ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1940/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1940/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1940/2016

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin

cererea formulată la 23 iulie 2014, A. a solicitat instanței - în contradictoriu

cu SC B. SRL, C. și D. - revizuirea Sentinței civile nr. 1856 din 28

octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, în dosarul nr. x/3/2009, în sensul schimbării în tot a

acesteia, întrucât s-a întemeiat pe o hotărâre judecătorească ce

a fost ulterior desființată.

În motivarea cererii, s-a arătat

că prin Decizia civilă nr. 1130 din 24 iunie 2014

pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/46/2013, a

fost desființată Decizia nr. 748 din 11 aprilie 2002 a Curții de

Apel Pitești din dosarul nr. x/2002 și a fost menținută

Decizia nr. 265 din 10 februarie 1998 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă, prin care s-a desființat Decizia nr.

253/1996 dată de aceeași instanță, privind anularea

ordinului de repartiție de care a beneficiat E.

S-a mai arătat că, la data

de 30 aprilie 2002, E. a formulat cerere de revizuire împotriva Sentinței

civile nr. 14678 din 28 septembrie 1999, pronunțată de

Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/1998, susținând

că Decizia civilă nr. 265 din 10 februarie 1998 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a fost

desființată prin Decizia civilă nr. 748R din 11 aprilie 2002 a

Curții de Apel Pitești (această din urmă hotărâre

fiind obținută prin folosirea, în calea de atac a revizuirii, a unor

înscrisuri false).

Prin Sentința civilă nr.

5283 din 3 iulie 2003, pronunțată de Judecătoria Ploiești

în dosarul nr. x/2002, a fost respinsă cererea de revizuire formulată

de E. Împotriva acestei hotărâri pârâta E. a formulat apel, iar prin

Decizia civilă nr. 1813 din 20 noiembrie 2003 pronunțată de

Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2003, s-a admis apelul și, prin

urmare, cererea de revizuire formulată de revizuenta apelantă E., în

sensul că s-a desființat Sentința civilă nr. 14678 din 28

septembrie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care se

dispusese anularea actului de vânzare-cumpărare încheiat între E. și

Administrația Fondului Imobiliar pentru apartamentul nr. 24 din

București, și obligarea Consiliului General al Municipiului

București să încheie cu revizuentul A. contract de

vânzare-cumpărare pentru același apartament.

Prin Decizia civilă nr. 1130 din

24 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Pitești,

irevocabilă, a fost admisă cererea de revizuire, s-a desființat

Decizia nr. 748R din 11 aprilie 2002 a aceleiași instanțe și a

fost respinsă cererea de revizuire a Deciziei civile nr. 265 din 10

februarie 1998. Efectele admiterii cererii de revizuire reprezintă opusul

celor reținute de instanțele care au pronunțat următoarele

hotărâri: Decizia civilă nr. 1813 din 20 noiembrie 2003,

pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2003; Decizia nr.

790 din 3 februarie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în dosarul nr. x/2004; Sentința civilă nr. 1856

din 28 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București în

dosarul nr. x/3/2009, a cărei revizuire se solicită în cauza de

față.

Revizuentul a arătat că,

pentru a se pronunța Decizia civilă nr. 748R din 11 aprilie 2002 a

Curții de Apel Pitești, au fost folosite înscrisuri false, așa

cum s-a dovedit prin Sentința civilă nr. 23082/2011 a

Judecătoriei Sector 1 București, definitivă și

irevocabilă. Aceste înscrisuri sunt: procesul-verbal al ședinței

din 22 martie 1991 al CALS1 cu privire la poziția 59 - numai în ceea ce

privește apartamentul 24, borderoul cuprinzând repartizarea cotei de

locuințe prin adresa nr. x/1991, cu privire la apartamentul nr. 24 și

borderoul cuprinzând lucrările discutate în ședința din 22

martie 1991 a CALS1 București, cu privire la poziția x.

Conținutul Deciziei civile nr.

748R din 11 aprilie 2002 a Curții de Apel Pitești a avut un rol

esențial în constituirea suportului probator logico-juridic cu rol

determinant în motivarea Sentinței civile nr. 1856 din 28 octombrie 2011,

pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/3/2009.

Astfel, prin Sentința civilă nr. 1856 din 28 octombrie 2011, se

reține opusul realității, față de prezenta

situație reală, reținută în Decizia nr. 1130 din 24 iunie

2014 a Curții de Apel Pitești.

Revizuentul a precizat că, în

prezent, Decizia civilă nr. 265/1998 a Curții de Apel București

produce efecte juridice, fiind intrată în puterea lucrului judecat și

completează probatoriul existent depus la dosar.

Decizia civilă nr. 1130 din 24

iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr.

x/46/2013 a desființat Decizia nr. 748R din 11 aprilie 2002 a Curții

de Apel Pitești din dosarul nr. x/2002. Prin urmare, implicit, a

rămas lipsită de efecte juridice și Decizia nr. 790 din 3

februarie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în dosarul nr. x/2004, întemeiată pe dispozițiile art.

322 pct. 7 C. proc. civ. - hotărâri contradictorii pronunțate în una

și aceeași pricină.

În concluzie, revizuentul a

arătat că Sentința civilă nr. 432 din 17 ianuarie 2002

pronunțată de Judecătoria Pitești în dosarul nr. x/2001,

care constată nulitatea absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare, între E. - D. și D. - C. și stabilește

că sunt cumpărători și vânzători de

rea-credință, rămasă definitivă prin Decizia nr. 76R

din 8 aprilie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în

dosarul nr. x/2003, produce efectele juridice aferente litigiului judecat.

În situația în care Decizia

civilă nr. 748R din 11 aprilie 2002 a Curții de Apel Pitești a

fost desființată, întrucât s-a constatat, prin Sentința

civilă nr. 23082 din 23 decembrie 2011 a Judecătoriei Sector 1,

definitivă și irevocabilă, că aceasta s-a bazat pe

înscrisuri falsificate, nu mai produce niciun efect juridic, se impune ca remediu

legal desființarea Sentinței nr. 1856/2011 a Tribunalului

București și, în consecință, rejudecarea cauzei și

admiterea acțiunii care face obiectul dosarului nr. x/3/2009.

În drept, cererea s-a întemeiat pe

dispozițiile art. 322 pct. 5 teza a II-a C. proc. civ. de la 1865.

Într-un alt dosar, înregistrat pe

rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr.

x/3/2014, la data de 7 noiembrie 2014, revizuentul A. a solicitat, în

contradictoriu cu intimații C., D. și SC B. SRL, revizuirea aceleiași

sentințe civile, respectiv a Sentinței civile nr. 1856 din 28

octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă în dosarul nr. x/3/2009.

În motivare, s-a arătat că,

prin Decizia civilă nr. 848 din 7 octombrie 2014, pronunțată de

Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/105/2014, s-a respins cererea de revizuire

și s-a desființat Decizia civilă nr. 1813 din 20 noiembrie 2003,

a Tribunalului Prahova, fiind menținută Sentința civilă nr.

5283/2003, pronunțată de Judecătoria Ploiești și, prin

urmare, s-a menținut Sentința civilă nr. 1468 din 28 septembrie

1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care s-a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 19 martie

1996 încheiat între Consiliul General al Municipiului București și E.

pentru apartamentul nr. 24 din București și a fost obligat Consiliul

General al Municipiului București să încheie contract de

vânzare-cumpărare pentru același ap. 24 cu A..

Revizuentul a precizat că

Sentința civilă nr. 1856 din 28 octombrie 2011 îndeplinește

cerințele pentru revizuire, impuse de textul de lege invocat (art. 322

alin. (1) pct. 5 teza a II-a C. proc. civ.), întrucât s-a întemeiat pe Decizia

civilă nr. 1813 din 28 noiembrie 2013 a Tribunalului Prahova, în prezent desființată.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 322 pct. 5 teza a II-a C. proc. civ.

Prin încheierea de

ședință din data de 18 iunie 2015, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a dispus

înaintarea dosarului nr. x/3/2014 către Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, în vederea soluționării

excepției de litispendență cu dosarul nr. x/3/2014.

Prin încheierea de la termenul de

judecată din 2 septembrie 2015, s-a dispus conexarea dosarului nr.

x/3/2014 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, la

dosarul nr. x/3/2014 al Tribunalului București, secția a IV-a

civilă.

Aceeași instanță, prin

Sentința civilă nr. 1119 din 30 septembrie 2015, a admis cererea de

revizuire principală și cererea conexă și a schimbat în

parte Sentința civilă nr. 1856 din 28 octombrie 2011,

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, în sensul că: a admis acțiunea, astfel cum a fost

modificată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu

pârâții C. și SC B. SRL; a obligat pe pârâții C. și SC B.

SRL să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului A.

apartamentul nr. 24, situat în București, sectorul 1 și a dispus

evacuarea pârâtei SC B. SRL din imobilul menționat. Totodată, a

obligat pe pârâtul C. să efectueze, pe cheltuiala sa, lucrările necesare

pentru readucerea imobilului menționat la starea inițială, ca

apartament distinct, fără comunicare cu vreun alt apartament al

blocului, iar în caz de refuz, a autorizat pe reclamant să efectueze

lucrările respective, pe cheltuiala pârâtului C.; a înlăturat

dispoziția privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de

judecată către pârâta SC B. SRL; a menținut dispoziția

privind anularea cererii reconvenționale și a cererii de chemare în

garanție, ca netimbrate, și a obligat pe pârâții C. și SC

B. SRL, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 24.715,78 lei, cu

titlu de cheltuieli de judecată în fond, apel, recurs și revizuire.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că cererile de revizuire conexate, formulate de

revizuentul A. împotriva Sentinței civile nr. 1856 din 28 octombrie 2011,

se întemeiază pe dispozițiile art. 322 pct. 5 teza a II-a C. proc.

civ., invocându-se desființarea unor hotărâri judecătorești

pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Tribunalul a constatat că sunt

îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de

dispozițiile legale anterior menționate, în sensul că se

solicită revizuirea unei hotărâri prin care instanța s-a

pronunțat pe fondul acțiunii în revendicare formulate de reclamantul

A. în contradictoriu cu pârâții C. și SC B. SRL. (Sentința

civilă nr. 1856 din 28 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/3/2009),

rămasă definitivă prin respingerea apelului (potrivit Deciziei

civile nr. 287A din 4 iulie 2012, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă) și irevocabilă prin

respingerea recursului (conform Deciziei nr. 3491 din 20 iunie 2013 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție).

Așadar, hotărârea

supusă revizuirii este o sentință rămasă

definitivă și irevocabilă în urma exercitării căilor

de atac, sentință prin care a fost soluționat fondul cauzei,

astfel încât s-a apreciat că este admisibilă cererea de revizuire.

În ceea ce privește motivul de

revizuire invocat, s-a constatat că revizuentul a făcut dovada

desființării unor hotărâri judecătorești irevocabile,

pe care s-a întemeiat Sentința civilă nr. 1856 din 28 octombrie 2011,

supusă revizuirii. Astfel, în susținerea cererii de revizuire

principală, s-a depus la dosar Decizia civilă nr. 1130 din 24 iunie

2014, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr.

x/46/2013, prin care s-a desființat Decizia civilă nr. 748R din 11

aprilie 2002 a Curții de Apel Pitești, cu consecința respingerii

cererii de revizuire a Deciziei civile nr. 265 din 10 februarie 1998 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

În susținerea cererii de

revizuire conexă, s-a depus Decizia civilă nr. 848 din 7 octombrie

2014, pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/105/2014,

prin care s-a admis cererea de revizuire împotriva Deciziei civile nr.

1813/2003 a Tribunalului Prahova, care a fost schimbată în parte, în

sensul respingerii ca nefondat a apelului formulat de E. împotriva

Sentinței civile nr. 5283 din 3 iulie 2003 a Judecătoriei Ploiești,

fiind menținute în rest dispozițiile deciziei atacate.

Prin urmare, tribunalul a reținut

ca fiind incidente dispozițiile art. 322 pct. 5 teza a II-a C. proc. civ.,

în sensul că se invocă desființarea unor hotărâri

judecătorești ulterior momentului rămânerii irevocabile a

sentinței civile supuse revizuirii, iar hotărârile respective au avut

un rol determinant în pronunțarea soluției de respingere a

acțiunii în revendicare formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu

pârâții C. și SC B. SRL.

S-a reținut că, în prezent,

beneficiază de putere de lucru judecat Decizia civilă nr. 790/2005 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție (împotriva căreia

s-a formulat cerere de revizuire, încă nesoluționată), prin care

s-a admis cererea de revizuire pentru contrarietate de hotărâri și

s-a dispus anularea Sentinței civile nr. 432/2002 a Judecătoriei

Pitești și a Deciziei civile nr. 76/2004 a Curții de Apel

Pitești, hotărâri prin care se admisese acțiunea formulată

de reclamantul A., având ca obiect constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare din 26 august 1996 (încheiat între E. în

calitate de vânzător și D. în calitate de cumpărător)

și a contractului de vânzare-cumpărare din 18 martie 1999 (încheiat

între D. în calitate de vânzător și C. în calitate de

cumpărător).

Astfel, la momentul

judecății, era respinsă în mod irevocabil acțiunea

promovată de reclamantul A., având ca obiect constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 26

august 1996 și din 18 martie 1999, situație în care, în rejudecarea

acțiunii de revendicare, s-a impus compararea titlului de proprietate al

reclamantului A. (contractul de vânzare-cumpărare din 24 februarie 2000,

încheiat în baza ordinului de repartiție din 28 ianuarie 1991) cu titlul

de proprietate exhibat de pârâtul C. (contractul de vânzare-cumpărare din

18 martie 1999, transcris în 18 martie 1999, act juridic subsecvent

contractului de vânzare-cumpărare din 19 martie 1996, încheiat în baza

ordinului de repartiție din 26 martie 1991).

Tribunalul a dat preferință

titlului de proprietate al reclamantului A., întrucât contractul de

vânzare-cumpărare din 24 februarie 2000 a fost încheiat în baza

Sentinței civile nr. 14678 din 28 septembrie 1999, hotărâre care în

prezent își produce pe deplin efectele (ca urmare a pronunțării

Deciziei civile nr. 848/2014 a Tribunalului Prahova) și care a recunoscut,

cu efect retroactiv, dreptul reclamantului la cumpărarea apartamentului

nr. 24 din București, în baza ordinului de repartiție nr. x/1991

și a adresei nr. x/1991.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel pârâtul D. și pârâta SC B. SRL.

Prin Decizia nr. 352 din 13 mai 2016,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a anulat ca

netimbrat apelul formulat de D. și a respins totodată ca nefondat,

apelul declarat de SC B. SRL împotriva aceleiași sentințe civile.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de control judiciar a reținut în esență că

până în momentul judecării apelului a fost desființată - de

către instanța supremă, în soluționarea cererii de revizuire

formulată de către A. - și Decizia nr. 790 din 3 februarie 2005

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, cu consecința

rămânerii definitive și irevocabile a Sentinței civile nr. 432

din 17 ianuarie 2002 a Judecătoriei Pitești, prin care s-a constatat

nulitatea absolută a celor două contracte de vânzare-cumpărare

încheiate între pârâții E. și D. și respectiv D. și C.

și s-a reținut reaua-credință a acestora la încheierea

actelor autentice.

Ca atare, la data judecării

apelului, nu se mai putea pune problema soluționării unei

acțiuni în revendicare, prin care atât reclamanții cât și

pârâții invocă titluri de proprietate valabile (pentru a se pune în

discuție principiul bunei-credințe) ci a soluționării unei

acțiuni în revendicare în care, numai reclamantul justifică un titlu

de proprietate valabil.

În consecință, se conchide,

în mod judicios a fost admisă acțiunea în revendicare a

proprietarului apartamentului, în raport de pârâții neproprietari care, în

acord cu dispozițiile art. 480 C. civ., au fost obligați să

predea bunul.

Împotriva acestei ultime

hotărâri, a declarat recurs în termen legal, SC B. SRL care, invocând

temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. de la

1865, aplicabil cauzei, critică decizia dată în apel după cum

urmează:

- în mod greșit s-a admis,

cererea de revizuire, instanța ignorând principiul bunei-credințe a

subdobânditorului, consacrat prin dispozițiile art. 1898 (1) și 1899

(2) C. civ. de la 1864.

Astfel, se arată, desființarea

unui act nu atrage automat și nulitatea actului juridic de

înstrăinare, subsecvent, respectiv contractul de vânzare-cumpărare ce

reprezintă titlul cumpărătorului de

bună-credință.

În speță, se susține,

în situația recurentei este pe deplin aplicabilă teoria

subdobânditorului de bună-credință cu titlu oneros al unui

imobil, teorie care, reprezintă o excepție de la regula de drept

potrivit căreia actul juridic subsecvent unui act nul, este și el

lovit de nulitate.

Actul juridic încheiat în cauză,

în cadrul căruia recurenta are calitatea de cumpărătoare,

trebuie păstrat, deoarece în acest mod se asigură respectarea

principiului de drept potrivit căruia, în raporturile juridice civile,

buna-credință trebuie protejată, iar actele încheiate cu

bună-credință, trebuie menținute pentru a se asigura

securitatea circuitului juridic civil al bunurilor, soluția

justificându-se pe considerente de echitate și "utilitate"

socială.

- principiul ocrotirii terțului

subdobânditor de bună-credință cu privire la imobile, este consacrat

legal și prin dispozițiile Legii nr. 7/1996 "a cadastrului

și publicității imobiliare", art. 32 și 33 din acest

act normativ, consacrând forța probantă absolută a înscrierii

dobândirii unui drept real imobiliar, în favoarea terților de

bună-credință, dacă în cartea funciară s-a înscris un

drept real în folosul unei persoane, prezumându-se că dreptul există

în folosul ei.

Or, se arată, la momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare între D. și C., (18

martie 1999) înscrierea în Registrul de transcripțiuni era

suficientă, fiind și singura posibilitate legală.

Astfel, la momentul în care recurenta

a semnat promisiunea de vânzare (12 octombrie 2006, prelungită ulterior

prin actul adițional din 11 ianuarie 2008) intrând totodată în

posesia imobilului, existau toate "premisele legalității"

actelor de proprietate, contractele autorilor intimatei recurente fiind

confirmate de către instanțele de judecată, în mod definitiv

și irevocabil.

Prin urmare, se conchide, la momentul

la care SC B. SRL, a achiziționat imobilul, existau toate aparențele

legale că autorul ei este adevăratul proprietar.

Faptul că, după 8 ani de

zile, o situație juridică ce părea evident

soluționată, sub aspectul legalității, a fost

schimbată radical, nu este de natură a schimba caracterul de

cumpărător de bună-credință al intimatei.

Prin întâmpinarea formulată la 13

octombrie 2016, revizuentul-intimat A. invocă excepția lipsei de

interes a recurentei în exercitarea căii extraordinare de atac, precum

și excepția nulității recursului,.

Astfel, se arată, pe parcursul

soluționării cauzei, SC B. SRL a formulat apărări care

privesc însuși dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, în

situația în care intimatul pârât C. - beneficiarul unui contract de

vânzare-cumpărare privitor la imobilul în litigiu (un "titlu" în

sensul legii) nu s-a prezentat în instanță și nici nu a

înțeles să exercite căile de atac în cauză.

Or, recurenta, se conchide, nu se

poate substitui titularului dreptului de proprietate.

Tot astfel, susține intimatul

reclamant, motivele de recurs formulate de SC B. SRL, nu sunt întemeiate pe

elemente de nelegalitate referitoare la soluționarea celor două

cereri de revizuire conexate, ci sunt apărări pe fondul dreptului,

criticile fiind "inadmisibile" față de obiectul judecății,

în această procedură și limitele acesteia în calea de atac a

recursului.

Excepțiile formulate de intimatul

revizuent A., pe calea întâmpinării, urmează a fi respinse.

Astfel, potrivit practicii judiciare

și doctrinei în materie, interesul, ca și

cerință-condiție de inițiere a unui demers în

justiție, este folosul practic, imediat, pe care îl are o parte, pentru a

justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare.

Această cerință trebuie

dovedită ori de câte ori, pe parcursul procesului, oricare dintre

participanții la judecată apelează la una sau alta din formele

procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii, cel care se

apără trebuie să justifice interesul legitim al atitudinii sale,

pentru a recurge la protecția conferită de lege.

Or, este de observat că cererea

de revizuire introdusă de A. la 23 iulie 2014 - împotriva Sentinței

civile nr. 1856 din 28 octombrie 2011 dată de Tribunalul București,

secția civilă - a fost formulată în contradictoriu cu C., D.

și SC B. SRL, (recurenta din prezenta cauză) care, justifică un

interes legitim în formularea propriilor sale cereri, în condițiile în

care ocupa apartamentul în litigiu, urmare încheierii la 12 octombrie 2006 a

unui antecontract de vânzare-cumpărare și a actului adițional

din 11 ianuarie 2008, prin sentința apelată dispunându-se evacuarea

sa din imobil.

Ca atare, nu se poate susține

că intimata a exercitat un drept subiectiv, fără interes

legitim, în afara scopului său recunoscut de lege.

Nici excepția nulității

recursului nu poate fi reținută în condițiile în care, recurenta

a formulat critici care, se observă, pot fi subsumate motivului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, ce

vizează aplicarea greșită a legii - ceea ce se invocă în

calea de atac - urmând a fi analizate, în consecință.

Tot astfel, recursul formulat de SC B.

SRL urmează a se respinge, ca nefondat, în considerarea argumentelor ce

succed.

Potrivit dispozițiilor art. 322

pct. 5 teza a II-a C. proc. civ. de la 1865, revizuirea unei hotărâri

rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum

și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci

când evocă fondul, se poate cere și dacă s-a desființat ori

s-a modificat hotărârea unei instanțe, pe care s-a întemeiat

hotărârea a cărei revizuire se cere.

Ipoteza vizată de textul mai sus

citat se întemeiază și în acest caz, pe pierderea

credibilității de care trebuie să se bucure orice hotărâre

judecătorească, a suportului său probator, situație în care

singurul remediu îl reprezintă retractarea acestei hotărâri.

Atât practica judiciară cât

și doctrina au subliniat că exigența ce se impune acestei

ipoteze vizată de lege, este aceea a existenței unui raport de

cauzalitate, de "determinare" între hotărârea desființată

sau modificată și hotărârea atacată prin intermediul

acestei căi extraordinare de atac.

Ca atare, hotărârea a cărei

revizuire se cere trebuie să se fi întemeiat pe hotărârea care a fost

desființată ori modificată.

În speță, revizuentul a

făcut dovada desființării unor hotărâri judecătorești

irevocabile, pe care s-a întemeiat Sentința nr. 1856 din 28 octombrie 2011

a Tribunalului București, secția civilă, supusă revizuirii,

hotărâri care au avut un rol determinant în pronunțarea soluției

de respingere a acțiunii în revendicare formulate de reclamantul A. în

contradictoriu cu pârâții C. și SC B. SRL.

Astfel, din considerentele

hotărârii ce s-a cerut a fi revizuită, rezultă faptul că,

pentru constatarea caracterului neîntemeiat al acțiunii în revendicare

promovate de reclamantul A., instanța a dat eficiență

juridică hotărârilor judecătorești pronunțate în

litigiile având ca obiect, pe de o parte, constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 19 martie 1996 încheiat între

Consiliul General al Municipiului București și E. și obligarea

Consiliului General al Municipiului București să încheie contract de

vânzare-cumpărare cu reclamantul A. (acțiune care, la momentul

pronunțării sentinței civile supuse revizuirii, fusese respinsă

irevocabil, potrivit Deciziei civile nr. 1813 din 20 noiembrie 2003 a

Tribunalului Prahova), iar pe de altă parte, s-a constatat faptul că,

în urma pronunțării Deciziei civile nr. 748R din 11 aprilie 2002 a

Curții de Apel Pitești, s-a respins în mod irevocabil acțiunea

promovată de reclamantul A., având ca obiect anularea ordinului de

repartiție nr. x/1991 (emis pe numele E.) și a adresei nr. x/1991,

precum și constatarea valabilității ordinului de repartiție

nr. x/1991 și a adresei nr. x/1991, emise în favoarea revizuentului.

Or, așa cum corect au reținut

instanțele, urmare hotărârilor judecătorești

pronunțate ulterior, soluția finală dată în primul litigiu

este de anulare a ordinului de repartiție (nr. x/1991) emis pe numele E.

și de constatare a valabilității ordinului de repartiție

emis la 28 ianuarie 1991 pe numele revizuentului A..

Tot astfel, în litigiul având ca

obiect constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare din 19 martie 1996 (încheiat de E. cu F.) soluția

finală este aceea de admitere a acțiunii formulate de A. și de

obligare a pârâtului F. să încheie contract de vânzare-cumpărare cu

reclamantul.

S-a constatat astfel, în mod

irevocabil, că este valabil contractul de vânzare-cumpărare încheiat

de reclamant cu pârâtul F. la 24 februarie 2000, în baza Sentinței civile nr.

14678 din 28 septembrie 1999, contract care nu își mai producea efectele

la data pronunțării hotărârii supusă revizuirii.

Până la soluționarea

definitivă a cererii de revizuire, s-a pronunțat și Decizia nr.

298 din 5 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, care a admis cererea de revizuire

formulată de A., împotriva Deciziei nr. 790 din 3 februarie 2005 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, și schimbând în tot decizia atacată,

a respins ca nefondată cererea de revizuire formulată de D., C.

și E. împotriva Deciziei nr. 76 R din 8 aprilie 2004 a Curții de Apel

Pitești, secția I civilă, cu consecința rămânerii

irevocabile a hotărârii (Sentința civilă nr. 432 din 17 ianuarie

2002 a Judecătoriei Pitești) prin care s-a constatat nulitatea

absolută a celor două contracte de vânzare perfectate între

pârâți, reținându-se și reaua credință a acestora la

încheierea lor.

Rejudecând acțiunea în

revendicare, urmare admiterii cererilor de revizuire conexe, tribunalul a

procedat la compararea titlurilor, reținând preferabilitatea titlului de

proprietate al reclamantului.

În acest context, în care era

constatată irevocabil nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare din 19 martie 1996, ce reprezintă titlul de

proprietate al autorului recurentei, în mod corect nu a fost luat în

discuție principiul bunei-credințe a subdobânditorului, în

condițiile în care numai una din părți invoca un titlu de

proprietate valabil.

În consecință, câtă vreme

nu ne aflăm în ipoteza soluționării unei acțiuni în

revendicare, prin comparare de titluri, în care ambele părți

exhibă titluri de proprietate valabile, intimata SC B. SRL nu putea invoca

în favoarea sa, buna credință de la data încheierii antecontractului

de vânzare-cumpărare, în condițiile în care - ca efect al

hotărârilor la care s-a făcut referire mai sus - obligația

autorilor acesteia (în calitate de promitenți vânzători)

rămăsese lipsită de obiect.

Este important a se aminti, cu

referire la buna-credință invocată de recurentă, și

clauza din cuprinsul antecontractului (promisiunea de vânzare-cumpărare)

potrivit căreia încheierea actului autentic de înstrăinare a

apartamentului în litigiu era condiționată de radierea dreptului de

proprietate al revizuentului A. din cartea funciară, înscriere

operată încă din anul 2000.

Tot astfel, încă din anul 1996

erau notate în CF interdicțiile de vânzare a imobilului (a se vedea dosar

nr. x/299/2008 al Judecătoriei Sector 1 București).

În contextul arătat, în mod corect

instanțele au statuat că intimata SC B. SRL nu poate opune pretinsa

sa bună-credință, în raport cu revizuentul reclamant A.

Cât privește critica vizând

ignorarea de către instanțe a dispozițiilor Legii nr. 7/1996

"a cadastrului și publicității imobiliare" sub

aspectul consacrării principiului forței probante absolute a

înscrierii dobândirii unui drept real imobiliar, în favoarea terților de

bună-credință, se constată că aceasta a fost

formulată omisso medio, aspectele semnalate nefiind supuse analizei

instanței de apel.

Or, recursul poate fi exercitat numai

pentru motive ce au făcut obiectul analizei instanței anterioare

și care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situația

în care atât apelul cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte

iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel, cazul

din speță.

Este una din aplicațiile

principiului legalității căilor de atac, explicat prin aceea

că, efectul devolutiv al apelului se limitează la ceea ce a fost

apelat (tantum devolutum quantum appellatum), în recurs putând fi invocate doar

critici ce au fost aduse și în apel.

Se respectă în acest fel,

principiul dublului grad de jurisdicție, consacrat de C. proc. civ. de la

1865, aplicabil cauzei, neputându-se accepta ca anumite apărări sau

susțineri ale părților să fie analizate, pentru prima

oară, de instanța învestită cu soluționarea căii

extraordinare de atac a recursului.

Așa fiind, față de cele

ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de

interes, precum și excepția nulității recursului, invocate

de intimatul-revizuent A.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de recurenta SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 352 din 13 mai 2016 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Respinge cererea formulată de

intimatul-revizuent A., privind obligarea recurentei la plata unei amenzi

judiciare.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 18 octombrie 2016.

Procesat

de GGC - CL