ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1718/2020

Ședința publică din data de 22 septembrie 2020

Deliberând, în condițiile art. 395 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea formulată la 19.04.2016, reclamanta Girod Semnalizare Rutieră S.R.L., în contradictoriu cu pârâții A. S.R.L. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, a solicitat instanței anularea Certificatului de înregistrare desen/model industrial nr. 017273 eliberat la 17.09.2007 valabil în perioada 09.06.2006-09.06.2016.

Prin sentința civilă nr. 909 din 4 mai 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis acțiunea, a anulat Certificatul de înregistrare desen/model industrial nr. 017273 eliberat la 17.09.2007.

Prin decizia nr. 1576A din 30 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din 15.02.2018 și a sentinței civile nr. 909/04.05.2018 pronunțate de Tribunalul București.

A anulat sentința și încheierea din 15.02.2018 și a trimis cauza spre rejudecare.

A respins, ca inadmisbil, apelul declarat de apelantul B. împotriva încheierilor de ședință din 19.04.2018 și 22.11.2018, precum și împotriva sentinței civile nr. 909/04.05.2018 pronunțate de Tribunalul București.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs expertul B., prin care solicită casarea deciziei recurate.

În motivare arată că ambele soluții date de curtea de apel, atât cu privire la decizia de anulare a sentinței pronunțate de instanța de fond pentru greșita validare a raportului de expertiză efectuat în cauză, ca urmare a admiterii apelului A. S.R.L., cât și cea de respingere ca inadmisibil a apelului declarat de acesta, sunt nelegale.

Sub un prim aspect, susține că instanța a stabilit în mod greșit că expertul are nevoie de explicațiile părților pentru efectuarea expertizei, încălcând astfel prevederile art. 335 C. proc. civ.. Sintagma "sau sunt necesare explicațiile părților" din curpinsul normei menționate se referă strict la aprecierea expertului, care poate considera necesare explicațiile părților, iar nu la decizia instanței. Aspectul lipsei obligativității citării părților la o expertiză reiese și din practica judiciară în materie, fiind indicate în acest sens deciziile nr. 2268A/15.11.2018, nr. 4015/05.09.2016, nr. 3321/19.06.2019 pronunțate de Curtea de Apel București.

Totodată, susține că prin respingerea apelului declarat de acesta, ca inadmisibil, instanța a încălcat prevederile art. 55 C. proc. civ., neobservând că poziția sa în proces a fost aceea a unui intervenient forțat, în condițiile în care a fost introdus în cauză prin dispoziția instanței de desemnare în vederea efectuării expertizei.

În fine, apreciază recurentul că îi este încălcat accesul la justiție în situația în care nu îi este recunoscut dreptul de a apela hotărârea pentru a-și manifesta nemulțumirea față de cuantumul onorariului decis de instanță. În jurisprudență se recunoaște admisibilitatea apelului expertului în privința onorariului expertizei.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 14 iulie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurentul B. împotriva deciziei nr. 1576A din 30 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, fixând termen de judecată pe fond a recursului la data de 22 septembrie 2020, cu citarea părților, în ședință publică.

La 14 septembrie 2020, recurentul B. a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 519 și urm. C. proc. civ., prin aceasta solicitându-se să se stabilească dacă, în interpretarea dispozițiilor 335 alin. (1) și (2) C. proc. civ., se impune ca necesitatea unor explicații ale părților date expertului desemnat să fie stabilită de către instanța de judecată sau să fie lăsată la aprecierea expertului desemnat de instanța de judecată pentru a efectua raportul de expertiză, care, având în vedere obiectul expertizei, este cel care poate solicita și primi lămuririle în legătură cu obiectul lucrării.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cererea formulată de recurent, de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte urmează să o respingă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 519 C. proc. civ., "dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Pentru declanșarea acestei proceduri, legiuitorul instituie o serie de condiții de admisibilitate a sesizării, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ, și anume:

- existența unei cauze aflate în curs de judecată;

- instanța care sesizează Înalta Curte să judece cauza în ultimă instanță;

- cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;

- soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

- chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă;

- chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Recurentul a solicitat să se stabilească, în procedura mecanismului de unificare reglementat prin art. 519 C. proc. civ., dacă în interpretarea dispozițiilor 335 alin. (1) și (2) C. proc. civ. se impune ca necesitatea explicațiilor părților date expertului desemnat să fie stabilită de către instanța de judecată sau să fie lăsată la aprecierea expertului desemnat de instanță pentru a efectua raportul de expertiză, și care, având în vedere obiectul expertizei, este cel care poate solicita și primi lămuririle în legătură cu obiectul lucrării.

Raportând această solicitare de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept la condițiile impuse de dispozițiile art. 519 C. proc. civ. se constată că există o cauză în curs de judecată, iar Înalta Curte învestită cu soluționarea recursului împotriva deciziei nr. 1576A/2019 a Curții de Apel București, judecă pricina în ultimă instanță, potrivit legii.

Prin urmare nu există aspecte de inadmisibilitate în ceea ce privește existența unui litigiu și calitatea instanței căreia i se solicită să formuleze sesizarea, situație în care urmează a se analiza admisibilitatea cererii prin raportare la condițiile legate de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită.

Așa cum s-a arătat, textul de lege în discuție impune limitativ condițiile legate de chestiunea de drept ce trebuie lămurită, iar din această perspectivă trebuie analizat cu prioritate raportul de dependență dintre chestiunea de drept ce face obiectul sesizării și soluționarea pe fond a cauzei.

Sintagma folosită de legiuitor "de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei" impune cu necesitate existența unei legături între chestiunea de drept ce face obiectul sesizării și obiectul cererii deduse judecății.

Astfel, admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile, indiferent dacă privește o normă de drept material sau o normă de drept procesual, este condiționată de împrejurarea ca interpretarea de principiu pe care o va da instanța competentă conform art. 519 alin. (1) C. proc. civ. să producă consecințe juridice de natură să determine soluționarea pe fond a cauzei în care s-a formulat sesizarea.

În speță, chestiunea a cărei dezlegare se solicită prin cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție se referă la interpretarea dispozițiilor art. 335 alin. (1) și (2) C. proc. civ., în sensul de a se lămuri dacă această normă conferă instanței posibilitatea de a impune citarea părților pentru a aduce lămuriri suplimentare expertului desemnat cu efectuarea expertizei.

Acest aspect are legătură cu soluția ce a fost pronunțată de Curtea de Apel București asupra cererii de apel formulată de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 909/2018 a Tribunalului București. Însă, în privința respectivei soluții a instanței de apel, s-a pus în discuție interesul expertului de a exercita recurs, dat fiind faptul că este vorba de o judecată care nu privește propriul apel (în privința căruia s-a decis că este inadmisibil). Prin urmare, atâta vreme cât instanța de recurs are a analiza cu precădere incidentul lipsei interesului expertului - recurent de a ataca soluția pronunțată relativ la apelul declarat de S.C. A. S.R.L., se constată că nu este îndeplinită - la acest moment procesual - condiția legăturii cu pricina, a problemei de drept în privința căreia s-a solicitat declanșarea mecanismului de unificare reglementat de art. 519 C. proc. civ.

Față de argumentele evocate, ce evidențiază neîndeplinirea uneia dintre cerințele de admisibilitate pentru declanșarea procedurii privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, nu se mai impune analizarea celorlalte elemente de admisibilitate, fiind necesară întrunirea cumulativă a cerințelor stabilite prin art. 519 C. proc. civ., neîndeplinirea acestei ultime condiții analizate conducând la concluzia lipsei de temei a cererii recurentului.

Pentru aceste considerente, urmează a se respinge cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În ceea ce privește recursul declarat de B., examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează faptul că recurentul, deși a încadrat criticile formulate în recurs în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din cuprinsul cererii reiese că prin argumentele invocate se critică greșita interpretare a unor norme de drept procesual, și anume ale art. 55 și art. 335 C. proc. civ., critici ce sunt susceptibile de încadrare în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurentul critică hotărârea pronunțată de curtea de apel din două perspective. Astfel, primul motiv de recurs, prin care se invocă încălcarea dispozițiilor art. 55 C. proc. civ. prin reținerea greșită a faptului că acesta nu are calitate de parte în dosar, vizează soluția pronunțată de Curtea de Apel București pe apelul declarat de acesta, în timp ce motivul de recurs prin care se invocă greșita interpretare a dispozițiilor art. 335 C. proc. civ. vizează soluția pronunțată de curtea de apel asupra apelului declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinței pronunțate de tribunal.

Analizând criticile formulate împotriva soluției pronunțate de Curtea de Apel București asupra apelului declarat de expert împotriva încheierilor de ședință din 19.04.2018 și 22.11.2018, precum și împotriva sentinței civile nr. 909/04.05.2018 ale Tribunalului București, Înalta Curte constată că argumentele recurentului în sensul că acesta are calitatea de parte în dosar, fiind introdus forțat în proces prin dispoziția instanței de desemnare a acestuia în vederea efectuării expertizei, nu pot fi susținute cu temei.

Așa cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 55 și urm. din C. proc. civ., au calitatea de părți în procesul civil reclamantul, pârâtul și terții care intervin voluntar sau forțat în proces (terții devenind părți numai după admiterea în principiu de către instanță a cererii de intervenție, prin încheiere), restul persoanelor intrând în categoria altor participanți, în măsura în care îndeplinesc o serie de activități pe parcursul procesului civil.

Prin art. 68 din C. proc. civ. sunt stabilite cerințe specifice pentru ca o persoană să poată dobândi calitate de parte în proces pe calea atragerii sale într-o procedură judiciară în curs, această reglementare având următorul conținut:

"(1) Oricare dintre părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleași drepturi ca și reclamantul".

Expertul nu este persoană introdusă forțat în cauză în sensul dispozițiilor art. 68 urm. C. proc. civ., întrucât nu poate pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul ori pârâtul din dosar, fiind desemnat de instanță doar în vederea realizării unei expertize de specialitate, ca mijloc de probă apreciat de instanță ca util și pertinent soluționării litigiului dintre părțile între care s-a configurat raportul juridic litigios.

Prin urmare, expertul este numai un participant în procesul civil, având menirea de a permite administrarea unui mijloc de probă propus de părțile între care există raportul juridic litigios, motiv pentru care, în mod corect a reținut instanța de apel lipsa calității acestuia de parte în dosar și, pe cale de consecință, inadmisibilitatea căii de atac pentru lipsa prerogativei de a fi subiect al apelului exercitat cu privire la aspecte care priveau măsurile luate de instanță în cursul judecării cauzei.

Totodată, nici critica vizând încălcarea de către instanța de apel a dreptului acestuia de a-și manifesta nemulțumirea față de cuantumul onorariului de expert stabilit de Tribunalul București nu poate fi primită, în condițiile în care valorificarea oricăror pretenții referitoare la onorariul expertului se poate face doar în fața instanței care a dispus administrarea probei cu expertiză.

Potrivit art. 23 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză judiciară și extrajudiciară, "onorariul definitiv pentru expertiza tehnică judiciară se stabilește de organul care a dispus efectuarea expertizei, în funcție de complexitatea lucrării, de volumul de lucru depus și de gradul profesional ori științific al expertului sau al specialistului".

Totodată, prin art. 331 alin. (3) coroborat și cu art. 339 C. proc. civ., se prevede că, la cererea motivată a experților, ținându-se seama de lucrarea efectuată, instanța va putea majora onorariul cuvenit acestora, prin încheiere executorie, dată cu citarea părților.

Rezultă din analiza acestor norme că, de lege lata, expertul nu are posibilitatea să conteste în fața instanței de control judiciar, pe considerente de legalitate sau de temeinicie, dispoziția instanței inferioare ierarhic, cu privire la cuantumul onorariului, putând doar să formuleze cereri argumentate în fața instanței care a dispus administrarea probei.

Principiul legalității căii de atac nu permite a se aplica extensiv prevederile referitoare la părțile în proces și la îndreptățirea acestora de a exercita căile de atac de drept comun în scopul de a permite unei instanțe care exercită controlul judiciar ca, la solicitarea expertului desemnat în cauză într-o fază procesuală anterioară, să poată verifica măsura de reducere sau majorare a onorariului stabilit definitiv în primă instanță.

Se constată că prevederile art. 444 alin. (3) C. proc. civ. permit expertului să formuleze o cerere de completare a hotărârii exclusiv în cazul omisiunii instanței de a se pronunța cu privire la drepturile lui, însă nu există o dispoziție procedurală care să deschidă calea atacării dispoziției prin care se stabilește, definitiv, un astfel de onorariu.

Prin urmare, în această situație, fiind terț față de părțile în litigiu, expertul nu are la dispoziție căile ordinare sau extraordinare de atac de reformare, căi rezervate de către legea procesuală părților nemulțumite de soluția pronunțată, motiv pentru care hotărârea pronunțată de instanța de apel în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a căii de atac declarate de expertul B. este legală.

Cât privește motivul de recurs prin care se critică decizia de anulare a sentinței civile nr. 909/2018 pronunțate de Tribunalul București, față de greșita validare a expertizei efectuate în cauză, trebuie subliniat că aceasta vizează, așa cum s-a arătat anterior, soluția pronunțată de curtea de apel asupra apelului declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinței pronunțate de tribunal.

Or, în ceea ce privește posibilitatea recurentului-expert de a ataca soluția dată pe fondul unui alt apel decât cel exercitat de acesta, Înalta Curte constată lipsa interesului acestuia în exercitarea căii de atac, prin raportare la efectul relativității hotărârilor judecătorești reglementat prin art. 435 C. proc. civ., care dispune în sensul că hotărârea judecătorească produce efecte numai între părțile din proces.

Având în vedere că, în speță, doar reclamanta Girod Semnalizare Rutieră S.A. și pârâții A. S.R.L. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci au calitatea de părți în dosar, se constată că numai aceștia ar fi putut acționa în proces în apărarea propriilor interese procesuale, întrucât doar asupra acestora se răsfrâng efectele specifice ale hotărârii judecătorești, respectiva soluție neputând produce efecte în ceea ce-l privește pe recurentul-expert, care este străin de raportul juridic litigios.

În consecință, expertul nefiind parte în proces, nu poate justifica un interes determinat, legitim, personal, născut și actual de a acționa în vederea desființării soluției pronunțate de instanța de apel pe calea de atac exercitată de una dintre părțile raportului juridic litigios.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat recursul declarat de recurentul B. împotriva deciziei nr. 1576A din 30 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, formulată de recurentul B..

Fără cale de atac.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul B. împotriva deciziei nr. 1576A din 30 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 septembrie 2020.