ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1643/2025

Ședința publică din data de 7 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 04 decembrie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., anularea parțială a certificatelor de înregistrare desene/modele din 29.08.2016, din 25.11.2016 și din 27.04.2017, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxe judiciare de timbru, onorarii expert, onorarii avocațiale, cheltuieli de deplasare, diurne.

Prin sentința civilă nr. 661 din 09 iulie 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis acțiunea formulată de către reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. și pârâtul Oficiul de Stat Pentru Invenții și Mărci, a anulat certificatul de înregistrare nr. x/29.08.2016 în privința modelelor 1, 2, 4, 5 și 6, a anulat certificatul de înregistrare nr. x/05.05.2016 în privința modelelor 5, 8, 9, 12, 13, 15, 16, 18, 20, 21, 24, 25, 26, 35, a anulat certificatul de înregistrare nr. x/27.04.2017 în privința modelului 1 și a obligat pârâta B. la plata sumei de 15.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă, constând în onorariul de avocat.

Prin sentința civilă nr. 54/17.01.2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 661/9.07.2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a Civilă în dosarul nr. x/2017 formulată de către reclamanta A. S.R.L.

Împotriva sentinței nr. 661 din 09 iulie 2020 a Tribunalului București, la data de 20.08.2020 a declarat apel nemotivat pârâta B. S.R.L., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2017.

Prin încheierea din data de 14.12.2022, Curtea a admis excepția tardivității cu privire la motivele de apel formulate de către pârâtă, precizând că partea era decăzută la momentul la care a depus motivele de apel din dreptul de a mai motiva cererea de apel, fapt ce atrage după sine aplicarea dispozițiilor art. 476 alin. (2) C. proc. civ., respectiv analizarea apelului pe baza susținerilor și apărărilor formulate în fața primei instanțe.

Prin decizia civilă nr. 426A din 10 aprilie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 661/09.07.2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, ca nefondat; a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 54/17.01.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă; a schimbat în tot sentința civilă nr. 54/17.01.2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în sensul că: a admis cererea de completare și a dispus completarea sentinței civile nr. 661/09.07.2020, în sensul că pârâta va fi obligată și la plata sumei de 25.450 RON (300 RON taxa de timbru, 4.000 RON onorariu expert, 21.150 RON cheltuieli de deplasare); a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 29.000 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 426 A din 10 aprilie 2024, precum și împotriva încheierilor de ședință din 14.12.2022, 21.12.2022, 01.03.2023, 13.09.2023 și 07.02.2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta B. S.R.L.

La data de 18 octombrie 2024, recurenta-pârâtă, prin reprezentant legal, a transmis instanței motive suplimentare de recurs, acestea fiind depuse în termenul de declarare a recursului. Motivele de recurs depuse la 16 decembrie 2024, de recurenta-pârâtă, prin reprezentant legal, au fost transmise cu depășirea termenului legal de declarare a recursului, astfel cum s-a reșinut prin raportul privind admisibilitatea în principiu a căii de atac.

Prin cererea formulată de recurenta-pârâtă, prin apărător ales, transmisă la data de 17.10.2024, s-a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, precum și obligarea intimatei-reclamante A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Recurenta-pârâtă a indicat drept motive de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel, pe de o parte, a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar pe de altă parte a formulat un raționament eronat, acesta fiind rezultatul unei interpretări și aplicări greșite a normelor de drept material prevăzute de art. 6 și art. 7 din Legea nr. 129/1992, dezlegările date fiind în contradicție cu principiile obligatorii de interpretare statuate în jurisprudența obligatorie a Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Tribunalului EUIPO.

Instanța de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 180 alin. (1) și alin. (2), art. 181 alin. (1) pct. 2, art. 183 alin. (1) și alin. (3), art. 468 C. proc. civ., precum și pe cele prevăzute de art. 470, art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia ICCJ nr. 9/2020, obligatorie.

Nerespectarea acestor reguli de procedură de către instanța de apel, prin intermediul încheierilor de ședință din 14.12.2022, 21.12.2022, 13.09.2023 și al deciziei civile nr. 426A/10.04.2024 atrage sancțiunea nulității în condițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., întrucât a fost creată o vătămare recurentei-pârâte, care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii recurate.

În esență, prin încheierile de ședință menționate, instanța de apel a constatat tardivitatea motivării apelului pârâtei și, în consecință, aceasta a fost decăzută din dreptul de motivare a apelului, a stabilit limitele propriei învestiri la apărările formulate de pârâtă în fața primei instanțe, ignorând în totalitate apărările promovate prin motivele de apel, a respins cererile de probatorii ale pârâtei, limitând și probatoriul administrat la probele deja administrate în etapa fondului și a respins în mod expres cererea pârâtei de efectuare a unei noi expertize tehnice în specialitatea drepturi de proprietate intelectuală, pentru ca, mai apoi, în cadrul deciziei pronunțate, să valorifice tocmai acele susțineri și probe care au fost criticate de pârâtă prin motivele de apel.

De asemenea, deși instanța avea posibilitatea de a remedia vătămarea astfel produsă prin desființarea măsurilor dispuse prin încheierile din 14.12.2022, 21.12.2022 și 13.09.2022, ca urmare a admiterii declarației de abținere formulate în cauză de doamna judecător C., prin încheierea de ședință din 07.02.2024 instanța de apel a decis menținerea tuturor actelor efectuate de completul inițial învestit cu judecarea apelului, consolidând în acest mod vătămarea produsă pârâtei, remedierea acesteia nemaiputând fi în prezent realizată decât prin cenzurarea hotărârii instanței de apel prin admiterea prezentului recurs.

Hotărârea atacată a fost dată de către instanța de apel cu încălcarea sau, după caz, greșita aplicare a normelor de drept material conținute de art. 6 și art. 7 din Legea nr. 129/1992, instanța de apel stabilind în mod greșit conținutul noțiunilor specifice materiei deduse judecății (în special, noțiunile de "divulgare/dezvăluire publică", "utilizator avizat", "dată certă"), constatând în mod eronat existența unei divulgări a modelelor opuse de reclamantă și, totodată, acceptând ca demonstrarea divulgării să fie făcută prin asumpții și presupuneri, iar nu pe baza unor dovezi solide, astfel cum impun principiile consacrate în materia supusă analizei.

În esență, instanța de apel a promovat un raționament în cadrul căruia a aplicat în mod greșit, pentru a stabili divulgarea unor modele, criterii și argumente aplicabile pentru stabilirea utilizării serioase a mărcilor de comerț, realizând astfel o analogie nepermisă între regimurile juridice specifice unor categorii esențialmente distincte de drepturi de proprietate intelectuală.

Instanța de apel a preluat telle qu'elle analiza comparativă realizată de expertul desemnat, fără a realiza propria verificare pe baza criteriilor delimitate de lege și la nivel jurisprudențial și, totodată, ignorând întreaga argumentație prezentată de pârâtă în apel.

Prin modalitatea de soluționare a apelului reclamantei, instanța de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 444, art. 451, art. 460 alin. (2), art. 477 și art. 478 C. proc. civ., nerespectarea acestora fiind sancționată cu nulitatea în condițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., întrucât prin respectiva încălcare a fost produsă o vătămare pârâtei, iar aceasta nu ar putea fi înlăturată în alt mod decât prin anulare, având în vedere că vătămarea este produsă prin chiar conținutul soluției pronunțate de instanța de apel prin decizia recurată.

Cu titlu preliminar, recurenta-pârâtă a menționat că toate erorile de raționament din hotărârea recurată, referite în cele ce preced și subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. constituie veritabile vicii de legalitate cu privire la hotărâre, aspectele reținute prin aceasta fiind în contradicție atât cu dispozițiile art. 6 și art. 7 din Legea nr. 129/1992, art. 5 alin. (3) și alin. (4) din Regulamentul din 2008 de aplicare a Legii nr. 129/1992, cât și cu principiile de interpretare și aplicare a acestor norme de drept material, consacrate în jurisprudența obligatorie a CJUE și a Tribunalului EUIPO.

Dispozițiile art. 6 și art. 7 din Legea nr. 129/1992 reglementează condițiile de înregistrare a modelelor și desenelor - noutatea și caracterul individual - și, respectiv, delimitează conținutul instituției divulgării în materia protecției modelelor și desenelor. Dispoziții similare se regăsesc în art. 5, art. 6 și art. 7 din Regulamentul 2002/6/CE al Consiliului privind desenele sau modelele industriale comunitare, dar și în art. 4, art. 5 și art. 6 din Directiva 98/71/CE privind protecția juridică a desenelor și modelelor industriale - cele două seturi de norme unionale reglementează în mod similar legii române, condiția noutății (art. 5 din Regulament, respectiv art. 4 din Directivă), condiția caracterului individual (art. 6 din Regulament, respectiv art. 5 din Directivă) și conținutul noțiunii de divulgare (art. 7 din Regulament, respectiv art. 6 din Directivă).

Prin urmare, dezlegările jurisprudențiale de principiu date de către CJUE și de către Tribunalul EUIPO cu privire la modalitatea de interpretare și aplicare a acestor norme sunt pe deplin incidente cu privire la conținutul acelorași concepte juridice în legislația națională, iar încălcarea în prezenta cauză, de către instanța de apel, a principiilor statuate de către instanța europeană în jurisprudența sa, reprezintă veritabile vicii de legalitate ce afectează decizia recurată, care atrag incidența în cauză a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel, prin raționamentul expus în încheierea de ședință din 14.12.2022 și prin soluția subsecventă pronunțată, a încălcat regulile de procedură conținute de art. 180 alin. (1), art. 181 alin. (1) pct. 2 și art. 183 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.

În cauză, motivele de apel formulate de pârâtă au fost depuse la oficiul poștal, în municipiul Pașcani, în data de 17.12.2021. Acest aspect este probat cel puțin prin raportare la următoarele elemente probatorii: un plic de plastic, de culoare gri, care poartă mențiunea olografă "17.12.2021" și urmele foarte puțin vizibile ale unei ștampile poștale și pe care, totodată, este aplicat codul alfanumeric x; mențiunea expresă a tribunalului, la momentul înregistrării motivelor de apel, referitoare la faptul că acestea au fost depuse prin trimiterea poștală cu nr. x; factura de servicii poștale emisă pârâtei de unul dintre oficiile poștale din municipiul Pașcani, în cadrul căreia este specificat în mod expres "Nr. prezentare" x; extrasul din sistemul D. al Poștei Române, din care rezultă că trimiterea cu numărul x a fost primită de Oficiul Poștal Pașcani 1, de la reprezentantul pârâtei, în data de 17.12.2021 ora 16:08 și a fost predată destinatarului, în București, în data de 21.12.2021, ora 12:00.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat în mod eronat faptul că motivele de apel formulate de pârâtă ar fi fost depuse personal, prin serviciul registratură al Tribunalului, ignorând codul alfanumeric existent pe plicul de comunicare și mențiunea olografă "17.12.2021" și, totodată, omițând să realizeze orice verificări cu privire la semnificația codului alfanumeric amintit.

În realitate, contrar raționamentului instanței de apel, motivele de apel au fost depuse prin poștă, la Oficiul Poștal nr. 1 din Pașcani (unde se află sediul social al pârâtei), în data de 17.12.2021.

În acest context, potrivit regulii de procedură prevăzute de art. 183 alin. (1) C. proc. civ., data depunerii la poștă reprezintă data efectuării actului de procedură și, în consecință, motivele de apel formulate de pârâtă apar a fi fost depuse în interiorul termenului de 30 de zile, care ar fi urmat să expire în data de 20.12.2021.

Prin urmare, prin încheierea din 14.12.2022 și ulterior prin decizia civilă nr. 426A/10.04.2024 (care valorifică măsura constatării tardivității motivelor de apel, dispusă prin încheierea din 14.12.2022) instanța de apel a încălcat regula de procedură de la art. 183 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., în sensul de a fi considerat că un act de procedură depus prin poștă a fost efectuat la data înregistrării acestuia la instanță, precum și regula de procedură prevăzută de art. 180 alin. (1) C. proc. civ., în sensul de a fi declarat tardiv un act de procedură care, potrivit legii, a fost efectuat în termenul legal.

În mod evident, această încălcare a normelor de procedură de către instanța de apel a produs recurentei-pârâte o vătămare, întrucât instanța de apel a reiterat, chiar la începutul considerentelor hotărârii, faptul că nu pot fi avute în vedere alte apărări decât cele realizate în fața primei instanțe, întrucât apelul pârâtei nu a fost motivat.

Întrucât această încălcare a normelor de procedură a avut un rol determinant în analiza instanței și, implicit, în soluția pronunțată cu privire la apelul pârâtei, prin hotărârea recurată, rezultă că vătămarea produsă (lipsirea de posibilitatea de a solicita cercetarea criticilor formulate față de hotărârea primei instanțe și lipsirea de posibilitatea de a promova apărări noi) nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului de procedură prin care s-a produs încălcarea.

Prin urmare, instanța de apel, prin hotărârea recurată, a încălcat reguli de procedură sancționate cu nulitatea potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, prin încheierea de ședință din 21.12.2022, având de soluționat cererile în probațiune formulate de pârâtă, instanța de apel a respins cererea de administrare a unei noi expertize, în etapa apelului.

Trebuie menționat că toate tezele probatorii în baza cărora pârâta a solicitat administrarea probei cu expertiza tehnică în specialitatea drepturi de proprietate intelectuală, fuseseră detaliate sau puteau fi desprinse din cuprinsul motivelor de apel formulate. Cum însă instanța de apel a constatat tardivitatea motivării apelului și a pronunțat decăderea pârâtei din dreptul de a motiva apelul, este evident că respectivele teze probatorii nu au fost avute în vedere de către Curte și, în consecință, și acest aspect are semnificația unei vătămări produse pârâtei prin încălcarea de către instanța de apel a regulilor de procedură prevăzute de art. 180 - 183 C. proc. civ.

Rezultă că încălcarea normelor de procedură de către instanța de apel este susceptibilă de a fi sancționată cu nulitatea, potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din 13.09.2023, vătămarea pârâtei a fost amplificată prin modalitatea de soluționare de către instanța de apel a cererilor de suplimentare a probatoriului formulate de pârâtă.

În analiza realizată în cadrul acestei încheieri, instanța de apel a reiterat faptul că orice cerere formulată de pârâtă în apel, inclusiv, dar fără a se limita la orice cereri probatorii, trebuie analizată pornindu-se de la "constatarea împrejurării că apelul declarat de apelanta-pârâtă este nemotivat (...)", iar în aceste condiții prevederile art. 467 alin. (2) C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul că nu doar probele încuviințate, ci și obiectivele și tezele probatorii propuse de parte trebuie subsumate acelorași limite în rejudecarea apelului.

În acest sens se reține că pârâtei nu îi este permis să "aducă critici indirect, prin obiectivele propuse (și asupra cărora instanța de apel va fi obligată în final să își îndrepte analiza) împotriva sentinței, critici pe care trebuia să le formuleze prin motivele de apel".

Cu alte cuvinte, în acest caz instanța a respins cererea probatorie a pârâtei cu motivarea că obiectivele propuse pentru expertiza solicitată puteau constitui critici împotriva hotărârii (concret, motive de apel), iar în absența unei motivări a apelului, în cadrul judecății în calea de atac nu ar putea fi avute în vedere alte teze probatorii decât cele vizate de probațiunea administrată în etapa fondului.

Pe de altă parte însă, încheierea de ședință din 13.09.2023, astfel motivată, produce și o vătămare suplimentară a pârâtei în raport cu prevederile art. 470, art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) C. proc. civ., fiind, astfel, cu atât mai mult necesară sancționarea încălcării regulilor de procedură cu nulitatea potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., aspect care face incident, și din această perspectivă, temeiul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 9/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept a stabilit cu valoare obligatorie că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 470, art. 478, alin. (2) și a art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la art. 254 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea".

Așadar, prin Decizia nr. 9/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în apel pot fi propuse probe ce nu au fost propuse în fața primei instanțe, fiind, însă, necesar ca aceste probe noi să fie propuse în condițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, prin motivarea apelului.

Or, dispunând decăderea pârâtei din dreptul de a motiva apelul, instanța de apel a pus-o în imposibilitatea administrării de probe noi, aspect ce a creat o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată decât prin aplicarea sancțiunii nulității.

Deși instanța de apel ar fi avut posibilitatea ca, în cursul judecății în apel, să înlăture vătămarea produsă pârâtei, prin soluțiile pronunțate prin încheierile de ședință din 01.03.2023 și 07.02.2024, practic, a fost consolidată vătămarea respectivă, în sensul de a fi devenit imposibil de remediat în altă modalitate decât prin anularea actelor de procedură care au produs-o.

Astfel, prin încheierea de ședință din 01.03.2023, a fost respinsă cererea pârâtei de recuzare a membrilor completului de apel, iar prin încheierea din 07.02.2024, admițând cererea pârâtei de lămurire a dispozitivului încheierii din 25.10.2023, prin care a fost admisă declarația de abținere formulată de doamna C., membru în completul învestit cu soluționarea apelului, a fost lămurit dispozitivul în sensul că au fost menținute toate măsurile dispuse de completul inițial învestit.

Este evident că, prin efectul acestor două încheieri de ședință, a fost eliminată orice posibilitate ca instanța de apel să revină asupra constatării tardivității depunerii motivelor de apel și, mai mult, vătămarea produsă pârâtei a devenit posibil de remediat doar pe calea formulării recursului.

În acest context, prezenta cerere de recurs a fost în mod expres formulată și față de încheierile de ședință din 01.03.2023 și 07.02.2024, în sensul că, prin intermediul lor au fost confirmate încălcările anterioare ale normelor procedurale și, totodată, a fost amplificată și definitivată vătămarea produsă pârâtei societăți.

Pentru toate aceste motive, rezultă că hotărârea recurată este nelegală fiind incident temeiul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prin aceasta instanța de apel a încălcat normele de procedură conținute de art. 183 alin. (1) și (3) C. proc. civ. și de art. 180 și art. 181 alin. (2) C. proc. civ., iar în condițiile imposibilității înlăturării vătămărilor produse pârâtei în alt mod decât prin anulare, nerespectarea acestor reguli de procedură atrage sancțiunea nulității în condițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material conținute de art. 6 și art. 7 din Legea nr. 129/1992 și a art. 5 alin. (3) și alin. (4) din Regulamentul din 2008 de aplicare a Legii nr. 129/1992.

În continuare, recurenta pârâtă a dezvoltat aceste motive de nelegalitate, expunând pe larg argumentele aduse în susținerea acestora, concluzionând că întreg raționamentul ce a fundamentat soluția pronunțată de instanța de apel prin soluția recurată este eronat, fiind rezultatul încălcării și greșitei interpretări și aplicări a normelor de drept material și, în consecință, decizia atacată este nelegală și trebuie cenzurată ca atare prin admiterea recursului.

Recurenta-pârâtă a mai susținut, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanța de apel a soluționat, distinct de apelul pârâtei, și apelul formulat în cauză de către reclamanta A. S.R.L., deși acesta a vizat o altă hotărâre decât cea apelată de pârâtă.

Recurenta-pârâtă a arătat că reclamanta a formulat, în raport cu sentința civilă nr. 661/09.07.2020, o cerere de completare a dispozitivului hotărârii, întemeiată pe dispozițiile art. 444 alin. (1) C. proc. civ., invocând faptul că, prin hotărârea pronunțată, Tribunalul ar fi omis să se pronunțe cu privire la cererea sa accesorie de acordare a cheltuielilor de judecată.

Această cerere întemeiată pe dispozițiile art. 444 C. proc. civ. a fost respinsă de Tribunal prin sentința civilă nr. 54/17.01.2022, instanța apreciind, în mod just, că sentința civilă nr. 661/09.07.2020 conține dezlegări cu privire la toate capetele de cerere și cu privire la toate cererile accesorii formulate în cauză, inclusiv cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, astfel încât reclamanta avea la dispoziție calea de atac a apelului, iar nu procedura specială prevăzută de art. 444 C. proc. civ.

Cu privire la acest apel formulat de reclamantă, Curtea a apreciat în mod eronat că ar fi întemeiat, raționamentul promovat de către instanța de apel în acest sens constituind o încălcare a regulilor de procedură prevăzute de art. 444, art. 451, art. 460 alin. (2), art. 477 și art. 478 C. proc. civ., a căror nerespectare se impune a fi sancționată cu anularea în condițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., întrucât au produs pârâtei o vătămare care nu ar putea fi înlăturată în alt mod.

Astfel, Curtea a reținut că, soluționând capătul de cerere privind cheltuielile de judecată (sau, după caz, cererea accesorie cu acest obiect), instanța de fond nu s-a pronunțat decât cu privire la onorariul avocațial (prin sentința civilă nr. 661/09.07.2020), omițând să se pronunțe și cu privire la alte categorii de cheltuieli.

În legătură cu acest aspect, a mai arătat Curtea că "deși intră în categoria mare a cheltuielilor de judecată, fiecare dintre aceste costuri reprezintă un capăt de cerere accesorie distinct, astfel că nu poate fi acceptată motivarea primei instanțe, potrivit căreia am fi în prezența unei erori de judecată, remediabilă în apel".

Acest raționament este eronat, întrucât potrivit chiar considerentelor decizorii reținute de către Curte prin decizia recurată, Tribunalul, prin hotărârea pronunțată pe fondul prezentei cauze, a soluționat cererea accesorie referitoare la cheltuielile de judecată.

Faptul că soluția pronunțată este temeinică sau nu, respectiv faptul că prin aceasta se dă o dezlegare satisfăcătoare cererii reclamantei, nu poate fi calificată drept o omisiune de a se pronunța cu privire la un capăt de cerere, ci ca o veritabilă eroare de judecată, astfel încât, în mod just, Tribunalul, soluționând cererea de completare a dispozitivului, a apreciat că este neîntemeiată, calea ce ar fi trebuit urmată de către reclamantă fiind cea a apelului.

Procedând în acest mod, Curtea nu a soluționat apelul împotriva sentinței civile nr. 54/17.01.2021, ci un apel împotriva sentinței civile nr. 661/09.07.2020, pe care, de altfel, reclamanta nu l-a promovat niciodată.

În acest sens, prezintă relevanță considerentele reținute de Curte în sensul de a aprecia că, prin sentința civilă nr. 661/09.07.2020, Tribunalul ar fi omis să soluționeze anumite cereri accesorii, ajungând, în acest mod, fără a verifica motivația instanței de fond referitoare la modalitatea de soluționare a cererii privind cheltuielile de judecată, să cenzureze o altă hotărâre decât cea cu a cărei verificare a fost legal învestită prin apelul reclamantei.

În mod evident, soluția pronunțată de Tribunal cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată reprezintă opinia judecătorului fondului referitor la acest aspect, iar simplul fapt de a aprecia în mod arbitrar că modalitatea de soluționare a acestui capăt de cerere este rezultatul unei omisiuni, constituie o eroare de judecată din partea instanței de apel, precum și o eroare asupra obiectului învestirii sale.

Această modalitate de soluționare a apelului reclamantei reprezintă o încălcare a mai multor norme procedurale.

Astfel, potrivit art. 444 alin. (1) C. proc. civ., această cale procedurală este accesibilă părții doar în ipoteza în care instanța, soluționând cauza, nu a rezolvat una dintre cererile sale, însă nu și atunci când modalitatea de rezolvare nu convine părții, întrucât cererea sa a fost admisă doar în parte. În același sens, nu poate fi primită delimitarea artificială propusă de instanța de apel, potrivit căreia fiecare categorie de cheltuieli de judecată ar urma să fie solicitată printr-o cerere accesorie distinctă, o astfel de soluție negăsindu-și suport în nicio dispoziție procedurală în vigoare.

Tocmai raportat la acest aspect, soluția pronunțată de instanța de apel reprezintă și o încălcare a dispozițiilor art. 451 C. proc. civ., care reglementează cuantumul cheltuielilor de judecată și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează acordarea cheltuielilor de judecată, dispoziții normative ce configurează regula potrivit căreia ceea ce se solicită de către parte sunt cheltuielile de judecată în ansamblul lor astfel încât nu ar fi necesară formularea mai multor cereri de acordare a cheltuielilor de judecată, pentru fiecare categorie de cheltuieli în parte.

De asemenea, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 460 alin. (2) C. proc. civ., întrucât reclamanta avea posibilitatea de a formula calea de atac a apelului, în măsura în care era nemulțumită de soluția pronunțată asupra cererii sale accesorii privind cheltuielile de judecată, în măsura în care nemulțumirea sa viza cuantumul cheltuielilor sau înlăturarea de către instanța de fond a unor categorii de cheltuieli. În esență, în măsura în care hotărârea instanței de fond nu conține motivele în raport de care a fost dispusă admiterea doar în parte a cererii privind cheltuielile de judecată, în mod evident, remediul accesibil reclamantei era cel al formulării apelului, întemeiat pe teza lipsei unei motivări adecvate a hotărârii primei instanțe. În acest sens, soluția de respingere a cererii referitoare la anumite categorii de cheltuieli de judecată poate fi justificată de prima instanță fie în raport de nedovedirea acestora, fie în raport de aprecierea că se impune cenzurarea unor anumite cheltuieli sau că se impune acordarea doar în parte a cheltuielilor de judecată, întrucât soluția pe fond ar fi constat în admiterea parțială etc. Or, în toate aceste cazuri, neacordarea în parte a cheltuielilor de judecată are la bază un raționament al primei instanțe, iar verificarea temeiniciei acestuia nu poate face obiectul unei cereri de completare a dispozitivului hotărârii, ci a unei cereri de apel.

Or, în considerarea dispozițiilor art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că în prezenta cauză, în privința apelului declarat de reclamantă, instanța de apel avea obligația de a se limita la verificarea temeiniciei sentinței civile nr. 54/17.01.2021, fără a extinde obiectul învestirii sale la verificarea temeiniciei soluției pronunțate prin sentința civilă nr. 661/09.07.2020, întrucât prin soluția pronunțată Curtea a făcut o serie de aprecieri cu privire la modalitatea în care a fost soluționată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată prin sentința civilă nr. 661/09.07.2020, deși aceasta exceda obiectului învestirii sale. Așadar, instanța de apel a încălcat, prin hotărârea pronunțată, regulile de procedură instituite prin art. 477 și art. 478 C. proc. civ., cu privire la limitele devoluțiunii în fața instanței de apel.

Întrucât toate încălcările sus-menționate au fost realizate prin intermediul hotărârii pronunțate în cauză, iar soluția pronunțată de instanța de apel sub acest aspect, este vătămătoare pentru recurenta-pârâtă, o atare vătămare nu ar putea fi înlăturată în altă modalitate decât prin aplicarea sancțiunii nulității, în condițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru toate motivele expuse, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului astfel cum acesta a fost motivat și, în consecință, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecarea apelurilor, aceleiași instanțe de apel.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 483 și urm., art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., precum și orice alte dispoziții legale referite în cuprinsul cererii de recurs.

La data de 18 octombrie 2024, a fost înaintată instanței o cerere denumită motivarea în drept a recursului, cerere formulată de recurenta-pârâtă, prin reprezentantul său legal .

Prin această cerere, recurenta-pârâtă a reiterat susținerile privind depunerea în termen a motivelor de apel și a considerat că instanța de apel a făcut mai mult erori materiale, având în vedere că nu a apreciat că motivele de apel au fost depuse în termen, că nu a acceptat numirea unui expert pe parcursul judecății, precum și că a analizat cauza numai în baza aspectelor invocate la prima instanță. Cea mai importantă eroare este aceea că a acordat un grad mare de încredere concluziilor expertului.

A mai susținut că erorile materiale făcute de instanța de apel sunt detaliate în cererea de recurs trimisă instanței pe data de 17.10.2024.

In concluzie a solicitat admiterea recursului așa cum a fost motivat, cu conscința casării în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

La data de 11 decembrie 2024, recurenta-pârâtă, prin reprezentant legal, a înaintat înaltei Curți de Casație și Justiție, o cerere prin care a reiterat o parte din susținerile expuse prin cererea transmisă la data de 18 octombrie 2024 .

La data de 17 decembrie 2024, intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate. De asemenea, a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

A învederat că va combate prin argumente comune atât cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă, prin apărător ales, la data de 17.10.2024, cât și motivele suplimentare înaintate la dosar la data de 21.10.2024 direct de recurenta-pârâtă prin reprezentant legal.

În ceea ce privește motivele suplimentare de recurs înaintate la data de 21.10.2024, a susținut că prin acestea se reiau și se dezvoltă practic aspecte care ar reprezenta încălcarea regulilor de procedură de către instanța de apel cu privire la admiterea excepției tardivității motivării apelului și cu privire la modalitatea de soluționare a cererilor de recuzare a unui membru al completului, doamna judecător C., motive ce se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum și cu privire la faptul că instanța de apel a acordat un grad mare de încredere concluziilor expertului, făcând astfel referire la expertiza în specialitatea proprietate intelectuală și industrială administrată în primă instanță, motiv ce s-ar circumscrie cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv o eroare de raționament ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 6 și art. 7 din Legea nr. 129/1992, cât și cu principiile de interpretare și aplicare a acestor norme reglementate prin H.G. nr. 211/2008 privind Regulamentul de aplicare a Legii nr. 129/1992.

Așadar, în combaterea recursului, intimata-reclamantă a susținut, în esență, că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este incident în cauză, iar criticile expuse de recurenta-pârâtă relevă exclusiv nemulțumirile acesteia referitoare la aprecierea membrilor completului de judecată, în ceea ce privește solicitarea de efectuare a unei noi expertize în specialitatea proprietate intelectuală, independent chiar și de admiterea excepției tardivității motivelor de apel depuse de pârâtă, care au fost analizate în cercetarea apelului de către instanța de apel, așa cum rezultă atât din motivarea deciziei, cât și din cea a încheierilor recurate referitoare la probatoriile din apel și soluționarea cererilor de incompatibilitate și de recuzare a membrilor completului de judecată în apel.

În continuare, intimata reclamantă a dezvoltat apărările formulate cu privire la argumentele invocate de recurenta pârâtă în susținerea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și a concluzionat că, raportat la considerentele expuse, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor incidente din Legea nr. 129/1992 și a Regulamentului național de aplicare a acesteia, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind întemeiat.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului s-a reținut că motivele suplimentare de recurs transmise de recurenta-pârâtă, prin reprezentant legal, la data de 18 octombrie 2024, sunt depuse în termenul de declarare a recursului. Motivele suplimentare de recurs transmise de recurenta-pârâtă prin reprezentant legal direct la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 16 decembrie 2024 sunt formulate cu depășirea termenului legal de declarare a recursului.

Prin încheierea din 08 aprilie 2025, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 426A din 10 aprilie 2024 și încheierilor de ședință din 14.12.2022, 22.12.2022, 01.03.2023, 19.09.2023 și 07.02.2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Societatea Comercială "A." S.R.L. și cu intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, fixând termen de judecată la data de 23 septembrie 2025, ora 10:00, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, la termenul de judecată din 23 septembrie 2025, în privința notelor depuse de recurentă la dosarul cauzei în decembrie 2024 și tardivitatea acestora, a observat că instanța s-a pronunțat cu privire la acestea prin încheierea de admitere în principiu din data de 8 aprilie 2025, iar referitor la cele depuse la data de 9 aprilie 2025, s-a constatat că au fost formulate cu depășirea termenului legal de motivare a recursului, astfel că nu vor fi avute în vedere ca motive de recurs.

Principala critică invocată de recurenta pârâtă vizează modul în care instanța de apel a aplicat normele procedurale din materia termenului pentru motivarea căii ordinare de atac a apelului, critici ce sunt subsumabile motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizate din perspectiva acestor dispoziții legale.

Obiectul controlului judiciar din prezenta cauză este reprezentat de decizia civilă nr. 426A din 10 aprilie 2024, prin care Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 661/09.07.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă; de asemenea, recurenta a înțeles să atace și încheierile din 14.12.2022 (prin care s-a admis excepția tardivității formulării motivelor de apel de către apelanta-pârâtă), încheierile din 21.12.2022 și 13.09.2023 (ce vizau cereri de probațiune) precum și încheierile din 01.03.2023 (prin care s-a respins cererea de recuzare a completului de judecată) și din 07.02.2024 (prin care s-a lămurit dispozitivul încheierii din 25.10.2023, dată în soluționarea unei cereri de abținere a unui membru al completului de judecată, fiind lămurit dispozitivul în sensul menținerii măsurilor dispuse de completul inițial învestit), toate pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Așadar, prin încheierea de la termenul de judecată din 14.12.2022, curtea de apel a admis excepția tardivității formulării motivelor de apel de către apelanta-pârâtă și a constatat că apelanta-pârâtă este decăzută din dreptul de a mai motiva cererea de apel. Motivând această soluție, instanța a reținut că sentința a fost comunicată la 18.11.2021, dată la care era deja formulată declarația de apel nemotivat, întrucât nu fusese motivată și comunicată hotărârea primei instanțe.

S-a reținut că motivele de apel au fost depuse de către pârâtă pe data de 21.12.2021, deși ultima zi de depunere a motivelor de apel ar fi fost 20.12.2021, astfel că s-a constatat că, deși apelul este declarat în termen, "partea era decăzută la momentul la care a depus motivele de apel din dreptul de a mai motiva cererea de apel, fapt ce atrage după sine aplicarea dispozițiilor art. 476 alin. (2) C. proc. civ., respectiv analizarea apelului pe baza susținerilor și apărărilor formulate în fața primei instanțe"; s-a mai reținut că nu se regăsește nici pe plic, nici în plic, recipisa de transmitere a plicului cu AR, iar alte date în afara ștampilei aplicate de către instanță nu sunt disponibile.

Contestând, pe calea recursului, atât încheierea din 14.12.2022, cât și decizia subsecventă a curții, recurenta a invocat încălcarea prevederilor art. 180 alin. (1), art. 181 alin. (1) pct. 2 și art. 183 alin. (1) și (3) C. proc. civ., sens în care a menționat că a exercitat calea de atac în termenul legal, iar vătămarea procesuală nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură, fiindu-i încălcat dreptul la un proces echitabil.

Critica este fondată, urmând a fi admisă pentru motivele expuse în continuare.

Conform art. 468 alin. (1) C. proc. civ.: "(1) Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel."

Calculul termenelor este reglementat de art. 181 C. proc. civ., iar la alin. (1) pct. 2 al aceluiași articol, se prevede expres că, atunci când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul și nici ziua când acesta se împlinește.

Potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ., atunci când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel, iar actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.

Reiese, așadar, că atunci când legea impune o anumită conduită procesuală care trebuie îndeplinită într-un anumit termen sub sancțiunea nulității sau a decăderii, actul de procedură prin care se realizează trebuie să respecte condiția prescrisă de lege, în caz contrar, intervine sancțiunea prevăzută de norma de procedură pentru încălcarea perioadei determinate de timp în care actul poate fi întocmit.

În cauză, motivele de apel au fost trasmise de apelanta pârâtă prin intermediul serviciului poștal. Devin relevante, astfel, prevederile art. 183 alin. (1) și (3) din C. proc. civ. potrivit cărora:

"(1) Actul de procedură, depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare ori trimis prin fax sau e-mail, este socotit a fi făcut în termen. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), recipisa oficiului poștal, precum și înregistrarea ori atestarea făcută, după caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau de administrația locului de deținere, pe actul depus, precum și mențiunea datei și orei primirii faxului sau a e-mail-ului, astfel cum acestea sunt atestate de către calculatorul sau faxul de primire al instanței, servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată."

Dispozițiile art. 183 din C. proc. civ. au ca situație premisă întocmirea actului de procedură de către partea interesată în interiorul termenului absolut instituit de lege, dar, din cauza manierei în care partea a ales să se adreseze instanței, respectiv a modalității în care actul de procedură este transmis, acest act ajunge să fie înregistrat la instanța căreia îi era destinat după împlinirea termenului legal.

În cazurile precis și limitativ enumerate de art. 183 alin. (1) din C. proc. civ., operațiunea juridică de a comunica un act de procedură instanței este valabilă, iar actul procedural astfel transmis produce efectele dorite de parte de la data depunerii prin scrisoare recomandată la oficiul poștal, la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare ori de la data trimiterii prin fax sau e-mail, iar nu de la data la care acesta este înregistrat la instanță, normă reluată de altfel, și de dispozițiile art. 94 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 3243 din 22 decembrie 2022.

Conform acestui ultim text, actele de sesizare a instanței, depuse personal sau prin reprezentant, sosite prin poștă, curier ori fax sau în orice alt mod prevăzut de lege, se depun la registratură, unde, în aceeași zi, după stabilirea obiectului cauzei, primesc, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, dată certă și număr din sistemul ECRIS.

Procedând la verificarea înscrisurilor aflate la dosarul cauzei pentru cercetarea celor susținute de către recurentă, Înalta Curte constată că sentința civilă nr. 661 din 09 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă a fost comunicată recurentei la data de 18.11.2021, cum în mod just a reținut instanța de apel.

La data de 20.08.2021, reprezentantul legal al pârâtei a transmis, prin poșta electronică, declarația de apel formulată împotriva sentinței nr. 661 din 09 iulie 2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, menționând că motivarea căii de atac va fi depusă după comunicarea acestei hotărâri.

Comunicarea hotărârii către recurentă a fost realizată la data de 18.11.2021, astfel încât termenul pentru exercitarea apelului pentru această parte s-a împlinit la data 20.12.2021 (luni) prin aplicarea regulii de calcul al termenelor procedurale prevăzută de art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. - pe zile libere.

Înalta Curte constată că motivarea apelului declarat de către pârâtă a fost transmisă curții de apel prin intermediul serviciului poștal, în data de 17.12.2021, înăuntrul termenului de motivare a apelului, și nu în data de 21.12.2021, cum s-a reținut prin încheierea din 14.12.2022.

Astfel, din verificările efectuate rezultă următoarele: la dosarul curții de apel se află un plic de plastic, de culoare gri, care poartă mențiunea olografă 17.12.2021, pe care este aplicat codul alfanumeric x; la momentul înregistrării motivelor de apel, tribunalul a menționat faptul că acestea au fost depuse prin trimiterea poștală cu nr. x; pe factura de servicii poștale, emisă pârâtei de unul dintre oficiile poștale din municipiul Pașcani, este specificat în mod expres "Nr. prezentare" x, factura fiind însoțită de chitanța nr. x/17.12.2021; din extrasul din sistemul D. al Poștei Române reiese că trimiterea cu numărul x a fost primită de Oficiul Poștal Pașcani 1, de la reprezentantul pârâtei, în data de 17.12.2021 ora 16:08 și a fost predată destinatarului, în București, în data de 21.12.2021, ora 12:00.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod eronat instanța de apel a reținut că data depunerii motivelor de apel formulate de pârâtă ar fi fost 21.12.2021.

În acest context, prin încheierea din 14.12.2022 și ulterior prin decizia civilă nr. 426A/10.04.2024 (care valorifică măsura constatării tardivității motivelor de apel, dispusă prin încheierea din 14.12.2022) instanța de apel a încălcat regula de procedură instituită de art. 183 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., în sensul de a fi considerat că un act de procedură depus prin poștă a fost efectuat la data înregistrării acestuia la instanță, situație având drept consecință declararea ca tardiv a unui act de procedură care, potrivit legii, a fost efectuat în termenul legal.

În consecință, întrucât motivarea apelului a fost transmisă la instanță în termenul legal, Înalta Curte constată că părții apelante i s-a produs o vătămare procesuală esențială, reprezentată de soluționarea apelului pe baza susținerilor și apărărilor formulate în fața primei instanțe, prin aplicarea dispozițiilor art. 476 alin. (2) C. proc. civ., fără cercetarea pe fond a motivelor de apel depuse în termen.

Ca atare, Înalta Curte reține că este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât curtea de apel a pronunțat încheierea din 14.12.2022 și decizia recurată cu încălcarea regulilor de procedură analizate mai sus, sancțiunea nulității fiind incidentă în condițiile art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., vătămarea procesuală astfel cauzată, constând în faptul că părții nu i-au fost analizate criticile formulate împotriva sentinței, neputând fi înlăturată în alt mod, în contextul în care, dat fiind caracterul devolutiv al apelului, în acea fază procesuală era posibilă statuarea diferită asupra chestiunilor de netemeinicie susținute în cauză.

Similar, în ceea ce privește încheierile de ședință din 21.12.2022 și 13.09.2023, Înalta Curte reține că prin acestea curtea de apel s-a raportat la încheierea din 14.12.2022 prin care a constatat tardivitatea motivării apelului, astfel că cererile de probatorii formulate de către pârâtă prin cadrul memoriului de apel nu au fost avute în vedere decât în limita dispozițiilor art. 467 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens, în încheierea din 13.09.2023, instanța a precizat expres că "pornește de la constatarea împrejurării că apelul declarat de apelanta pârâtă B. S.R.L. este nemotivat, urmare a admiterii excepției tardivității cu privire la depunerea motivelor de apel și a operării decăderii. În atare condiții, cu toate că dispozițiile art. 467 alin. (2) prevăd că "în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță", în realitate și obiectivele propuse de apelanta pârâtă pentru noua expertiză trebuie subsumate acestor limite impuse în rejudecarea apelului. Cu alte cuvinte, apelanta nu poate aduce critici indirect, prin obiectivele propuse (și asupra cărora instanța de apel va fi obligată în final să își îndrepte analiza) împotriva sentinței, critici pe care trebuia să le formuleze prin motivele de apel."

De altfel, se reține că prin Decizia nr. 9/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut în considerente că "74. (...) instanța de apel poate administra orice probe noi, indiferent dacă au fost sau nu solicitate în fața primei instanțe, cerința impusă de către legiuitor pentru etapa procesuală a apelului fiind ca acestea să se fi propus în condiții procedurale prin cererea de apel sau prin întâmpinare, iar instanța de apel să aprecieze că sunt necesare soluționării cauzei."

Astfel, instanța de recurs reține că, în cauza dedusă judecății, vătămarea procesuală pricinuită pârâtei căruia nu i s-a încuviințat probatoriile (cu efectuarea unei noi expertize în apel) pe motiv că mijlocul de probă n