ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5851/2011

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin înregistrată la data de 13 februarie 2009 pe rolul Judecătoriei Alexandria, reclamantul C.M. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Alexandria prin Primar și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că imobilul - casă și teren în suprafață de 419,75 mp - situat în Alexandria, Jud. Teleorman a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil și să oblige paratul să-i lase în deplină proprietate și posesie acest imobil. Prin sentința civilă nr. 789 din 25 martie 2009, Judecătoria Alexandria a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman. Prin cererea depusă la 24 aprilie 2009, numiții C.A.

și C.M. au solicitat introducerea în cauză în calitate de moștenitori ai reclamantului C.M. Prin sentința civilă nr. 45 din 15 martie 2010, Tribunalul Teleorman, secția civilă, a respins ca nefondate excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii și lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Alexandria invocate de acesta, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul C.M. și continuată de moștenitorii C.A. și C.M., a constatat că imobilul situat în Alexandria, Jud. Teleorman a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil și a respins ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâtului să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 101 mp situat în Alexandria, Jud. Teleorman.

În ce privește excepția de inadmisibilitate a acțiunii, tribunalul a reținut că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate cazurile acțiunea în revendicare, pe de o parte, iar pe de altă parte, reclamantul a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, fără ca până la această dată, notificarea acestuia să fie soluționată. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, tribunalul a reținut că art. 2 din Legea nr. 302/2009 nu este aplicabil în speță, întrucât are în vedere despăgubirile pretinse, în condițiile Legii nr. 10/2001, de către persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care deține imobilele și alte active în proprietate la data preluării abuzive a acestora.

Totodată, pârâtul are calitate procesuală pasivă, întrucât imobilul se află în posesia sa, aspect necontestat de acesta. Tribunalul a reținut din procesul verbal din 9 martie 1978 faptul că imobilul proprietatea defunctului C.M. situat în Alexandria, compus din teren în suprafață de 419,75 mp și construcții a trecut în proprietatea statului în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 3611977 prin expropriere și că exproprierea s-a făcut cu plata unei despăgubiri de 18.559 lei care nu poate fi considerată una echitabilă, situație în care, preluarea imobilului a fost una abuzivă, fără un titlu valabil. Capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtului să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie suprafața de 101 mp.

a considerat ca fiind nefondat. Prin raportul de expertiză întocmit de expert D. D. s-a stabilit că, din totalul de 419,75 mp teren, mai este liberă numai suprafața de 101 mp pe care se află construite garaje. Din adresa din 25 februarie 2010 și schița anexată depuse de moștenitorii reclamantului, rezultă că pe terenul în suprafață de 101 mp. există un canal menajer care subtraversează garajul aflat pe teren. De asemenea, tribunalul a reținut că, deși pe terenul în suprafață de 101 mp nu se află construcții care ar împiedica restituirea în natură, acesta este afectat de rețele de canalizare care subtraversează terenul, iar potrivit art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 raportat la pct. III din anexa la această lege, rețelele de canalizare aparțin domeniului public al comunelor, orașelor și municipiilor.

Prin Decizia nr. 519/ A din 15 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții C.A. și C.M. împotriva sentinței civile nr. 45 din 15 martie 2010 a Tribunalului Teleorman. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată și prin notificarea din 12 martie 2003, reclamantul C.M. a solicitat să se constate că imobilul situat în Alexandria, Județul Teleorman a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil și a solicitat să-i fie lăsat în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 419,75 mp. Din actele și lucrările dosarului rezultă că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Deciziei Consiliului de Stat nr. 361/1977, construcția fiind demolată pentru utilitate publică.

În cauză, a fost efectuat un raport de expertiză de către expertul D.D., iar din concluziile acestui raport de expertiză rezultă că a fost identificat terenul și că pe această suprafață de 419,75 mp se află construit blocul, iar pe o suprafață de 101 mp din acest teren există construite garaje și o parte din aleea carosabilă care permite accesul în cartierul de blocuri. Suprafața de 101 mp pe care nu se află edificată o construcție este ocupată de aleea carosabilă ce permite accesul la cartierul de blocuri, rămânând suprafața ocupată de garaje. Din adresa Primăriei Municipiului Alexandria rezultă că pe această suprafață de teren ce nu are construcții definitive există rețele de canalizare care deservesc aprovizionarea cu apă potabilă a blocurilor din zonă, astfel încât terenul în suprafață de 101 mp nu poate fi restituit în natură.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții C.A. și C.M. Prin motivele de recurs formulate se formulează următoarele critici: 1. Situația de fapt reținută prin decizia recurată nu corespunde realității, întrucât instanța de apel nu a apreciat în mod corect probele administrate. În ceea ce privește proba cu expertiza topo administrată, Curtea de Apel a reținut în mod greșit faptul că suprafața de 101 mp. pe care nu există construcție edificată, este ocupată de aleea carosabilă ce permite accesul la cartierul de blocuri, rămânând suprafața ocupată garaje. Or, așa cum s-a constatat în raportul de expertiză, pe suprafața de 101 mp ce a aparținut autorului reclamanților sunt construite garaje particulare, iar suprafața respectivă de 101 mp poate să fie retrocedată reclamanților.

Se mai arată că instanța de apel a acordat o valoare probatorie mai mare înscrisului emis de intimata Primăria Alexandria decât raportului de expertiză întocmit în cauză. De susține că au fost ignorate dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. g) și ale art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 în temeiul cărora, bunul în litigiu, fiind preluat fără titlu valabil, poate fi restituit în natură. Acest motiv de recurs este încadrat de recurenți în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 2. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut deoarece nu a analizat motivul de apel întemeiat pe dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și nici pe cel prin care s-a susținut că prin rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunțate în cauză, bunul în litigiu ar rămâne fără stăpân deoarece pe de o parte, el nu este restituit reclamanților, iar pe de altă parte, statul îl deține fără titlu valabil.

Se arată că nici o dispoziție a Legii nr. 10/2001 nu condiționează restituirea în natură a imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de neapartenența acestora la domeniul public al unităților administrative teritoriale, că acest act normativ acordă prioritate restituirii în natură a bunurilor și că lucrările pentru care s-a dispus exproprierea nu ocupă suprafața de teren de 101 mp revendicată de apelanții reclamanți, iar existența canalului colector care subtraversează terenul nu reprezintă un impediment în restituirea în natură a terenului. Recurenții au întemeiat în drept acest motiv de recurs pe prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: 1. O parte din criticile grupate la pct. 1 al motivelor de recurs cuprind susțineri legate de modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt, prin interpretarea probelor administrate, recurenții arătând că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că suprafața de 101 mp. este ocupată parțial de aleea carosabilă ce permite accesul la cartierul de blocuri și de garaje. Situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condițiile art. 304 C. proc.

civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce țin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. 1 pct. 1 12 din O.U.G. nr. 138/2000. Prin urmare, criticile care cuprind aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, care vizează modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt prin interpretarea probelor administrate, nu mai învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor. Se susține prin motivele de recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că decizia instanței de apel este nelegală din perspectiva art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 10/2001 și art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Dispozițiile menționate reglementează situații în care, în condițiile Legii nr. 10/2001, anumite categorii de bunuri urmează a fi considerate ca fiind imobile preluate în mod abuziv de stat. înalta Curte reține că, prin sentința pronunțată, Tribunalul Teleorman a constatat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlul valabil. Această dezlegare a primei instanțe nu a constituit obiect de critică în calea de atac a apelului, partea care ar fi avut interes, neînțelegând să atace hotărârea tribunalului în privința soluției pronunțate în soluționarea primului capăt de cerere. Prin urmare, criticile formulate de recurenți sub aspectul menționat nu sunt fondate, dispozițiile legale menționate constituind temeiul juridic al soluționării unui capăt de cerere intrat în puterea lucrului judecat prin neapelare.

2. Cel de-al doilea motiv de recurs este întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Prevederile art. 304 pct. 6 teza I C. proc. civ. ar putea fi invocate numai în măsura în care, instanța de apel, admițând apelul declarat în cauză, ar fi schimbat soluția primei instanțe și, pronunțându-se asupra fondului pretențiilor, ar fi acordat mai mult decât ar fi constituit obiectul cererilor deduse judecății, ceea ce nu s-a întâmplat în speța dedusă judecății. În realitate, în cadrul acestui motiv de recurs, recurenții invocă nepronunțarea instanței de apel asupra tuturor motivelor de apel formulate și nelegala respingere a cererii de restituire în natură a bunului, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va încadra aceste critici în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Exercitând controlul judiciar din perspectiva motivului de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte pornește de la premisa că dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Art. 261 pct. 5 C. proc. civ., reglementează obligația pentru instanță de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. În aplicarea acestor dispoziții legale, instanța este obligată să motiveze soluția pronunțată sub aspectul fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere.

Verificând decizia recurată sub aspectul respectării acestor prevederi legale, Înalta Curte constată că instanța de apel a arătat în cuprinsul deciziei pronunțate care sunt criticile formulate prin motivele de apel și a răspuns acestora. Astfel, s-a arătat că motivele de apel cuprind critici referitoare la aplicarea dispozițiilor legale care reglementează restituirea în natură a bunurilor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001. Qirtea de Apel a răspuns acestor critici, arătând care sunt considerentele pentru care imobilul în cauză nu poate fi restituit în natură către reclamanți, astfel încât recursul nu poate fi admis în tmeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În ceea ce privește criticile formulate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și care vizează greșita aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 sub aspectul măsurii de restituire în natură a imobilului în litigiu, față de natura controlului judiciar efectuat pe calea recursului și care este exclusiv una de legalitate, instanța de recurs urmează a verifica dacă, la situația de fapt reținută de instanța de apel și pe care nu o mai poate reaprecia, s-au aplicat și interpretat corect aceste dispoziții legale. Prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001 consacră, într-adevăr, regula instituită de acest act normativ, și care se regăsește și în cuprinsul art. 1 și art. 7 din Lege, constând în prevalenta restituirii în natură a imobilelor al căror regim juridic intră în sfera sa de reglementare.

Însă, de la acest principiu al prevalentei restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada de referință a legii, sunt reglementate situații, în care, prin excepție, restituirea bunului nu poate fi dispusă decât sub forma măsurilor reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii sau în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale.

Una dintre aceste situații de excepție este cea prevăzută de art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care „în cazul în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servitutilor legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent". Pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

României nr. 250 din 7 martie 2007, prevede că sintagma „amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale" are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, amenajări de spații verzi, precum și grădini publice, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servitutile legale cât și documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism.

Din perspectiva acestor norme legale, prezența unei rețele de canalizare care subtraversează terenul, care deservește aprovizionarea cu apă potabilă a blocurilor din zonă, și care impune, potrivit înscrisurilor existente la dosar, asigurarea unei zone de protecție sanitară și de siguranță, face imposibilă restituirea în natură a suprafeței solicitate, constituindu-se într-o utilitate publică care, în condițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, înlătură posibilitatea restituirii în natură a terenului în suprafață de 101 mp. Respingerea cererii de restituire în natură a terenului în litigiu nu împiedică însă accesul reclamanților la beneficiul celorlalte măsurii reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în cadrul procedurii pe care au declanșat-o prin formularea notificării în legătură cu imobilele ce au aparținut autorului lor.

Înalta Curte reține totodată că soluția pronunțată de instanța de apel s-a întemeiat pe constatarea existenței pe acest teren a unor utilități publice, iar nu pe existența unor garaje, aceste construcții neconstituind, în opinia instanței de apel, un impediment pentru restituirea în natură a bunului. Prin urmare, susținerile formulate prin motivele de recurs prin care se arată că aceste construcții nu împiedică restituirea în natură a terenului, nu vor fi analizate de instanța de recurs, fiind străine considerentelor pe care se sprijină decizia recurată. Prin urmare, constatând că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în raport de situația de fapt reținută, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge ce nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții C.A. și C.M. împotriva Deciziei nr. 519/ A din 15 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iulie 2011.