ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1940/2016

Decizia nr. 1940/2016 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la 23 iulie 2014, A. a solicitat instanței - în contradictoriu cu SC B. SRL, C. și D. - revizuirea Sentinței civile nr. 1856 din 28 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/3/2009, în sensul schimbării în tot a acesteia, întrucât s-a întemeiat pe o hotărâre judecătorească ce a fost ulterior desființată.

În motivarea cererii, s-a arătat că prin Decizia civilă nr. 1130 din 24 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/46/2013, a fost desființată Decizia nr. 748 din 11 aprilie 2002 a Curții de Apel Pitești din dosarul nr. x/2002 și a fost menținută Decizia nr. 265 din 10 februarie 1998 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, prin care s-a desființat Decizia nr. 253/1996 dată de aceeași instanță, privind anularea ordinului de repartiție de care a beneficiat E. S-a mai arătat că, la data de 30 aprilie 2002, E. a formulat cerere de revizuire împotriva Sentinței civile nr. 14678 din 28 septembrie 1999, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/1998, susținând că Decizia civilă nr. 265 din 10 februarie 1998 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a fost desființată prin Decizia civilă nr. 748R din 11 aprilie 2002 a Curții de Apel Pitești (această din urmă hotărâre fiind obținută prin folosirea, în calea de atac a revizuirii, a unor înscrisuri false).

Prin Sentința civilă nr. 5283 din 3 iulie 2003, pronunțată de Judecătoria Ploiești în dosarul nr. x/2002, a fost respinsă cererea de revizuire formulată de E. Împotriva acestei hotărâri pârâta E. a formulat apel, iar prin Decizia civilă nr. 1813 din 20 noiembrie 2003 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2003, s-a admis apelul și, prin urmare, cererea de revizuire formulată de revizuenta apelantă E., în sensul că s-a desființat Sentința civilă nr. 14678 din 28 septembrie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care se dispusese anularea actului de vânzare-cumpărare încheiat între E. și Administrația Fondului Imobiliar pentru apartamentul nr. 24 din București, și obligarea Consiliului General al Municipiului București să încheie cu revizuentul A. contract de vânzare-cumpărare pentru același apartament.

Prin Decizia civilă nr. 1130 din 24 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, irevocabilă, a fost admisă cererea de revizuire, s-a desființat Decizia nr. 748R din 11 aprilie 2002 a aceleiași instanțe și a fost respinsă cererea de revizuire a Deciziei civile nr. 265 din 10 februarie 1998. Efectele admiterii cererii de revizuire reprezintă opusul celor reținute de instanțele care au pronunțat următoarele hotărâri: Decizia civilă nr. 1813 din 20 noiembrie 2003, pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2003; Decizia nr. 790 din 3 februarie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2004; Sentința civilă nr. 1856 din 28 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/3/2009, a cărei revizuire se solicită în cauza de față.

Revizuentul a arătat că, pentru a se pronunța Decizia civilă nr. 748R din 11 aprilie 2002 a Curții de Apel Pitești, au fost folosite înscrisuri false, așa cum s-a dovedit prin Sentința civilă nr. 23082/2011 a Judecătoriei Sector 1 București, definitivă și irevocabilă. Aceste înscrisuri sunt: procesul-verbal al ședinței din 22 martie 1991 al CALS1 cu privire la poziția 59 - numai în ceea ce privește apartamentul 24, borderoul cuprinzând repartizarea cotei de locuințe prin adresa nr. x/1991, cu privire la apartamentul nr. 24 și borderoul cuprinzând lucrările discutate în ședința din 22 martie 1991 a CALS1 București, cu privire la poziția x. Conținutul Deciziei civile nr. 748R din 11 aprilie 2002 a Curții de Apel Pitești a avut un rol esențial în constituirea suportului probator logico-juridic cu rol determinant în motivarea Sentinței civile nr. 1856 din 28 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/3/2009.

Astfel, prin Sentința civilă nr. 1856 din 28 octombrie 2011, se reține opusul realității, față de prezenta situație reală, reținută în Decizia nr. 1130 din 24 iunie 2014 a Curții de Apel Pitești. Revizuentul a precizat că, în prezent, Decizia civilă nr. 265/1998 a Curții de Apel București produce efecte juridice, fiind intrată în puterea lucrului judecat și completează probatoriul existent depus la dosar. Decizia civilă nr. 1130 din 24 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/46/2013 a desființat Decizia nr. 748R din 11 aprilie 2002 a Curții de Apel Pitești din dosarul nr. x/2002. Prin urmare, implicit, a rămas lipsită de efecte juridice și Decizia nr. 790 din 3 februarie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2004, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc.

civ. - hotărâri contradictorii pronunțate în una și aceeași pricină. În concluzie, revizuentul a arătat că Sentința civilă nr. 432 din 17 ianuarie 2002 pronunțată de Judecătoria Pitești în dosarul nr. x/2001, care constată nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, între E. - D. și D. - C. și stabilește că sunt cumpărători și vânzători de rea-credință, rămasă definitivă prin Decizia nr. 76R din 8 aprilie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2003, produce efectele juridice aferente litigiului judecat.

În situația în care Decizia civilă nr. 748R din 11 aprilie 2002 a Curții de Apel Pitești a fost desființată, întrucât s-a constatat, prin Sentința civilă nr. 23082 din 23 decembrie 2011 a Judecătoriei Sector 1, definitivă și irevocabilă, că aceasta s-a bazat pe înscrisuri falsificate, nu mai produce niciun efect juridic, se impune ca remediu legal desființarea Sentinței nr. 1856/2011 a Tribunalului București și, în consecință, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii care face obiectul dosarului nr. x/3/2009. În drept, cererea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 5 teza a II-a C. proc. civ.

de la 1865. Într-un alt dosar, înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/3/2014, la data de 7 noiembrie 2014, revizuentul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimații C., D. și SC B. SRL, revizuirea aceleiași sentințe civile, respectiv a Sentinței civile nr. 1856 din 28 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/3/2009.

În motivare, s-a arătat că, prin Decizia civilă nr. 848 din 7 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/105/2014, s-a respins cererea de revizuire și s-a desființat Decizia civilă nr. 1813 din 20 noiembrie 2003, a Tribunalului Prahova, fiind menținută Sentința civilă nr. 5283/2003, pronunțată de Judecătoria Ploiești și, prin urmare, s-a menținut Sentința civilă nr. 1468 din 28 septembrie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 19 martie 1996 încheiat între Consiliul General al Municipiului București și E. pentru apartamentul nr. 24 din București și a fost obligat Consiliul General al Municipiului București să încheie contract de vânzare-cumpărare pentru același ap. 24 cu A.. Revizuentul a precizat că Sentința civilă nr. 1856 din 28 octombrie 2011 îndeplinește cerințele pentru revizuire, impuse de textul de lege invocat (art. 322 alin. (1) pct. 5 teza a II-a C. proc.

civ.), întrucât s-a întemeiat pe Decizia civilă nr. 1813 din 28 noiembrie 2013 a Tribunalului Prahova, în prezent desființată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 322 pct. 5 teza a II-a C. proc. civ. Prin încheierea de ședință din data de 18 iunie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a dispus înaintarea dosarului nr. x/3/2014 către Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în vederea soluționării excepției de litispendență cu dosarul nr. x/3/2014. Prin încheierea de la termenul de judecată din 2 septembrie 2015, s-a dispus conexarea dosarului nr. x/3/2014 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, la dosarul nr. x/3/2014 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Aceeași instanță, prin Sentința civilă nr. 1119 din 30 septembrie 2015, a admis cererea de revizuire principală și cererea conexă și a schimbat în parte Sentința civilă nr. 1856 din 28 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în sensul că: a admis acțiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții C. și SC B. SRL; a obligat pe pârâții C. și SC B. SRL să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului A. apartamentul nr. 24, situat în București, sectorul 1 și a dispus evacuarea pârâtei SC B. SRL din imobilul menționat.

Totodată, a obligat pe pârâtul C. să efectueze, pe cheltuiala sa, lucrările necesare pentru readucerea imobilului menționat la starea inițială, ca apartament distinct, fără comunicare cu vreun alt apartament al blocului, iar în caz de refuz, a autorizat pe reclamant să efectueze lucrările respective, pe cheltuiala pârâtului C.; a înlăturat dispoziția privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către pârâta SC B. SRL; a menținut dispoziția privind anularea cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție, ca netimbrate, și a obligat pe pârâții C. și SC B. SRL, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 24.715,78 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, apel, recurs și revizuire.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că cererile de revizuire conexate, formulate de revizuentul A. împotriva Sentinței civile nr. 1856 din 28 octombrie 2011, se întemeiază pe dispozițiile art. 322 pct. 5 teza a II-a C. proc. civ., invocându-se desființarea unor hotărâri judecătorești pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. Tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile legale anterior menționate, în sensul că se solicită revizuirea unei hotărâri prin care instanța s-a pronunțat pe fondul acțiunii în revendicare formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții C. și SC B. SRL.

(Sentința civilă nr. 1856 din 28 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/3/2009), rămasă definitivă prin respingerea apelului (potrivit Deciziei civile nr. 287A din 4 iulie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă) și irevocabilă prin respingerea recursului (conform Deciziei nr. 3491 din 20 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). Așadar, hotărârea supusă revizuirii este o sentință rămasă definitivă și irevocabilă în urma exercitării căilor de atac, sentință prin care a fost soluționat fondul cauzei, astfel încât s-a apreciat că este admisibilă cererea de revizuire. În ceea ce privește motivul de revizuire invocat, s-a constatat că revizuentul a făcut dovada desființării unor hotărâri judecătorești irevocabile, pe care s-a întemeiat Sentința civilă nr. 1856 din 28 octombrie 2011, supusă revizuirii.

Astfel, în susținerea cererii de revizuire principală, s-a depus la dosar Decizia civilă nr. 1130 din 24 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/46/2013, prin care s-a desființat Decizia civilă nr. 748R din 11 aprilie 2002 a Curții de Apel Pitești, cu consecința respingerii cererii de revizuire a Deciziei civile nr. 265 din 10 februarie 1998 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. În susținerea cererii de revizuire conexă, s-a depus Decizia civilă nr. 848 din 7 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/105/2014, prin care s-a admis cererea de revizuire împotriva Deciziei civile nr. 1813/2003 a Tribunalului Prahova, care a fost schimbată în parte, în sensul respingerii ca nefondat a apelului formulat de E. împotriva Sentinței civile nr. 5283 din 3 iulie 2003 a Judecătoriei Ploiești, fiind menținute în rest dispozițiile deciziei atacate.

Prin urmare, tribunalul a reținut ca fiind incidente dispozițiile art. 322 pct. 5 teza a II-a C. proc. civ., în sensul că se invocă desființarea unor hotărâri judecătorești ulterior momentului rămânerii irevocabile a sentinței civile supuse revizuirii, iar hotărârile respective au avut un rol determinant în pronunțarea soluției de respingere a acțiunii în revendicare formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții C. și SC B. SRL.

S-a reținut că, în prezent, beneficiază de putere de lucru judecat Decizia civilă nr. 790/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (împotriva căreia s-a formulat cerere de revizuire, încă nesoluționată), prin care s-a admis cererea de revizuire pentru contrarietate de hotărâri și s-a dispus anularea Sentinței civile nr. 432/2002 a Judecătoriei Pitești și a Deciziei civile nr. 76/2004 a Curții de Apel Pitești, hotărâri prin care se admisese acțiunea formulată de reclamantul A., având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 26 august 1996 (încheiat între E. în calitate de vânzător și D. în calitate de cumpărător) și a contractului de vânzare-cumpărare din 18 martie 1999 (încheiat între D. în calitate de vânzător și C. în calitate de cumpărător).

Astfel, la momentul judecății, era respinsă în mod irevocabil acțiunea promovată de reclamantul A., având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 26 august 1996 și din 18 martie 1999, situație în care, în rejudecarea acțiunii de revendicare, s-a impus compararea titlului de proprietate al reclamantului A. (contractul de vânzare-cumpărare din 24 februarie 2000, încheiat în baza ordinului de repartiție din 28 ianuarie 1991) cu titlul de proprietate exhibat de pârâtul C. (contractul de vânzare-cumpărare din 18 martie 1999, transcris în 18 martie 1999, act juridic subsecvent contractului de vânzare-cumpărare din 19 martie 1996, încheiat în baza ordinului de repartiție din 26 martie 1991). Tribunalul a dat preferință titlului de proprietate al reclamantului A., întrucât contractul de vânzare-cumpărare din 24 februarie 2000 a fost încheiat în baza Sentinței civile nr. 14678 din 28 septembrie 1999, hotărâre care în prezent își produce pe deplin efectele (ca urmare a pronunțării Deciziei civile nr. 848/2014 a Tribunalului Prahova) și care a recunoscut, cu efect retroactiv, dreptul reclamantului la cumpărarea apartamentului nr. 24 din București, în baza ordinului de repartiție nr. x/1991 și a adresei nr. x/1991.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtul D. și pârâta SC B. SRL. Prin Decizia nr. 352 din 13 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a anulat ca netimbrat apelul formulat de D. și a respins totodată ca nefondat, apelul declarat de SC B. SRL împotriva aceleiași sentințe civile.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că până în momentul judecării apelului a fost desființată - de către instanța supremă, în soluționarea cererii de revizuire formulată de către A. - și Decizia nr. 790 din 3 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, cu consecința rămânerii definitive și irevocabile a Sentinței civile nr. 432 din 17 ianuarie 2002 a Judecătoriei Pitești, prin care s-a constatat nulitatea absolută a celor două contracte de vânzare-cumpărare încheiate între pârâții E. și D. și respectiv D. și C. și s-a reținut reaua-credință a acestora la încheierea actelor autentice.

Ca atare, la data judecării apelului, nu se mai putea pune problema soluționării unei acțiuni în revendicare, prin care atât reclamanții cât și pârâții invocă titluri de proprietate valabile (pentru a se pune în discuție principiul bunei-credințe) ci a soluționării unei acțiuni în revendicare în care, numai reclamantul justifică un titlu de proprietate valabil. În consecință, se conchide, în mod judicios a fost admisă acțiunea în revendicare a proprietarului apartamentului, în raport de pârâții neproprietari care, în acord cu dispozițiile art. 480 C. civ., au fost obligați să predea bunul. Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs în termen legal, SC B. SRL care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. de la 1865, aplicabil cauzei, critică decizia dată în apel după cum urmează: - în mod greșit s-a admis, cererea de revizuire, instanța ignorând principiul bunei-credințe a subdobânditorului, consacrat prin dispozițiile art. 1898 (1) și 1899 (2) C. civ. de la 1864. Astfel, se arată, desființarea unui act nu atrage automat și nulitatea actului juridic de înstrăinare, subsecvent, respectiv contractul de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul cumpărătorului de bună-credință. În speță, se susține, în situația recurentei este pe deplin aplicabilă teoria subdobânditorului de bună-credință cu titlu oneros al unui imobil, teorie care, reprezintă o excepție de la regula de drept potrivit căreia actul juridic subsecvent unui act nul, este și el lovit de nulitate.

Actul juridic încheiat în cauză, în cadrul căruia recurenta are calitatea de cumpărătoare, trebuie păstrat, deoarece în acest mod se asigură respectarea principiului de drept potrivit căruia, în raporturile juridice civile, buna-credință trebuie protejată, iar actele încheiate cu bună-credință, trebuie menținute pentru a se asigura securitatea circuitului juridic civil al bunurilor, soluția justificându-se pe considerente de echitate și "utilitate" socială. - principiul ocrotirii terțului subdobânditor de bună-credință cu privire la imobile, este consacrat legal și prin dispozițiile Legii nr. 7/1996 "a cadastrului și publicității imobiliare", art. 32 și 33 din acest act normativ, consacrând forța probantă absolută a înscrierii dobândirii unui drept real imobiliar, în favoarea terților de bună-credință, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, prezumându-se că dreptul există în folosul ei.

Or, se arată, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare între D. și C., (18 martie 1999) înscrierea în Registrul de transcripțiuni era suficientă, fiind și singura posibilitate legală. Astfel, la momentul în care recurenta a semnat promisiunea de vânzare (12 octombrie 2006, prelungită ulterior prin actul adițional din 11 ianuarie 2008) intrând totodată în posesia imobilului, existau toate "premisele legalității" actelor de proprietate, contractele autorilor intimatei recurente fiind confirmate de către instanțele de judecată, în mod definitiv și irevocabil. Prin urmare, se conchide, la momentul la care SC B. SRL, a achiziționat imobilul, existau toate aparențele legale că autorul ei este adevăratul proprietar.

Faptul că, după 8 ani de zile, o situație juridică ce părea evident soluționată, sub aspectul legalității, a fost schimbată radical, nu este de natură a schimba caracterul de cumpărător de bună-credință al intimatei. Prin întâmpinarea formulată la 13 octombrie 2016, revizuentul-intimat A. invocă excepția lipsei de interes a recurentei în exercitarea căii extraordinare de atac, precum și excepția nulității recursului,. Astfel, se arată, pe parcursul soluționării cauzei, SC B. SRL a formulat apărări care privesc însuși dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, în situația în care intimatul pârât C. - beneficiarul unui contract de vânzare-cumpărare privitor la imobilul în litigiu (un "titlu" în sensul legii) nu s-a prezentat în instanță și nici nu a înțeles să exercite căile de atac în cauză.

Or, recurenta, se conchide, nu se poate substitui titularului dreptului de proprietate. Tot astfel, susține intimatul reclamant, motivele de recurs formulate de SC B. SRL, nu sunt întemeiate pe elemente de nelegalitate referitoare la soluționarea celor două cereri de revizuire conexate, ci sunt apărări pe fondul dreptului, criticile fiind "inadmisibile" față de obiectul judecății, în această procedură și limitele acesteia în calea de atac a recursului. Excepțiile formulate de intimatul revizuent A., pe calea întâmpinării, urmează a fi respinse. Astfel, potrivit practicii judiciare și doctrinei în materie, interesul, ca și cerință-condiție de inițiere a unui demers în justiție, este folosul practic, imediat, pe care îl are o parte, pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare.

Această cerință trebuie dovedită ori de câte ori, pe parcursul procesului, oricare dintre participanții la judecată apelează la una sau alta din formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii, cel care se apără trebuie să justifice interesul legitim al atitudinii sale, pentru a recurge la protecția conferită de lege. Or, este de observat că cererea de revizuire introdusă de A. la 23 iulie 2014 - împotriva Sentinței civile nr. 1856 din 28 octombrie 2011 dată de Tribunalul București, secția civilă - a fost formulată în contradictoriu cu C., D. și SC B. SRL, (recurenta din prezenta cauză) care, justifică un interes legitim în formularea propriilor sale cereri, în condițiile în care ocupa apartamentul în litigiu, urmare încheierii la 12 octombrie 2006 a unui antecontract de vânzare-cumpărare și a actului adițional din 11 ianuarie 2008, prin sentința apelată dispunându-se evacuarea sa din imobil.

Ca atare, nu se poate susține că intimata a exercitat un drept subiectiv, fără interes legitim, în afara scopului său recunoscut de lege. Nici excepția nulității recursului nu poate fi reținută în condițiile în care, recurenta a formulat critici care, se observă, pot fi subsumate motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, ce vizează aplicarea greșită a legii - ceea ce se invocă în calea de atac - urmând a fi analizate, în consecință. Tot astfel, recursul formulat de SC B. SRL urmează a se respinge, ca nefondat, în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit dispozițiilor art. 322 pct. 5 teza a II-a C. proc. civ. de la 1865, revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere și dacă s-a desființat ori s-a modificat hotărârea unei instanțe, pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Ipoteza vizată de textul mai sus citat se întemeiază și în acest caz, pe pierderea credibilității de care trebuie să se bucure orice hotărâre judecătorească, a suportului său probator, situație în care singurul remediu îl reprezintă retractarea acestei hotărâri. Atât practica judiciară cât și doctrina au subliniat că exigența ce se impune acestei ipoteze vizată de lege, este aceea a existenței unui raport de cauzalitate, de "determinare" între hotărârea desființată sau modificată și hotărârea atacată prin intermediul acestei căi extraordinare de atac. Ca atare, hotărârea a cărei revizuire se cere trebuie să se fi întemeiat pe hotărârea care a fost desființată ori modificată.

În speță, revizuentul a făcut dovada desființării unor hotărâri judecătorești irevocabile, pe care s-a întemeiat Sentința nr. 1856 din 28 octombrie 2011 a Tribunalului București, secția civilă, supusă revizuirii, hotărâri care au avut un rol determinant în pronunțarea soluției de respingere a acțiunii în revendicare formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții C. și SC B. SRL.

Astfel, din considerentele hotărârii ce s-a cerut a fi revizuită, rezultă faptul că, pentru constatarea caracterului neîntemeiat al acțiunii în revendicare promovate de reclamantul A., instanța a dat eficiență juridică hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiile având ca obiect, pe de o parte, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 19 martie 1996 încheiat între Consiliul General al Municipiului București și E. și obligarea Consiliului General al Municipiului București să încheie contract de vânzare-cumpărare cu reclamantul A. (acțiune care, la momentul pronunțării sentinței civile supuse revizuirii, fusese respinsă irevocabil, potrivit Deciziei civile nr. 1813 din 20 noiembrie 2003 a Tribunalului Prahova), iar pe de altă parte, s-a constatat faptul că, în urma pronunțării Deciziei civile nr. 748R din 11 aprilie 2002 a Curții de Apel Pitești, s-a respins în mod irevocabil acțiunea promovată de reclamantul A., având ca obiect anularea ordinului de repartiție nr. x/1991 (emis pe numele E.) și a adresei nr. x/1991, precum și constatarea valabilității ordinului de repartiție nr. x/1991 și a adresei nr. x/1991, emise în favoarea revizuentului.

Or, așa cum corect au reținut instanțele, urmare hotărârilor judecătorești pronunțate ulterior, soluția finală dată în primul litigiu este de anulare a ordinului de repartiție (nr. x/1991) emis pe numele E. și de constatare a valabilității ordinului de repartiție emis la 28 ianuarie 1991 pe numele revizuentului A.. Tot astfel, în litigiul având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 19 martie 1996 (încheiat de E. cu F.) soluția finală este aceea de admitere a acțiunii formulate de A. și de obligare a pârâtului F. să încheie contract de vânzare-cumpărare cu reclamantul. S-a constatat astfel, în mod irevocabil, că este valabil contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant cu pârâtul F. la 24 februarie 2000, în baza Sentinței civile nr. 14678 din 28 septembrie 1999, contract care nu își mai producea efectele la data pronunțării hotărârii supusă revizuirii.

Până la soluționarea definitivă a cererii de revizuire, s-a pronunțat și Decizia nr. 298 din 5 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, care a admis cererea de revizuire formulată de A., împotriva Deciziei nr. 790 din 3 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, și schimbând în tot decizia atacată, a respins ca nefondată cererea de revizuire formulată de D., C. și E. împotriva Deciziei nr. 76 R din 8 aprilie 2004 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii (Sentința civilă nr. 432 din 17 ianuarie 2002 a Judecătoriei Pitești) prin care s-a constatat nulitatea absolută a celor două contracte de vânzare perfectate între pârâți, reținându-se și reaua credință a acestora la încheierea lor.

Rejudecând acțiunea în revendicare, urmare admiterii cererilor de revizuire conexe, tribunalul a procedat la compararea titlurilor, reținând preferabilitatea titlului de proprietate al reclamantului. În acest context, în care era constatată irevocabil nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 19 martie 1996, ce reprezintă titlul de proprietate al autorului recurentei, în mod corect nu a fost luat în discuție principiul bunei-credințe a subdobânditorului, în condițiile în care numai una din părți invoca un titlu de proprietate valabil.

În consecință, câtă vreme nu ne aflăm în ipoteza soluționării unei acțiuni în revendicare, prin comparare de titluri, în care ambele părți exhibă titluri de proprietate valabile, intimata SC B. SRL nu putea invoca în favoarea sa, buna credință de la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, în condițiile în care - ca efect al hotărârilor la care s-a făcut referire mai sus - obligația autorilor acesteia (în calitate de promitenți vânzători) rămăsese lipsită de obiect.

Este important a se aminti, cu referire la buna-credință invocată de recurentă, și clauza din cuprinsul antecontractului (promisiunea de vânzare-cumpărare) potrivit căreia încheierea actului autentic de înstrăinare a apartamentului în litigiu era condiționată de radierea dreptului de proprietate al revizuentului A. din cartea funciară, înscriere operată încă din anul 2000. Tot astfel, încă din anul 1996 erau notate în CF interdicțiile de vânzare a imobilului (a se vedea dosar nr. x/299/2008 al Judecătoriei Sector 1 București).

În contextul arătat, în mod corect instanțele au statuat că intimata SC B. SRL nu poate opune pretinsa sa bună-credință, în raport cu revizuentul reclamant A. Cât privește critica vizând ignorarea de către instanțe a dispozițiilor Legii nr. 7/1996 "a cadastrului și publicității imobiliare" sub aspectul consacrării principiului forței probante absolute a înscrierii dobândirii unui drept real imobiliar, în favoarea terților de bună-credință, se constată că aceasta a fost formulată omisso medio, aspectele semnalate nefiind supuse analizei instanței de apel. Or, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut obiectul analizei instanței anterioare și care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel, cazul din speță.

Este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac, explicat prin aceea că, efectul devolutiv al apelului se limitează la ceea ce a fost apelat (tantum devolutum quantum appellatum), în recurs putând fi invocate doar critici ce au fost aduse și în apel. Se respectă în acest fel, principiul dublului grad de jurisdicție, consacrat de C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, neputându-se accepta ca anumite apărări sau susțineri ale părților să fie analizate, pentru prima oară, de instanța învestită cu soluționarea căii extraordinare de atac a recursului. Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția lipsei de interes, precum și excepția nulității recursului, invocate de intimatul-revizuent A. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 352 din 13 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Respinge cererea formulată de intimatul-revizuent A., privind obligarea recurentei la plata unei amenzi judiciare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 octombrie 2016. Procesat de GGC - CL