ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5851/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5851/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin înregistrată la data de 13

februarie 2009 pe rolul Judecătoriei

Alexandria,

reclamantul C.M. a chemat în judecată pe

pârâtul Municipiul

Alexandria prin Primar și a solicitat instanței ca,

prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că

imobilul - casă și

teren

în suprafață de 419,75 mp - situat în Alexandria,

Jud. Teleorman a fost trecut în proprietatea statului fără titlu

valabil și să oblige paratul să-i lase în deplină proprietate și posesie

acest

imobil.

Prin sentința civilă nr. 789 din 25 martie 2009, Judecătoria Alexandria

a

declinat competența

soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman.

Prin cererea depusă la 24 aprilie 2009, numiții C.A. și

C.M. au

solicitat introducerea în cauză în calitate de

moștenitori ai reclamantului C.M.

Prin sentința civilă nr. 45 din 15 martie 2010, Tribunalul Teleorman,

secția civilă, a

respins ca

nefondate

excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii și lipsa calității procesuale

pasive a pârâtului

Municipiul

Alexandria invocate de acesta, a admis în parte

acțiunea formulată de

reclamantul C.M. și continuată de moștenitorii

C.A. și C.M., a constatat că imobilul situat

în

Alexandria, Jud. Teleorman a trecut în

proprietatea

statului fără titlu valabil și a respins ca nefondat capătul de

cerere privind obligarea pârâtului să lase

reclamanților în deplină

proprietate și posesie terenul în suprafață de

101 mp situat în Alexandria, Jud. Teleorman.

În ce privește excepția de inadmisibilitate a acțiunii, tribunalul a

reținut că

existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate cazurile

acțiunea în

revendicare, pe de o parte, iar pe de altă parte, reclamantul

a urmat procedura

administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, fără

ca până la

această dată, notificarea acestuia să fie soluționată.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului,

tribunalul a

reținut că art. 2 din Legea nr. 302/2009 nu este aplicabil în

speță, întrucât

are în vedere despăgubirile pretinse, în condițiile Legii

nr. 10/2001, de către persoanele

fizice, asociați ai persoanei juridice care deține imobilele și alte active în

proprietate la data preluării abuzive a acestora.

Totodată, pârâtul are calitate procesuală pasivă,

întrucât imobilul

se află

în posesia sa, aspect necontestat de acesta.

Tribunalul a reținut din procesul verbal din 9 martie 1978

faptul că

imobilul proprietatea defunctului C.M. situat în

Alexandria, compus din teren în suprafață de 419,75 mp și

construcții a trecut în proprietatea statului în baza

Decretului Consiliului de Stat nr. 3611977 prin expropriere și că

exproprierea s-a făcut cu plata unei despăgubiri de 18.559 lei care nu

poate fi considerată una echitabilă, situație în care,

preluarea imobilului

a

fost una abuzivă, fără un titlu valabil.

Capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtului să lase

reclamanților în

deplină proprietate și posesie suprafața de 101 mp. a

considerat ca fiind nefondat.

Prin raportul

de expertiză întocmit de expert D.

D. s-a

stabilit că, din totalul de 419,75 mp teren, mai este liberă

numai suprafața de 101 mp pe care se află construite

garaje.

Din adresa din 25 februarie 2010 și schița anexată depuse

de

moștenitorii

reclamantului, rezultă că pe terenul în suprafață de 101

mp. există un

canal menajer care subtraversează garajul aflat pe teren.

De asemenea, tribunalul a reținut că, deși pe terenul în suprafață

de 101 mp nu se

află construcții care ar împiedica restituirea în natură,

acesta este

afectat de rețele de canalizare care subtraversează terenul, iar potrivit art. 3

alin. (4) din Legea nr. 213/1998 raportat la pct. III din

anexa la această

lege,

rețelele de

canalizare aparțin domeniului public al comunelor, orașelor și municipiilor.

Prin Decizia nr. 519/ A din 15 septembrie 2010, Curtea de Apel

București,

secția a IV-a civilă,

a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții C.A. și C.M. împotriva

sentinței civile nr. 45 din 15 martie 2010 a

Tribunalului Teleorman.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele

considerente:

Prin cererea

de chemare în judecată și prin notificarea din 12 martie 2003, reclamantul C.M.

a solicitat să se constate că imobilul situat în Alexandria, Județul Teleorman

a fost trecut în proprietatea statului

fără

titlu valabil

și a solicitat să-i fie lăsat în deplină proprietate și

liniștită posesie terenul în suprafață de 419,75 mp.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în

baza Deciziei Consiliului de Stat nr. 361/1977, construcția fiind demolată

pentru utilitate publică.

În

cauză, a fost efectuat un raport de expertiză de către expertul D.D., iar din

concluziile acestui raport de expertiză rezultă că a fost identificat terenul

și că pe această suprafață de 419,75 mp se află construit blocul, iar pe o

suprafață de 101 mp din acest teren există construite garaje și o parte din

aleea carosabilă care permite accesul în cartierul de blocuri.

Suprafața

de 101 mp pe care nu se află edificată o construcție este ocupată de aleea

carosabilă ce permite accesul la cartierul de blocuri, rămânând suprafața

ocupată de garaje.

Din adresa

Primăriei Municipiului Alexandria rezultă că pe

această suprafață de teren ce nu are construcții definitive există

rețele

de canalizare care deservesc aprovizionarea cu apă potabilă a

blocurilor din zonă, astfel încât terenul în suprafață de 101 mp nu poate fi

restituit în natură.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat

recurs

reclamanții C.A. și C.M.

Prin motivele

de recurs formulate se formulează următoarele critici:

1.

Situația de fapt

reținută prin decizia recurată nu corespunde

realității, întrucât instanța de

apel nu a apreciat în mod corect probele

administrate.

În ceea ce privește proba cu expertiza topo administrată, Curtea de Apel

a reținut în mod greșit faptul că suprafața de 101 mp. pe care

nu există construcție edificată, este

ocupată de aleea carosabilă ce

permite

accesul la cartierul de blocuri, rămânând suprafața ocupată

garaje.

Or, așa cum

s-a constatat în raportul de expertiză, pe suprafața

de 101 mp ce a aparținut autorului reclamanților sunt construite garaje

particulare, iar suprafața respectivă de 101 mp poate să fie retrocedată

reclamanților.

Se mai arată

că instanța de apel a acordat o valoare probatorie mai mare înscrisului emis de

intimata Primăria Alexandria decât raportului de expertiză întocmit în cauză.

De susține că au fost ignorate dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. g) și

ale

art. 2 alin. (1) lit.

h) din Legea nr. 10/2001 în temeiul cărora, bunul în

litigiu, fiind preluat fără titlu valabil, poate fi restituit în

natură.

Acest motiv de

recurs este încadrat de recurenți în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

2.

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut

deoarece nu a

analizat motivul de apel întemeiat pe dispozițiile art. 2

alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 și nici pe cel prin care s-a susținut că prin

rămânerea

irevocabilă a hotărârii pronunțate în cauză, bunul în litigiu

ar rămâne fără

stăpân deoarece pe de o parte, el nu este restituit

reclamanților,

iar pe de altă parte, statul îl deține fără titlu valabil.

Se arată că nici o dispoziție a Legii nr. 10/2001 nu

condiționează

restituirea în natură a imobilelor preluate de stat în perioada 6

martie

1945 - 22

decembrie 1989 de neapartenența acestora la domeniul public al unităților

administrative teritoriale, că acest act normativ

acordă prioritate restituirii în natură a bunurilor și că lucrările

pentru

care s-a dispus exproprierea

nu ocupă suprafața de teren de 101 mp

revendicată de apelanții

reclamanți, iar existența canalului colector care subtraversează terenul nu

reprezintă un impediment în restituirea în

natură

a terenului.

Recurenții au

întemeiat în drept acest motiv de recurs pe prevederile art. 304 pct. 6 C. proc.

civ.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele

de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat,

urmând a fi

respins pentru următoarele considerente:

cuprind susțineri legate de modul în

care instanța de apel a stabilit

situația

de fapt, prin interpretarea probelor administrate, recurenții

arătând că

instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că suprafața

de 101 mp. este ocupată parțial de aleea

carosabilă ce permite accesul

la cartierul de blocuri și de garaje.

Situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată

din probele

administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a

recursului deoarece, în condițiile art.

304 C. proc. civ., recursul poate fi

exercitat

numai pentru motive ce țin de legalitatea hotărârii supuse

controlului judiciar. Dispozițiile art. 304 pct. 11

C. proc. civ. care permiteau

instanței de recurs să cenzureze modul în

care instanța de apel a

interpretat

probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres

abrogate prin art.

1 pct. 1 12 din O.U.G. nr. 138/2000.

Prin urmare, criticile care cuprind aspecte de netemeinicie ale

deciziei

recurate, care vizează modul în care instanța de apel a stabilit

situația de fapt prin interpretarea

probelor administrate, nu mai

învestesc în

mod legal instanța de recurs cu analiza lor.

Se susține prin motivele de recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

că

decizia instanței de apel este nelegală din perspectiva art. 2 alin. (1) lit.

g) din Legea nr.

10/2001 și art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Dispozițiile

menționate reglementează situații în care, în

condițiile

Legii nr. 10/2001, anumite categorii de bunuri urmează a fi

considerate

ca fiind imobile preluate în mod abuziv de stat. înalta Curte reține că, prin

sentința pronunțată, Tribunalul Teleorman a

constatat

că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlul

valabil. Această dezlegare a primei instanțe nu a

constituit obiect de

critică în calea de atac a apelului, partea care ar

fi avut interes, neînțelegând să atace hotărârea tribunalului în privința

soluției

pronunțate în soluționarea

primului capăt de cerere.

Prin urmare,

criticile formulate de recurenți sub aspectul

menționat

nu sunt fondate, dispozițiile legale menționate constituind

temeiul juridic al soluționării unui capăt de

cerere intrat în puterea

lucrului judecat prin neapelare.

art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Prevederile art. 304 pct. 6 teza I C. proc. civ. ar

putea fi invocate numai

în măsura în care, instanța de apel, admițând apelul

declarat în cauză,

ar fi

schimbat soluția primei instanțe și, pronunțându-se asupra fondului

pretențiilor, ar fi acordat mai mult decât ar fi constituit

obiectul cererilor deduse judecății, ceea ce nu

s-a întâmplat în speța

dedusă judecății.

În realitate, în cadrul acestui motiv de recurs, recurenții invocă

nepronunțarea instanței de apel asupra

tuturor motivelor de apel formulate și nelegala respingere a cererii de

restituire în natură a

bunului, față de

dispozițiile Legii nr. 10/2001. Prin urmare, în temeiul art.

306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va

încadra aceste critici în dispozițiile art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Exercitând

controlul judiciar din perspectiva motivului de

modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta

Curte

pornește de la premisa că

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. trebuie

interpretate prin raportare la prevederile art. 261

pct. 5 C. proc. civ.

Art. 261 pct. 5 C. proc. civ., reglementează obligația pentru instanță

de a

arăta

în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept care au

format

convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost

înlăturate

cererile părților. În aplicarea acestor dispoziții legale, instanța este

obligată să motiveze soluția pronunțată sub aspectul fiecărui capăt

de cerere, iar

nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în

susținerea acestor capete de cerere.

Verificând

decizia recurată sub aspectul respectării acestor

prevederi legale, Înalta Curte constată că instanța de apel a arătat în

cuprinsul deciziei pronunțate care sunt criticile

formulate prin motivele

de apel și a

răspuns acestora. Astfel, s-a arătat că motivele de apel

cuprind critici

referitoare la aplicarea dispozițiilor legale care

reglementează restituirea în natură a bunurilor ce intră sub incidența

Legii

nr. 10/2001.

Qirtea de Apel a răspuns acestor critici, arătând care sunt

considerentele pentru care imobilul în

cauză nu poate fi restituit în

natură către

reclamanți, astfel încât recursul nu poate fi admis în tmeiul

art. 304 pct.

7 C. proc. civ.

În ceea

ce privește criticile formulate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

care vizează greșita aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 sub aspectul

măsurii de restituire în natură a imobilului în litigiu, față de natura

controlului judiciar efectuat pe calea recursului și care este exclusiv una de

legalitate, instanța de recurs urmează a verifica dacă, la situația de fapt

reținută de instanța de apel și pe care nu o mai poate reaprecia, s-au aplicat

și interpretat corect aceste dispoziții legale.

Prevederile art.

9 din Legea nr. 10/2001 consacră, într-adevăr, regula instituită de acest act

normativ, și care se regăsește și în cuprinsul art. 1 și art. 7 din Lege, constând

în prevalenta restituirii în natură a imobilelor al căror regim juridic intră

în sfera sa de reglementare.

Însă, de la

acest principiu al prevalentei restituirii în natură a imobilelor preluate în

mod abuziv de stat în perioada de referință a legii, sunt reglementate

situații, în care, prin excepție, restituirea bunului nu poate fi dispusă decât

sub forma măsurilor reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte

bunuri sau servicii sau în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale.

Una dintre

aceste situații de excepție este cea prevăzută de art. 11 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 potrivit cu care „în cazul în care construcțiile expropriate au fost

integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă

terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a

părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi,

autorizate, cea afectată servitutilor legale și altor amenajări de utilitate

publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se

în echivalent".

Pct. 10.3 din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

României nr. 250 din 7 martie 2007, prevede că sintagma „amenajări de utilitate

publică ale localităților urbane și

rurale" are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități

publice, respectiv suprafețele de teren

supuse unor amenajări destinate

a deservi nevoile comunității,

amenajări de

spații verzi, precum și grădini publice, urmând a fi avute

în vedere, de la caz la caz, atât servitutile

legale cât și documentațiile de

amenajare a teritoriului și de urbanism.

Din perspectiva acestor norme legale, prezența unei rețele de

canalizare care

subtraversează terenul, care deservește aprovizionarea

cu apă potabilă a blocurilor din zonă,

și care impune, potrivit înscrisurilor existente la dosar, asigurarea unei zone

de protecție

sanitară și de

siguranță, face imposibilă restituirea în natură a suprafeței

solicitate,

constituindu-se într-o utilitate publică care, în

condițiile art. 11 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, înlătură posibilitatea restituirii în natură a terenului în

suprafață de 101 mp.

Respingerea

cererii de restituire în natură a terenului în litigiu nu împiedică însă

accesul reclamanților la beneficiul celorlalte măsurii reparatorii prevăzute de

Legea nr. 10/2001 în cadrul procedurii pe care au declanșat-o prin formularea

notificării în legătură cu imobilele ce au aparținut autorului lor.

Înalta Curte

reține totodată că soluția pronunțată de instanța de apel s-a întemeiat pe

constatarea existenței pe acest teren a unor utilități publice, iar nu pe

existența unor garaje, aceste construcții neconstituind, în opinia instanței de

apel, un impediment pentru restituirea în natură a bunului. Prin urmare, susținerile

formulate prin motivele de recurs prin care se arată că aceste construcții nu

împiedică restituirea în natură a terenului, nu vor fi analizate de instanța de

recurs, fiind străine considerentelor pe care se sprijină decizia recurată.

Prin urmare,

constatând că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 11

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în raport de situația de fapt reținută, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ce nefondat

recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanții C.A. și C.M. împotriva Deciziei nr. 519/

A din 15 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 7 iulie 2011.