicare a art. 137 C. proc. civ., în sensul omisiunii unirii excepției de inadmisibilitate cu fondul, în condițiile în care soluționarea acestei excepției impunea administrarea de probatorii;

- Incorecta respingere a cererii de recuzare a d-nei judecător din compunerea completului de primă instanță, ce a dus la încălcarea dreptului la un proces echitabil și la un tribunal imparțial, părtinirea rezultând din refuzul unirii excepției de inadmisibilitate cu fondul și din refuzul permiterii reclamanților de a pune concluzii orale în combaterea excepției inadmisibilității ori refuzul acordării unui termen pentru verificări administrative cu privire la modul de administrare a cauzei, contextul general sau împrejurarea că dosarul în cauză era unicul pe lista acestui complet;

- Greșita interpretare, de către prima instanță, în soluționarea excepției inadmisibilității, a art. 1 din Primul Protocol adițional al C.E.D.O și a cauzei G. și alții împotriva României, speță pilot al cărei raționament nu este incident în cauză ce privește un imobil preluat fără titlu; împrejurarea că hotărârea pilot nu limitează noțiunea de "bun" în sensul Convenției doar la ipoteza preexistenței unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a unui drept a imobilului revendicat, anihilarea efectului deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție;

- Încălcarea art. 6 paragraful I din Convenție prin refuzul soluționării pe fond a cauzei.

Prin decizia nr. 119/A/05.02.2020, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul.

În chestiunea legalității repartizării cauzei și respectării principiului aleatorialității, au fost administrate probe noi în calea de atac, respectiv adresa nr. x/12.12.2018, emisă de Președintele secției a IV a civilă, referitor la modalitatea de repartizare a dosarului de față și copia Hotărârii Colegiului de conducere nr. 31/13.08.2018, privind avizarea constituirii completului F 22 al secției a IV a civilă, începând cu data de 14.08.2018.

În prealabil, s-a reținut că, deși sunt corecte principial enunțurile generice formulate de apelanți cu privire la problematica repartizării aleatorii a cauzelor, în speță nu rezultă din probe o încălcare concretă. Deși instanțele sesizate cu verificarea acestei chestiuni (atât cu privire la propria investire, cât și în calea de atac) trebuie să facă cercetări și să administreze probe pe acest aspect, totuși, aceste verificări trebuie limitate la ceea ce se poate înscrie în cadrul chestiunilor ce pot fi analizate incidental în cadrul unui proces civil având un cu totul alt obiect. Cu alte cuvinte, instanța urmează a soluționa incidentul pe baza datelor autentice comunicate de către organismele de conducere sau de către funcționarii aflați în exercițiul atribuțiilor de serviciu, fără, însă a fi cazul să desfășoare verificarea mai departe a autenticității acestor relații într-o manieră specifică unei anchete disciplinare sau penale, ce nu este caracteristică procesului civil și nu îi constituie scopul.

În măsura în care partea are îndoieli cu privire la corectitudinea datelor comunicate de conducerea secției a IV a civilă a tribunalului, poate formula sesizări în materie civilă sau penală, însă nu poate cere instanței de apel să desfășoare ea însăși o astfel de anchetă.

Instanța de apel a mai reținut că nu există posibilitatea unui sistem de o perfecțiune absolută și care să garanteze posibilitatea verificării și supravegherii absolute a manierei în care sunt ordonate cererile pe masa grefierului registrator (spre exemplu, când sosesc teancuri de acțiuni), însă respectarea condițiilor din regulament asigură un grad ridicat de aleatorialitate, care nu este încălcată nici dacă un dosar sosește la repartizare după abținere, într-o zi sau alta, în funcție de rapiditatea cu care este redactată încheierea (element care, el însuși, generează o aleatorialitate proprie).

Din datele comunicate de tribunal rezultă că completul F22 a fost constituit la data de 14.08.2018, prin Hotărârea Colegiului de Conducere 31/2018, iar la data de 20.08.2018, după repartizarea dosarelor din lista de repartiție, în vederea repartizării aleatorii a dosarului nr. x/2011, grefierul desemnat cu repartizarea aleatorie a dosarelor în cadrul secției a procedat la blocarea temporară a completului de judecată F7, pentru a fi repartizat altui complet de fond din cadrul secției a IV a civilă a Tribunalului București. Repartizarea s-a efectuat în mod aleatoriu, iar parametrii dosarului, respectiv 32 - 45 zile, nu au fost modificați, conform adresei nr. x/12.12.2018.

În aceste condiții, toate criticile referitoare la nelegalitatea încheierilor prin care s-a respins excepția nelegalei repartizări a cauzei, au fost respinse.

A fost înlăturată și critica referitoare la pretinsa greșită respingere a unirii excepției inadmisibilității acțiunii cu fondul cauzei, motivat de faptul că potrivit art. 137 C. proc. civ. instanța se pronunță mai întâi asupra excepțiilor de fond care fac de prisos cercetarea în fond a pricinii; unirea cu fondul se poate face doar dacă pentru judecarea excepției e necesară administrarea de dovezi în legătură cu fondul, ceea ce în speță nu era cazul, întrucât rezolvarea excepției nu depindea de chestiuni faptice de dezlegat, ci doar de raționamente în drept, vizând maniera de interpretare și aplicare a legii - respectiv dacă o acțiune în revendicare a unui bun preluat abuziv de stat, formulată împotriva statului și autorităților sale mai este permisă de lege, în condițiile existenței unei legi speciale de reparație.

Au fost înlăturate și criticile referitoare la nerespectarea principiilor oralității dezbaterii, contradictorialității și dreptului la apărare, întrucât din încheierea de dezbateri din data de 21.11.2018 rezultă că judecătorul a dat părților cuvântul, părți care au avut posibilitatea de a-și expune pe larg părerea în mod oral și contradictoriu (argumentele fiind consemnate în încheiere).

Împrejurarea că reclamanții nu au fost de acord cu ordinea de dezbatere a chestiunilor în discuție, astfel cum a fost stabilită de președintele completului care a acordat cuvântul împreună pe chestiunea suspendării pricinii și, în secundar, pe cea a inadmisibilității, nu înseamnă că nu li s-a respectat dreptul la apărare sau că nu au avut posibilitatea de a formula concluzii oral și în contradictoriu; au avut această posibilitate, dar au înțeles să se folosească de ea într-o manieră proprie, iar după ascultarea tuturor părților au dorit să formuleze noi concluzii cu privire la chestiunea inadmisibilității (pe care nu le susținuseră când li s-a acordat prima dată cuvântul).

Faptul că judecătorul nu le-a mai acordat și al doilea cuvânt, nu înseamnă că le-a încălcat dreptul la apărare și la susținerea orală a propriei cauze, deoarece judecătorul era îndreptățit, potrivit art. 128 alin. (3) C. proc. civ., să mărginească cuvântul părților; obligația instanței era aceea de a-i asigura părții dreptul la cuvânt - și i l-a asigurat - dar nu de a i-l acorda în termenii și condițiile impuse de parte. Judecătorul este suveran în aprecierea asupra necesității prelungirii cuvântului sau acordării de mai multe ori a cuvântului, întrucât dezbaterile sunt conduse de judecător, iar nu de parte.

Din cuprinsul încheierii de dezbateri nu rezultă un exercițiu abuziv al acestei prerogative de către judecător, câtă vreme rezultă că partea și-a expus pe larg opiniile.

Au fost înlăturate și criticile referitoare la greșita respingere a cererii de recuzare, motivat de împrejurarea că simplele suspiciuni și nemulțumiri legate de măsurile dispuse de judecător nu pot fundamenta admiterea unei cereri de recuzare, dacă părtinirea invocată nu poate fi dovedită prin elemente care să dovedească în sine absența imparțialității, independent de interpretarea subiectivă dată de părți unor măsuri ale judecătorului care, luate de sine stătător, sunt posibile și plauzibile, chiar și atunci când ar putea fi considerate eronate. "Contextul general" invocat de apelanți ca fiind unul apt să genereze suspiciune, este rezultatul propriei viziuni subiective - și uneori al propriilor acțiuni (recuzări repetate, etc.); acelor elemente de natură să creeze în mod obiectiv îndoieli, judecătorul primei instanțe le-a dat o explicație rezonabilă (spre exemplu tribunalul a precizat părților că faptul că prezentul dosarul este unicul pe lista de dosare de ședință publică se datorează faptului că a fost repartizat unui complet nou înființat, fiind singurul care se soluționează din listă potrivit normelor vechiul cod de procedură - vezi dosar apel în rejudecare fila x verso), iar rezolvările diferitelor incidente de către judecător nu pot constitui temeiuri de recuzare doar pentru că partea e în dezacord cu soluțiile.

În ceea ce privește maniera de soluționare a excepției inadmisibilității de către tribunal, instanța de apel a apreciat această soluție ca fiind corectă.

Imobilul revendicat este supus reglementărilor Legii nr. 10/2001, întrucât prin însăși ipoteza afirmată de reclamanți prin acțiune, a fost preluat abuziv de stat în perioada 06.03.1945-22.12.1989, fără titlu - preluare abuzivă în înțelesul art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001. Așadar, imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001.

În condițiile în care reclamanții afirmă, prin însăși formularea acțiunii împotriva statului român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerului Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național și a Muzeului Național al Hărților și Cărții Vechi, că acestora le revine obligația de restituire și în condițiile în care, pe cale de consecință, aceste autorități au calitatea de unitate deținătoare în sensul art. 21 (fost 20) din Legea nr. 10/2001 - altminteri nu ar avea calitate în cauză - rezultă că reclamanții, în măsura în care doreau restituirea în natură, trebuia să utilizeze prevederea specială prevăzută de art. 21 și urm. din actul normativ menționat, procedură care asigură toate garanțiile necesare, inclusiv accesul la instanță.

Soluția se impune față de faptul că art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 permite revendicarea unor astfel de bunuri doar în lipsa unei legi speciale care să reglementeze modalitatea de restituire (iar această lege specială există, cu privire la bunul în cauză) și față de faptul că procedura specială o înlătură pe cea de drept comun.

Prin urmare, întrucât speța nu vizează revendicarea bunului de la un terț dobânditor al bunului (caz în care procedura Legii nr. 10/2001 ar fi inaplicabilă) și întrucât reclamanții aveau la îndemână o lege specială iar art. 6 alin. (2) din Legea nr. 219/1998 permite revendicarea de drept comun doar în lipsa unei legi speciale, se constată inadmisibilitatea acțiunii de drept comun.

Această soluție nu contrazice, ci aplică decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a stabilit în interpretarea legii că, în privința acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Este adevărat că legea specială nu exclude, de plano, orice revendicare de drept comun, ci doar pe acelea care privesc bunuri aflate în mâinile unităților deținătoare prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu privire la care a fost prevăzută o cale directă, administrativă, de rezolvare a solicitării (cu posibilitatea corectării în instanță a modului de rezolvare); sunt în continuare permise revendicările formulate împotriva unor terți dobânditori particulari, în considerarea faptului că aceștia nu sunt subiecți ai obligației de reparație prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Soluțiile de mai sus nu înfrâng jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, câtă vreme nu s-a negat dreptul reclamanților de a avea la îndemână o cale spre protejarea dreptului material de proprietate, ci doar a fost respinsă calea greșit aleasă de aceștia.

În baza art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins, ca nefondat, iar apelanții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată avansate de intimatul Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi, constând în onorariul de avocat, redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în considerarea volumului de muncă efectiv prestat de avocat în cauză.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5,7,9 C. proc. civ., reclamanții I., H., J..

Printr-o primă critică, partea reclamantă susține că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii prin raportare la motivul nr. 7 de apel privind: greșita respingere acțiunii ca inadmisibilă (prin interpretarea eronată a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție); greșita reținere a inaplicabilității hotărârii CEDO dată în Cauza G.; greșita apreciere a noțiunii de "bun" sub aspectul înscrierii dreptului de proprietate al reclamanților în evidențele de carte funciară (greșita interpretare a dispozițiilor art. 56 alin. (1) din Legea nr. 7/1996); greșita inaplicare a dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 7/1996 raportat la art. 56 din aceeași lege; greșita inaplicare cu prioritate a dispozițiilor art. 20 din Constituție și a hotărârilor CEDO cu relevanță în materia înscrierii în cartea funciară. Sub aceste aspecte, instanța de apel nu a analizat toate criticile deduse judecății, nu a expus rațiunile pentru care a înlăturat argumentele apelanților, privându-i astfel pe aceștia, de accesul efectiv la o instanță și de dreptul la un proces echitabil. Prin decizia instanței de apel se face o singura referire la aspecte privind jurisprudența CEDO în penultimul paragraf al considerentelor, în condițiile în care argumentația de la pag. 23-38 ale apelului conținea trimiteri la diverse hotărâri CEDO al căror efect a fost invocat ca incident in cauză (cum erau hotărârile privind efectele înscrierii în carte funciară - Fener Rum Erkek Lisesi Vakfi c. Turciei, N. A și alții c. Turciei, Bolukbaș și alții c. Turciei) care implica o analiza concretă a aplicabilității acestora.

Motivele de apel mai sus prezentate implicau o analiza concretă: dacă, prin soluția pronunțată, de inadmisibilitate a acțiunii, dreptul de acces al reclamanților este atins în substanța sa, dacă are un scop legitim și dacă există un raport de proporționalitate, adică se impunea o analiză a modului în care prima instanță a respectat aplicarea criteriilor Ashingdane utilizate în jurisprudența CEDO.

Motivarea instanței de apel ar fi trebuit să conțină o minimă analiză in concreto a limitării dreptului de acces la o instanță prin soluția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, în sensul de a analiza următoarele: dacă limitarea accesului la instanță în materia revendicării, reflectată în soluția pronunțată în cauză era compatibilă cu dispozițiile Convenției și dacă prin această limitare se aducea atingere, în substanța sa, dreptului apelanților reclamanți asupra bunului; dacă reglementarea internă (pretinsa aplicare a Legii nr. 10/2001 și a art. 6 din Legea nr. 213/1998) urmărea un scop legitim, astfel încât să poată fi considerate o barieră justificată care să împiedice instanța să soluționeze pe fond cauza, în condițiile în care decizia nr. 33/2008 conferea o speranță legitimă de a fi analizat dreptul celui care promovează o acțiune în revendicare și care se poate prevala de noțiunea de bun în sensul jurisprudenței CEDO (în analiza acestui criteriu instanța trebuia să răspundă motivului de apel prin care recurenții reclamanți argumentau că greșit s-a apreciat la fond că nu s-ar fi aflat în situațiile de excepție reglementate de decizia nr. 33/2007, respectiv neafectarea siguranței circuitului juridic civil); dacă a existat un raport de proporționalitate între soluția de inadmisibilitate menținută în cauză (pe motiv al neintroducerii unei notificări de restituire în termenul limitat prevăzut de legea specială stabilit tocmai de statul uzurpator) din perspectiva scopului urmărit.

Soluția este nemotivată și din perspectiva lipsei oricărei analize a argumentelor prin care apelanții reclamanți au evidențiat că în cauză nu este incidentă hotărârea G., reținută în manieră șablonardă de prima instanță.

Nelegalitatea deciziei rezultă și din perspectiva lipsei oricărei motivări cu privire la respingerea motivelor de apel prin care se solicita o analiză comparativă privind norma mai favorabilă (internă sau convențională) drepturilor fundamentale. Instanța de apel s-a limitat doar să rețină generic că soluțiile de aplicare a deciziei nr. 33/2008 nu înfrâng jurisprudența Curții Europene, fără să expună cel puțin cu titlu exemplificativ sau enunțiativ cauzele CEDO pe care și-a fundamentat raționamentul și implicit soluția de menținere a sentinței primei instanțe.

Motivarea legală a hotărârii ar fi impus arătarea considerentelor și raționamentului propriu al instanței de apel în raport de care a înlăturat argumentele apelanților privind inaplicabilitatea în prezentul litigiu a cauzei G. c. României reținute de prima instanță, și nici cele referitoare la cauzele CEDO soluționate ulterior acesteia (Dickmann și Gion c. României), argumente pe care apelanții-reclamanți le-au invocate într-o manieră expresă și detaliată în motivarea apelului. Din aceste hotărâri rezulta că CEDO nu generalizează aplicarea Legii nr. 10/2001 oricărui tip de cauză privitoare la imobile preluate de Stat, ci individualizează, particularizează, cazurile specifice care se raportează la legea specială, fără a exclude dreptul persoanei vătămate prin actele de deposedare comise de Stat, de a se adresa instanțelor judecătorești în baza normelor din materia revendicării (art. 480-art. 481 din vechiul C. civ.). Instanța de apel nu a analizat și nu a motivat sub nicio formă soluția de respingere a apelului dedus judecății, prin prisma ineficienței sistemului reparator reglementat prin Legea nr. 165/2013, constatată inclusiv prin jurisprudența recentă din 2019 (Ana Ionesctiși alții c. României cererea nr. x/03 și alți 18), constatare care confirmă faptul că recurgerea la calea dreptului comun, prin formularea acțiunii în revendicare, constituie, în anumite condiții, unicul remediu eficace pentru recuperarea imobilului preluat autorilor apelanților de către Statul român în perioada regimului comunist. Omisiunea indicării unei astfel de motivări este cu atât mai criticabilă, cu cât prin decizia recurată, aceeași instanță de apel a reținut, în mod contradictoriu, că sunt în continuare permise revendicările formulate împotriva unor terți dobânditori particulari, în considerarea faptului că aceștia nu sunt subiecți ai obligației de reparație prevăzută de Legea nr. 10/2001. Prin nemotivarea soluției apelului pe aspectele mai sus menționate, recurenții-reclamanți au fost privați de accesul efectiv la o instanță și la efectivitatea căii de atac,prin acea că instanța de apel a refuzat practic să își exercite atribuțiile, inerente calității sale de organ de realizare a puterii judecătorești, și îndeosebi de organ de control judiciar.

II. Sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ. în ce privește modul de soluționare al motivelor de apel prin care s-a invocat: încălcarea normelor ce reglementează modalitatea de repartizare aleatorie a dosarului în concordanță cu principiul repartizării aleatorii consacrat de dispozițiile art. 11 și 53 din Legea nr. 304/2004, art. 101 și urm din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor; încălcarea principiului oralității dezbaterii consacrat de art. 127 C. proc. civ. și al contradictorialității, consacrat de art. 129 alin. (4) din același cod; greșita respingere a cererii de recuzare formulată de apelanții -reclamanți; greșita soluționare a cauzei pe excepția inadmisibilității.

- În dovedirea motivului I al apelului privind excepția de nelegală repartizare a dosarului în primă instanță, reclamanții au solicitat prelungirea probatoriului în apel, cu mai multe probe și înscrisuri (așa cum sunt enumerate în memoriul de recurs), din care doar o parte au fost încuviințate.

Curtea a încuviințat să fie administrată în apel proba cu Adresa nr. x/22.12.2018 a Tribunalului București - răspuns la solicitarea de comunicare a informațiilor și înscrisurilor privind modul de repartizare al cauzei în rejudecare din care rezultă următoarele: La data de 20.08.2018, după repartizarea dosarelor din liste de repartiție, în vederea repartizării aleatorii a dosarului nr. x/2011 grefierul desemnat cu repartizarea aleatorie a dosarelor din cadrul secției, a procedat la blocarea temporară a completului de judecată F7 (K., ca urmare a admiterii cererii de abținere prin încheierea din 08.08.2018), pentru a fi repartizat altui complet de fond din cadrul secției a IV a civilă a Tribunalului București; repartizarea s-a efectuat în mod aleatoriu, iar parametrii dosarului, respectiv 32-45 zile nu au fost modificați. în urma repartizării aleatorii, dosarul a fost repartizat completului de judecată F22, format din d-na jud. L., primind termen de judecată la data de 26.09.2018.

Din acest înscris rezulta că dosarul nu a fost repartizat la rând, la începutul zilei de repartizare, ci după ce au fost repartizate toate dosarele nou intrate din acei zi, înregistrate în ordinea prevăzută de art. 94 din ROI, aspect care încălca prevederile ROI. In aceste condiții, cu atât mai mult instanța de apel ar fi trebuit să administreze probele în completare solicitate, care i-ar fi permis să verifice complet aspectele de nelegalitate a repartizării invocate de reclamanți atât în fața primei instanțe, cât și prin motivele de apel și care configurau excepția nelegalei compuneri a instanței de fond.

Prin încheierea din 11.12.2019, instanța a admis doar în parte probele solicitate, respectiv a dispus solicitarea de relații de la Tribunalul București, doar cu privire la hotărârea Colegiului de conducere prin care s-a înființat completul F22 (căruia i-a fost repartizat dosarul la fond). Conținutul hotărârii colegiului de conducere nr. 31/13.08.2018 nu lămurea însă toate aspectele care constituiau elementele de verificare ale excepției de nelegală repartizare invocată de reclamanți. În aceste condiții, la termenul din 15.01.2020, apelanții reclamanți au solicitat administrarea probei cu înscrisul constatator al repartizării dosarului efectuată în data de 20.08.2018, pentru a se putea formula excepția de nelegalitate a actului de repartizare, în măsura în care instanța de apel ar considera că repartizarea este un act administrativ și nu un act de procedură supus regimului obișnuit al nulităților procedurale. Instanța a respins această cerere cu motivarea că existența înscrisului constatator al actului de repartizare este incertă pentru că obiectul excepției indicată sub forma unei critici în cererea de apel îl constituie actul de administrare judiciară al repartizării dosarului independent de faptul că operațiunea materială a repartizării a fost sau nu constatată printr-un înscris; prin răspunsul dat la cererea părții pe această chestiune, nu a fost indicat un anume înscris constatator al acestei operațiuni materiale întocmite în executarea actului de administrare judiciară al repartizării, un astfel de înscris nu există. Prin refuzul administrării probei cu înscrisul emanat de Ecris și în care s-a concretizat actul de repartizare instanța de apel a refuzat, practic, să verifice respectarea legalității repartizării, aspect reflectat și în modul de respingere al motivului I de apel. Astfel, în hotărârea finală, instanța respinge motivul de apel prin care se criticase încălcarea principiului repartizării aleatorii, deși reține că sunt corecte principial enunțurile generice formulate de apelanți cu privire la problematica repartizării aleatorii. Din motivarea concretă ulterioară pe acest aspect (pag. 7 din hotărâre), se constată, mai degrabă, că e vorba de aplicarea unei prezumții de legalitate cu privire la datele autentice comunicate de organismele de conducere sau de către funcționarii aflați în exercițiul atribuțiilor de serviciu. Chiar dacă nu a indicat temeiul de drept al unei astfel de motivări, prin referința la caracterul autentic al datelor cuprinse în adresa Tribunalului, ar părea că instanța de apel ar fi făcut aplicarea dispozițiile art. 269-270 noul C. proc. civ. sub aspectul puterii doveditoare a unicului act (adresa nr. x/12.12.2018 a Tribunalului București), care menționa date privind modalitatea de repartizare a dosarului. Or, o astfel de aplicare a unei prezumții legale privind datele din acest înscris nu excludea analiza elementelor de nelegală repartizare, învederate prin motivele de apel și concluziile finale din apel, consemnate în încheierea de dezbateri, elemente care ar fi trebuit să conducă la concluzia încălcării formelor de procedură sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Pe de-o parte, instanța de apel nu a analizat deloc motivul de apel prin care s-a criticat nelegalitatea încheierii din 21.11.2018, prin care excepția nelegalei repartizări a dosarului a fost respinsă pe motiv că instanța s-ar fi pronunțat asupra acesteia prin încheierea din 26.09.2018, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 punctul 7 C. proc. civ.. Or, în analiza acestei motiv de apel trebuia să verifice în concret dacă a existat o cauză juridică diferită între cele cererile formulate la cele două termene și să constate că cererea soluționată prin încheierea din 21.11.2018 a fost motivată pe argumente faptice diferite față de cele ale excepției invocate la 26.09.2018 (lipsa de la dosarul cauzei a actului în care să se concretizeze respectarea regulilor de repartizare aleatorie a cauzei, în conformitate cu prevederile art. 101, art. 103 alin. (2), art. 110 alin. (2), art. 130 alin. (3) și art. 131 din Regulament, precum și cu art. 11 și art. 53 din Legea nr. 304/2004, în baza cărora să poată fi verificate aspectele mai sus menționate; existența unor indicii clare ale unor vicii ale procedurii de repartizare a cauzei; împrejurarea că dosarul în cauză era unicul pe lista completului căruia îi fusese repartizat, încheierea de soluționare a abținerii jud. K. nu conținea data tehnoredactării).

În respectarea dreptului la un proces echitabil, instanța trebuia să analizeze cele două aspecte privind nerespectarea regulilor repartizării aleatorii, respectiv: la dosar nu exista nici un document care să reflecte modalitatea de repartizare aleatorie, iar față de data pronunțării hotărârii de admitere a abținerii (08.08.2018), repartizarea s-a efectuat la 12 zile după soluționarea incidentului procedural, contrar principiului ce impunea repartizarea deîndată. Neprocedând astfel, instanța de apel a încălcat toate dispozițiile legale ce consacră principiul repartizării aleatorii, care asigură dreptul al un proces echitabil consacrat în art. 21 din Constituție și art. 10 din Legea nr. 304/2004.

În mod greșit instanța de apel a respins apărarea subsidiară prin care s-a solicitat analiza nelegalei repartizări ca o excepție de nelegalitate în baza dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, neexistând nicio interdicție legală în C. proc. civ. de a se putea contesta actul administrativ al repartizării pe calea contenciosului administrativ, ca excepție incidentală în cursul procesului.

- În mod greșit instanța de apel a respins criticile privind nulitatea încheierii de dezbateri din 21.11.2018 și, subsecvent, a sentinței nr. 2430/28.11.2018, datorită refuzului primei instanțe de a le respecta reclamanților dreptul de a pune concluzii orale pe fondul excepției inadmisibilității acțiunii. Din succesiunea luărilor de cuvânt consemnate în încheierea de dezbateri rezultă că nu a fost respectată ordinea firească a susținerilor părților, prima instanță acordând cuvântul atât asupra cererii de suspendare, cât și în subsidiar, asupra excepției inadmisibilității acțiunii, urmând a rămâne în pronunțare asupra ambelor aspecte. In condițiile în care instanța nu s-a pronunțat în ședință asupra cererii de probe și nici asupra cererii de unire cu fondul a excepției, așa cum era normal anterior închiderii dezbaterilor, apărătorul reclamanților a solicitat să i se acorde cuvântul pe fondul excepției de inadmisibilitate, pe motiv că nu a pus concluzii și pe aceasta, corespunzător ordinii legale de luare a cuvântului. Instanța de fond a refuzat să mai acorde cuvântul apărătorului reclamanților, pe motiv că a acordat cuvântul pe excepția inadmisibilității, avocatul reclamanților formulând concluziile după cum a crezut de cuviință. Astfel, nu a avut în vedere că pârâții erau reclamanți în excepția invocată, iar ordinea susținerilor era prevăzută de lege. Deși a fost încadrat în drept acest motiv de apel pe dispozițiile art. 128 alin. (2) și (3) C. proc. civ., instanța de apel nu a analizat în concret modul în care aceste prevederi legale au fost greșit încălcate de instanța de fond.

În mod greșit a reținut instanța de apel că ar fi fost aplicate corect dispozițiile art. 128 alin. (3) C. proc. civ., ce i-ar fi dat instanței dreptul să limiteze cuvântul părților, ca să justifice respingerea criticii din apel ce viza neacordarea cuvântului apărătorului reclamanților pe fondul excepției de inadmisibilitate. Aceste dispoziții legale ar fi incidente numai dacă instanța de fond ar fi dat cuvântul pe fondul excepției de inadmisibilitate în ordinea prevăzută de art. 128 alin. (2) și (3) și reclamanții - în răspunsul la excepție - ar fi prelungit durata în timp a concluziilor, ceea ce ar fi justificat limitarea concluziilor pe fondul excepției. Or, reclamanții recurenți nu au ajuns să pună deloc concluzii pe acest aspect.

Instanța de apel nu a analizat nelegalitatea soluției prin prisma refuzului luării în considerare a jurisprudenței CEDO indicate în aceste condiții prin concluziile scrise, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. Deși s-a criticat în apel faptul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii de probe cu înscrisuri și interogatoriul pârâtului Stat, susținute la termenul de dezbateri,care ar fi impus unirea cu fondul a excepției, instanța de apel nu a motivat nici ea respingerea motivului de apel formulat pe acest aspect, rezumându-se doar la aprecierea că a fost corect aplicat art. 137 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că era incidentă o excepție de fond care făcea de prisos cercetarea pe fond a pricinii. Or, reclamanții au criticat în primul rând faptul nepronunțării asupra cererilor de probe formulate în combaterea excepției, a căror administrare ar fi putut conduce la înlăturarea excepției. Instanța de apel nu a motivat nici ea aceasta perspectivă a criticii formulate prin apel, deși ea era cu totul diferită de ceea ce a analizat la pag. 8 par. 1 din hotărâre.

Instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ.. Principala motivare a excepției de inadmisibilitate reținută de prima instanță este bazată pe argumentul neformulării notificării în baza Legii nr. 10/2001 de către reclamanți și pe aspectul formulării unei astfel de notificări în baza legii speciale de către alte persoane, motivare criticată prin apel, prin invocarea situației de excepție rezultată din dispozițiile deciziei nr. 33/2008 în care poate fi verificată pe fond o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun. Una din aceste condiții - premisă pentru admisibilitatea acțiunii în revendicare în condițiile dreptului comun, este verificarea condiției de a nu fi afectat un alt drept de proprietate ori securitatea raporturilor juridice, iar reclamantul să aibă un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, verificarea primei condiții impunea cu prioritate, clarificarea situației juridice a imobilului în litigiu, din perspectiva existenței sau inexistenței unui mod originar de dobândire a proprietății de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 7 din Legea nr. 213/1998, obligație pe care prima instanță nu și-a îndeplinit-o, iar instanța de apel nu a procedat nici ea la analiza motivului de apel prin care se solicita expres o asemenea analiză. Numai după