ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3379/2014

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3379/2014

Ședința publică din data de 28 noiembrie 2014

Asupra contestației în anulare, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 26.09.2014 și înregistrată sub nr. x/1/2014,

A. și B., în contradictoriu cu C., D. și S.C. E. S.R.L, au formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 2168 din 15 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă, în temeiul art. 503 alin. 2 pct. 2, art. 504, art. 508 pct. 3 Cod procedură civilă.

S-a susținut, în esență, că dezlegarea dată recursului este rezultatul a trei erori materiale grave, după cum urmează:

Constatarea că reclamanții nu-și pot proba dreptul de proprietate este greșită, în condițiile în care a fost înfățișat contractul de vânzare-cumpărare nr. 93/04.08.1948, din care rezultă dobândirea dreptului de proprietate de către autorii reclamanților asupra imobilului în litigiu, drept ce a fost înscris în cartea funciară.

Împrejurarea că atât CF individuală xx21, în care era înscris dreptul de proprietate, cât și CF xx23, comună tuturor coproprietarilor, au dispărut din arhivele OCPI nu le poate fi imputat reclamanților și, în nici un caz, nu înseamnă că dreptul de proprietate nu a fost înscris în cartea funciară.

Mai mult, au fost administrate probe suplimentare în aplicarea dispoziției ce rezultă din ansamblul prevederilor Decretului-lege nr. 115/1938, anume că lipsa înscrierii drepturilor reale în cartea funciară nu poate fi opusă de o parte contractantă celeilalte, astfel cum s-a dispus prin decizia nr. 2442/14.06.2002 a Curții Supreme de Justiție, pronunțată în primul ciclu procesual din cauză. Astfel, pentru a identifica exact imobilul în litigiu, s-au administrat o expertiză topografică și o expertiză grafoscopică a contractul de vânzare-cumpărare nr. 93/04.08.1948 care s-a dovedit a fi autentic si olograf. De asemenea, au fost depuse la dosar înscrisuri.

Așa cum reiese din art. 25 al Legii nr. 7/1996, faptul înscrierii în cartea funciară, care funcționează în raport cu rolul pe care îl are principiul opozabilității față de terți a conținutului înscrierii, este pus în corelație cu buna-credință, condiție ce nu este îndeplinită în persoana SC E. SRL, care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului de la pârâții C. si D.

S-a mai susținut că este o gravă eroare și constatarea că, prin sentința civilă nr. 861/25.06.1999 a Tribunalului Mureș nu s-ar fi dispus restituirea apartamentului în litigiu către autorii pârâților, în condițiile în care din cuprinsul respectivei hotărâri judecătorești rezultă contrariul.

Astfel, este greșită aprecierea Înaltei Curți în sensul că reclamanții ar fi trebuit să revendice apartamentul de la Statul Român, din moment ce acesta nu mai era posesorul său.

De altfel, dacă apartamentul nu ar fi fost retrocedat, vânzarea către soții C. și D. a unui bun aparținând altui proprietar, precum și vânzarea ulterioară către SC E. SRL, inclusiv intabularea dreptului în cartea funciară, ar fi nule.

S-a susținut, totodată, că aserțiunea din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție conform căreia titlul Statului Român a fost înscris în cartea funciară în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950 ca fiind preluat de la familia F. este o eroare gravă, care are drept cauză un fals în acte publice, mai precis un extras de carte funciară falsificat prin adăugarea formulării „preluat de la familia F.”.

Cu privire la termenul de exercitare a contestației în anulare, s-a arătat că decizia atacată în cauză a fost pronunțată la data de 15 aprilie 2013, însă redactarea motivării hotărârii a durat un an.

În tot acest interval de timp, contestatorii au adresat Înaltei Curți de Casație și Justiție, în două reprize, 7 cereri prin care au solicitat redactarea motivării deciziei 2168/15.04.2013, ultima pe data de 10 februarie 2014, întrucât doreau să se adreseze CEDO. După ce motivarea deciziei a fost redactată, când a fost depășit și al doilea termen de grație - 20 februarie 2014 - pe care î1 acordase CEDO, cu puțin timp înainte de împlinirea unui an de la pronunțarea deciziei (care fost amânată de patru ori), aceasta a fost comunicată reclamanților abia la cererea acestora.

S-a apreciat că termenul de 1 an prevăzut de art. 506 Cod procedură civilă, incident în cauză, a început să curgă de la data la care a fost redactată motivarea deciziei; dată la care reclamanții au luat cunoștință despre cele trei erori grave care au condus la dezlegarea cu totul greșită a recursului, după ce au avut posibilitatea să studieze motivarea deciziei și documentele din dosarul retrimis la Târgu-Mureș.

S-a mai arătat că, în situația în care instanța va aprecia contestația în anulare ca fiind tardivă, contestatorii formulează o cerere de repunere în termen, urmând a se ține cont de împrejurările cauzei, de întârzierea nepermisă a redactării hotărârii, dar mai ales de cele trei erori grave care se constituie în premisele false ale unei decizii care, în acest fel, nu poate fi corectă juridic.

La termenul de judecată din 28.11.2014, Înalta Curte a pus în discuție cererea contestatorilor de repunere în termen, precum și excepția tardivității formulării contestației

, reținând cauza spre soluționare, în subsidiar, și asupra inadmisibilității contestației, din perspectiva încadrării motivelor contestației în anulare în dispozițiile art. 318 Cod procedură civilă.

Examinând excepția tardivității invocată din oficiu și cererea de repunere în termenul de formulare a contestației în anulare, Înalta Curte constată următoarele:

Cu toate că temeiul juridic al contestației în anulare ce formează obiectul prezentei cauze a fost indicat de către contestatori ca fiind reprezentat de prevederile 503 alin. 2 pct. 2 Cod procedură civilă (dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale), nu sunt incidente dispozițiile noului Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, în vigoare de la data de 15.02.2013.

În conformitate cu prevederile art. 25 alin. 1 din noul cod, „Procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi”.

În cauză, procesul a început în anul 2000, prin sesizarea Tribunalului Mureș cu soluționarea cererii în revendicare, astfel încât normele de procedură aplicabile sunt cele din vechiul cod.

Termenul de formulare a contestației în anulare urmează a fi verificat în cauză în raport de dispozițiile art. 319 alin. 2 Cod procedură civilă, potrivit cărora „Contestația se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. 1) lit. b) sau c). Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă”.

Prin decizia nr. 2168 din 15 aprilie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva căreia s-a formulat prezenta contestație în anulare, au fost admise recursurile declarate de pârâții C., D. și de SC E. SRL împotriva deciziei civile nr. 27 A din 17 mai 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, ce a fost modificată, în sensul admiterii apelului declarat de pârâții C. și D. și continuat de SC E. SRL împotriva sentinței civile nr. 1850 din 13 noiembrie 2008 a Tribunalului Mureș.

În consecință, a fost schimbată în parte sentința, în sensul că acțiunea formulată împotriva pârâților C. și D., a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive, iar cea împotriva pârâtei SC E. SRL, a fost respinsă ca neîntemeiată, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței (respectiv, dispoziția de respingere a acțiunii în contradictoriu cu pârâții G., H., I. și J.).

Decizia Înaltei Curți, astfel cum a fost redată anterior, reprezintă o hotărâre irevocabilă care nu se aduce la îndeplinire pe cale de executare silită, deoarece nu cuprinde vreo dispoziție de stabilire a unei obligații, în sarcina vreuneia dintre părți, susceptibilă de executare silită, în sensul art. 371

2

alin. 1 Cod procedură civilă, potrivit căruia „Pot fi executate silit obligațiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinței acestuia, desființarea unei construcții, plantații ori altei lucrări sau în luarea unei alte măsuri admise de lege”.

Ca atare, sunt incidente prevederile art. 319 alin. 2 teza ultimă, iar prezenta contestație în anulare trebuia introdusă în termen de 15 zile de la data la care contestatorii au luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

În cauză, decizia Înaltei Curți a fost pronunțată la data de 15 aprilie 2013, astfel încât contestația în anulare putea fi exercitată cel mai târziu până la data de 15 aprilie 2014. Or, contestatorii au promovat această cale extraordinară de atac la data de 26 septembrie 2014.

În conformitate cu art. 266 alin. 3 Cod procedură civilă, comunicarea hotărârii către părți se realizează doar în cazul în care acest act de procedură este necesar pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului. Așadar, obligația comunicării din oficiu, în condițiile art. 86 din cod, nu există în privința hotărârilor pronunțate în recurs, cum este cazul deciziei atacate în cauză pe calea contestației în anulare.

Data când contestatorii au luat cunoștință de hotărâre reprezintă un moment subiectiv și poate fi luată în considerare la calcularea termenului de formulare a căii de atac, în măsura în care rezultă cu certitudine din dovezile administrate.

În toate cazurile, indiferent dacă poate fi sau nu dovedit momentul luării efective la cunoștință a hotărârii, contestația în anulare trebuie formulată înainte de trecerea unui an de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, respectiv de la data pronunțării hotărârii de recurs. Chiar dacă partea interesată a luat cunoștință cu mai puțin de 15 zile înainte de împlinirea termenului de un an, va putea formula contestația doar în intervalul de timp rămas.

Termenul obiectiv de un an este unul imperativ, înlăuntrul căruia trebuie îndeplinit actul de procedură al declarării căii de atac, iar exercitarea contestației în anulare cu depășirea acestui termen se sancționează cu decăderea, în aplicarea art. 103 Cod procedură civilă, contestația în anulare fiind tardiv formulată.

În acest context, nu pot fi primite susținerea contestatorilor în sensul că termenul de un an curge, în raport de circumstanțele particulare ale speței, de la data redactării deciziei pronunțate în recurs.

Împrejurarea că hotărârea a fost redactată cu întârziere și că petenții au adresat repetate cereri de redactare nu justifică deplasarea momentului de la care curge termenul de exercitare a contestației, prevăzut expres în art. 319 alin. 2 Cod procedură civilă. Termenul de un an este cel înlăuntrul căruia trebuie formulată contestația, nefiind însuși termenul de exercitare a căii de atac.

Împrejurarea relevată de către contestatori ar putea fi, eventual, luată în considerare doar dacă hotărârea ar fi fost redactată ulterior expirării termenului de un an în care ar fi trebuit, potrivit legii, să se formuleze contestația în anulare. Nici în acest caz, însă, nu s-ar putea considera că, de la data redactării hotărârii, curge un termen de un an, susținerile cu acest obiect ale contestatorilor întemeindu-se pe confuzia, arătată anterior, între intervalul de timp maxim în care se poate exercita contestația și termenul însuși de exercitare a acestei căi de atac.

Redactarea hotărârii după mai mult de un an de la data rămânerii sale irevocabile ar putea fi asimilată unei împrejurări mai presus de voința părții, care ar îndreptăți partea interesată să adreseze instanței de judecată o cerere de repunere în termenul de exercitare a căii de atac, în condițiile art. 103 Cod procedură civilă. Chiar și în acest caz, actul de procedură, respectiv exercitarea contestației în anulare, trebuie îndeplinit în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării.

Această situație nu este întrunită în speță, deoarece decizia Înaltei Curți nr. 2168 din 15 aprilie 2013 a fost redactată înainte de împlinirea unui an de la data pronunțării sale.

După cum rezultă din evidența informatizată a instanțelor ECRIS – ale cărei date sunt direct accesibile acestei instanțe și pot fi valorificate în temeiul dispozițiilor art. 86

2

Cod procedură civilă -, Înalta Curte a înaintat pe cale administrativă dosarul nr. x/43/2009* Curții de Apel Târgu Mureș la data de 25.02.2014, după redactarea deciziei nr. 2168/15.04.2013, iar Curtea de Apel Târgu Mureș a transferat dosarul, tot pe cale administrativă, Tribunalului Mureș, la data de 3.03.2014.

În aceste condiții, redactarea cu întârziere a hotărârii nu poate reprezenta ea însăși o împrejurare mai presus de voința părții, care să justifice cererea de repunere în termenul de formulare a contestației în anulare, iar contestatorii, formulând o asemenea cerere în cauză, nu au invocat alte motive, relevante din perspectiva art. 103 Cod procedură civilă, care i-au împiedicat să exercite prezenta cale de atac în termenul legal.

Pretinsele erori grave săvârșite în soluționarea recursului nu au legătură cu termenul de exercitare a căii de atac, fiind invocate, de altfel, chiar ca temei al contestației în anulare speciale, prevăzute de art. 318 Cod procedură civilă. Instanța astfel învestită le-ar fi putut analiza doar dacă ar fi fost respectat termenul de declarare a căii de atac și doar în contextul admisibilității contestației, în sensul dacă reprezintă sau nu „greșeli materiale” în termenii art. 318, care ar fi condus la anularea deciziei și rejudecarea recursului, sau erori de judecată.

De altfel, chiar în cazul existenței unei împrejurări mai presus de voința părții, actul de procedură ce nu a putut fi efectuat în termenul legal trebuie îndeplinit în termen de 15 zile de la data încetării împiedicării.

Or, prezenta contestație în anulare a fost formulată abia la data de 26.09.2014, așadar după 7 luni de la data la care decizia Înaltei Curți a fost redactată, iar dosarul a fost retrimis instanțelor din Târgu Mureș.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termenul de formulare a contestației în anulare și, admițând excepția tardivității invocată din oficiu, va respinge ca tardivă contestația în anulare formulată, nefiind necesară, în aceste condiții, soluționarea excepției inadmisibilității contestației în anulare, ce a fost invocată pentru ipoteza în care s-ar fi respins excepția tardivității.

PENTRU ACEST MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge cererea de repunere în termenul de formulare a contestației în anulare.

Respinge ca tardivă contestația în anulare formulată de contestatorii A. și B. împotriva deciziei nr. 2168 din 15 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 noiembrie 2014.