ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 692/2020

Ședința publică din data de 7 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 20 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar "B." I.P.U.R.L. a chemat în judecată pe pârâta A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Serviciul Soluționare Contestații, solicitând anularea Deciziei nr. 2172/23 noiembrie 2016 a D.G.R.F.P. Ploiești - Serviciul Soluționare Contestații, prin care s-a decis suspendarea soluționării contestației S.C. A. S.R.L., înregistrată cu nr. x/15.07.2016 la A.J.F.P. Prahova și cu nr. x/22.07.2016 la D.G.R.F.P. Ploiești, formulată împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale nr. x/27.06.2016, a Deciziei privind modificarea bazei de impozitare ca urmare a inspecției fiscale nr. x/2860/27.06.2016, precum și împotriva Raportului de inspecție fiscală nr. x/27.06.2016, acte emise de A.J.F.P. Prahova- activitatea de Inspecție Fiscală.

Prin sentința nr. 138 din 20 iunie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată potrivit legii contenciosului administrativ de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar "B." I.P.U.R.L., în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Serviciul Soluționare Contestații, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin administrator judiciar "B." I.P.U.R.L., întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., solicitând: admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, cu reținere spre rejudecare și, pe fond: admiterea cererii prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 2172/23.11.20169 a D.G.R.F.P. Ploiești- Serviciul Soluționare Contestații, de suspendare a soluționării contestației societății împotriva acelor emise de A.J.F.P. Prahova- Activitatea de Inspecție Fiscală, reprezentate de Decizia de impunere nr. x/27.06.2016, Decizia privind modificarea bazei de impozitare nr. F- PH 181/2860/27.06.2016 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/27.06.2016, și obligarea intimatei- pârâte la soluționarea pe fond a contestației administrative.

În recursul său, recurenta- reclamantă a relevat, foarte pe larg, elemente de fapt, în referire la circumstanțele cauzei și a criticat soluția instanței de fond ca fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, în esență, invocând următoarele considerente în legătură cu nelegalitatea sentinței recurate, care impun casarea hotărârii:

Ipoteza textului legal de la art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală precizează obiectul infracțiunii, respectiv, acesta trebuie să aibă legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare.

În raport cu această normă dispozitivă, în speță, susține recurenta, simpla sesizare a organelor penale- prin care organele de inspecție fiscală ale A.J.F.P. Prahova au solicitat începerea cercetărilor în vederea stabilirii existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, și au transmis conținutul procesului-verbal de inspecție fiscală - nu răspunde condițiilor legale sus- citate, astfel încât să se justifice suspendarea până la rezolvarea laturii penale a soluționării contestației împotriva deciziei de impunere.

Recurenta- reclamantă susține că sesizarea formal generică pentru cercetarea "in rem" privind infracțiunea de evaziune fiscală în forma prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (care incriminează "evidențierea în acele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale, ori evidențierea altor operațiuni fictive", nu înseamnă și dovedirea existenței indiciilor săvârșirii infracțiunii și a înrâuririi hotărâtoare pe care ar putea-o avea soluția penală în cauză, iar noțiunea de cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale desemnează cheltuieli inexistente faptic și juridic, dar transpuse în realitatea scriptică.

În speță, recurenta apreciază că nu se poate reține sub niciun aspect o asemenea situație. Astfel, arată aceasta, calificarea ca nedeductibile a cheltuielilor societății reprezentând contravaloarea lucrărilor și serviciilor de construcții contractate și executate cu cele 7 societăți prestatoare- apreciate de către organele de inspecție fiscală, exclusiv prin interpretări arbitrare, ca operațiuni de achiziții nereale, fictive- nu poate conduce nici pe departe la concluzia că ar fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Subliniază, ca aspect esențial în cauză, că, pentru toate aceste lucrări și servicii, facturile emise de cele 7 firme prestatoare, având toate datele și informațiile prevăzute de dispozițiile legale, au fost efectiv achitate de societate prin viramente bancare în conturile societăților prestatoare (în câteva cazuri, cu plata cash în limita plafonului legal)- în baza contractelor cu acestea și a situațiilor de lucrări acceptate la plată.

În acest context, recurenta- reclamantă consideră că problema de fond pentru autoritățile fiscale este aceea a verificării dacă achizițiile efectuate sunt destinate realizării propriilor operațiuni taxabile ale societății și apreciază că aceasta este, în principal, și analiza pe care o presupune soluționarea contestației societății împotriva deciziei de impunere, sens în care susține că nu există interdependență între posibilul caracter penal al faptelor pentru care au fost sesizate organele penale și stabilirea obligațiilor fiscale ale societății- contestatoare.

Mai mult, recurenta- reclamantă arată că este de reținut lipsa consistenței sesizării adresate organelor penale- bazată exclusiv pe simple bănuieli, aserțiuni și presupuneri subiective, fără ca aceasta să fie suplinită de probatoriul necesar conturării indiciilor privind săvârșirea pretinsei infracțiuni.

În fapt, arată recurenta, după aproape 6 luni de la depunerea contestației, în lipsa oricărei probe din care să rezulte că pe rolul organelor de urmărire penală s-ar afla în curs de soluționare cauza având ca obiect tranzacții ale S.C. A. S.R.L. considerate fictive, s-a comunicat suspendarea soluționării contestației administrative până la rezolvarea laturii penale.

Recurenta- reclamantă a susținut că este evidentă, în acest condiții, exercitarea abuzivă a dreptului de apreciere al autorității fiscale în aplicarea art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, prin suspendarea pe o perioadă nedeterminată a soluționării procedurii administrative- cu consecințe vătămătoare pentru interesul clarificării și definitivării situației fiscale a societății într-un termen optim, previzibil- care poate conduce la punerea sub semnul întrebării a existenței societății.

În consecință, recurenta- reclamantă S.C. A. S.R.L. - prin administrator judiciar "B." I.P.U.R.L. a solicitat să se constate că, fără a analiza aceste aspecte esențiale în împrejurările speciale ale cauzei, instanța de fond s-a limitat la însușirea apărărilor subiective ale organelor de soluționare a contestației, pronunțând, astfel, o soluție nelegală- cu nesocotirea condițiilor impuse de art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală pentru suspendarea soluționării contestației în procedura administrativă, ca măsură excepțională, incidentală și cu caracter facultativ.

Intimata- pârâtă A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova a formulat întâmpinare, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, menținerea sentinței recurate, ca temeinică și legală și, pe cale de consecință, menținerea actelor atacate, ca temeinice și legale.

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 16 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 7 februarie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 268 raportat la art. 270 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație în termen de 45 de zile de la comunicarea actului administrativ, sub sancțiunea decăderii. Conform art. 281 alin. (2) din același act normativ, deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.

În procedura de soluționare a contestației prin decizie emisă de organul fiscal competent, potrivit art. 279 și 280 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, contestația poate fi admisă în tot sau în parte, poate fi respinsă ca neîntemeiată sau pentru neîndeplinirea unor condiții procedurale ori se poate dispune suspendarea în tot sau în parte a soluționării acesteia.

Aceste dispoziții adoptate prin decizia de soluționare a contestației, atunci când produc o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale contribuabilului implicat în procedura de inspecție fiscală finalizată sau temporizată prin acest act administrativ, pot fi contestate în fața instanțelor de contencios administrativ și fiscal.

În speță, reclamanta S.C. A. S.R.L. Ploiești a formulat contestație administrativă, care prin Decizia nr. 2172 din 23 noiembrie 2016, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Serviciul Soluționare Contestații din cadrul A.N.A.F., la pct. 1 a dispus suspendarea soluționării contestației împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale nr. x/27.06.2016, a Deciziei privind modificarea bazei de impozitare ca urmare a inspecției fiscale nr. x/2860/27.06.2016, și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/27.06.2016, emise de A.J.F.P. Prahova - Activitatea de Inspecție Fiscală, în ceea ce privește suma totală de 2.204.017 RON, reprezentând: 738.887 RON - impozit pe profit stabilit suplimentar; 971.645 RON - taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar, și 493.485 RON - bază impozabilă stabilită suplimentar la impozitul pe profit, respectiv, diminuare pierdere.

S-a considerat că există o legătură între stabilirea obligațiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecție fiscală ce a stat la baza emiterii Deciziei de impunere contestate, și stabilirea caracterului infracțional al faptelor ce fac obiectul sesizării penale nr. 2829/27.06.2016, prin care s-a solicitat începerea cercetărilor în vederea stabilirii existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, pentru un prejudiciu adus în dauna bugetului de stat în sumă de 1.710.532 RON.

Controlul judiciar declanșat de recurenta- reclamantă S.C. A. S.R.L. - prin administrator judiciar "B." I.P.U.R.L. are ca obiect verificarea legalității Deciziei nr. 2172/23.11.2016, prin care autoritatea intimată a dispus suspendarea soluționării contestației administrative în temeiul art. 277 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Soluționând cauza, Curtea de Apel a confirmat soluția administrativă dispusă prin decizia contestată, reținând, în esență, că, în condițiile în care s-a constatat existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, infracțiunea de evaziunea fiscală, în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare, aceasta are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă, realitatea operațiunilor comerciale înregistrate de reclamantă având consecințe directe asupra cuantumului obligațiilor bugetare, prin contestația administrativ fiscală fiind contestate aspectele, inclusiv mijloacele de probă, reținute prin raportul de inspecție fiscală referitor la cele menționate.

Acest punct de vedere nu este împărtășit de către instanța de control judiciar, întrucât reflectă o interpretare greșită și aplicare eronată a normelor de drept material- a dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală - în raport cu situația de fapt fiscală rezultată din probele administrate.

Astfel, potrivit art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, "(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.".

Dispoziția legală relevată constituie o transpunere în cadrul procedurii administrativ fiscale a principiului de drept "penalul ține în loc civilul", fiind firesc, așa cum se susține și în jurisprudența constituțională (Deciziile nr. 1237/2008, nr. 56/2013 ale Curții Constituționale), ca soluționarea contestației formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea, fie până la un termen stabilit de organul fiscal competent prin decizia de suspendare. Aceasta, deoarece hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluționarea contestației, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.

Din cele ce preced, rezultă că pentru intervenția acestei măsuri procesuale, pentru a fi dispusă măsura suspendării soluționării contestației de către organul de soluționare a contestației se impun a fi îndeplinite cumulativ, două condiții:

- organele penale să fie sesizate, în condițiile art. 132 din Codul de procedură fiscală, de către organul care a efectuat activitatea de control, în situația în care în cursul inspecției fiscale s-au descoperit indicii privind săvârșirea unei infracțiuni;

- constatarea infracțiunii cu privire la care există indicii să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În speță, deși îndeplinită condiția sesizării organelor penale pentru începerea cercetărilor în vederea constatării elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, organul de soluționare a contestației nu a arătat, motivat, care este legătura de cauzalitate între posibilul caracter penal al faptelor sesizate și stabilirea obligațiilor fiscale ale contribuabilului.

Astfel, în cauză, organele de inspecție fiscală au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova plângerea penală nr. 2829 din 27 iunie 2016, pentru fapte care, potrivit prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare, ar putea întruni elementele constitutive ale infracțiunilor care se pedepsesc de legea penală, respectiv, pentru înregistrarea în contabilitate de documente care nu îndeplinesc condițiile de documente justificative și care să reflecte realizarea tranzacțiilor, considerându-se că S.C. A. S.R.L. Ploiești s-a sustras de la plata obligațiilor datorate bugetului de stat în sumă totală de 1.710.532 RON, reprezentând: impozit pe profit în sumă de 738.667 RON și taxa pe valoarea adăugată în sumă de 971.645 RON, la care au anexat Procesul-verbal nr. x din 24 iunie 2016.

Referitor la cea de-a doua condiție legală ce trebuie îndeplinită, constant în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiției s-a reținut că, instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale prin raportare la definiția excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare, pentru că în caz contrar, s-ar accepta incidența art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecința amânării nepermise a soluției în procedura administrativă.

În acest sens, este necesară o examinare în concret a existenței indiciilor săvârșirii unei infracțiuni și a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluția penală în cauză.

Sub acest aspect, în dezacord cu judecătorul fondului, se reține că, decizia contestată nu conține niciun argument care să fie de natură a justifica, în concret, înrâurirea hotărâtoare pe care soluția în procesul penal ar avea-o în procedura de soluționare a contestației administrativă, organul fiscal instrumentator rezumându-se în exclusivitate numai la un expozeu de considerente teoretice și principii de drept, însoțit de exemple de jurisprudență a Curții Constituționale sau a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie.

Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente teoretice ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie să conțină și elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei, iar, pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate. În acest sens, nemotivarea înrâuririi hotărâtoare pe care soluția din penal o are asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă reprezintă o cauză de nulitate a acesteia, întrucât obligația motivării actului administrativ reprezintă o cerință de legalitate, constituind o garanție împotriva arbitrariului administrației publice și numai aceasta face posibilă exercitarea efectivă a dreptului la apărare.

Prioritatea de soluționare a cercetărilor penale în raport de procedura administrativă de soluționare a contestației administrative nu poate constitui un motiv suficient pentru intervenția unei astfel de măsuri cu implicații atât de importante în viața economică a unui contribuabil. Aceasta, pentru că nu întotdeauna efectuarea cercetărilor și stabilirea răspunderii penale impietează sau afectează cercetările administrative, fiind necesară stabilirea în concret și fără dubiu a legăturii și influențelor pe care le-ar avea constatarea săvârșirii unei infracțiuni asupra antrenării răspunderii fiscale.

Această legătură nu poate fi dedusă din conținutul deciziilor de impunere sau din conținutul sesizării penale ori a procesului-verbal întocmit conform art. 132 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cum se acreditează de intimata- pârâtă prin Decizia emisă, ci trebuie să fie evidențiată expres în cuprinsul deciziei de soluționare a contestației pentru dovedirea îndeplinirii celei de a doua condiții pentru suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrative.

Astfel, contrar dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, care reclamă o decizie motivată a organului care soluționează contestația, Înalta Curte constată că singura referire din considerentele deciziei contestate nr. 2172/23.11.2016 la interdependența care ar exista între soluția fiscală și cea penală vizează constatările organelor de control cu privire la tranzacțiile derulate de societatea recurentă în perioada supusă controlului, a căror realitate urmează a fi tranșată de organele de cercetare penală.

În acest context, instanța de control judiciar reține că sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova a fost una generică, fiind înaintate rezultatele controlului fiscal, fără a se preciza și indica punctual indiciile săvârșirii unei infracțiuni.

De altfel, în condițiile în care controlul derulat de organul fiscal a oferit anumite elemente factuale apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operațiunilor fiscale suplimentare printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanță, nu se poate accepta că organul de soluționare a contestației ar fi în imposibilitate să se pronunțe asupra contestației administrative cu argumentul că ar fi necesar, în prealabil, să se stabilească existența sau nu a unei infracțiuni.

Important apare faptul că atât actele administrativ- fiscale ce au generat prezentul litigiu, cât și conținutul plângerii penale descriu detaliat care este situația de fapt în ceea ce privește documentele din care rezultă sumele stabilite ca obligații fiscale imputate recurentei- reclamante, împrejurare ce creionează convingerea instanței de recurs că organul fiscal nu se află într-o "imposibilitate" de a continua analiza sa, în temeiul competențelor și mijloacelor de probă ce îi sunt accesibile, această ipoteză fiind, în realitate, cea avută în vedere de legiuitor în edictarea textului analizat.

Concret, organul fiscal a dat art. 277 Codul de procedură fiscală o interpretare eronată, soluție greșit menținută de instanța de fond, sensul real fiind acela că numai în cazul în care determinarea corectă a situației fiscale ar presupune administrarea de mijloace de probă inaccesibile organului fiscal (însă accesibile organului penal) atunci se așteaptă soluția în cadrul procedurii penale.

Or, plângerea penală depusă la dosar având mai mult rolul de a stabili dacă aspectele consemnate cu ocazia inspecției fiscale întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, concluzia acestuia este indiferentă cauzei de față (a se vedea, soluția dată de CEDO în cauza Lungu împotriva României - art. 28 C. proc. pen..).

Nu lipsit de relevanță apare faptul că art. 277 Codul de procedură fiscală nu instituie o obligație a organului fiscal de a suspenda soluționarea contestației în cazul în care au fost sesizate organele de urmărire penală cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, ci doar o posibilitate, a cărei exercitare trebuie făcută în afara sferei abuzului, cu respectarea dreptului la un proces echitabil.

De altfel, organul fiscal nu a justificat în cuprinsul actului atacat în ce mod concluziile organului penal ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției din procedura administrativă.

Totodată, împrejurarea că plângerea penală, formulată încă de la 27 iunie 2016, nu a fost soluționată până în prezent, iar recurenta- reclamantă nu a fost convocată de către organele abilitate pentru a da lămuriri cu privire la aspectele semnalate de A.N.A.F. constituie elemente de natură a crea instanței convingerea că menținerea măsurii suspendării, evident prejudiciabilă pentru recurentă, nu se impune.

În pofida perioadei mari de timp, trecute de la momentul sesizării organului de cercetare penală (27.06.2016) și până la data soluționării prezentului recurs, autoritatea fiscală nu a făcut dovada că demersul său a avut o finalitate concretă, în sensul procesual penal, dosarul fiind și în prezent în fața de urmărire penală.

Or, suspendarea nemotivată a procedurii de soluționare a contestației administrative, care implică amânarea pe o perioadă consistentă de timp accesul la justiție al recurentei, în speță aproximativ 4 ani, în condițiile în care nu există date sau informații că s-a pronunțat vreo soluție în dosarul penal care a constituit cauza luării acestei măsuri administrative, afectează în mod grav drepturile și interesele legitime ale recurentei- reclamante, situație ce se impune a fi remediată prin anularea deciziei atacate și obligarea organului fiscal de a soluționa pe fond contestația administrativă cu care a fost învestit de reclamantă.

Mai mult decât atât, în aceste condiții, menținerea suspendării procedurii administrative de soluționare a contestației pronunțată de autoritatea intimată și menținută de judecătorul fondului ar conduce la împiedicarea pronunțării unei instanțe cu privire la fondul raportului fiscal litigios, fiind create premisele încălcării dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atât din perspectiva dreptului de acces la instanță, cât și din perspectiva depășirii duratei rezonabile a procedurii.

În concluzie, constatându-se că nu este îndeplinită una dintre condițiile suspendării soluționării contestației, în mod nelegal s-a dispus o asemenea măsură prin decizia atacată, iar hotărârea instanței de fond care a validat-o este dată cu aplicarea eronată a dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală.

Pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă organul fiscal și interesul privat al contribuabilului de a-și vedea clarificată situația fiscală, Înalta Curte reține că circumstanțele concrete ale cauzei sunt de natură a infirma soluția pronunțată de instanța de fond, impunându-se, așadar, admiterea recursului în limitele arătate, cu consecința obligării organului competent să se pronunțe asupra fondului contestației administrative.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite acțiunea formulată de reclamantă, va dispune anularea Deciziei nr. 2172/23.11.2016 emisă de D.G.R.F.P. Ploiești și va obliga pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești- Serviciul Soluționare Contestații să soluționeze contestația formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta- reclamantă S.C. A. S.R.L. - prin administrator judiciar "B." I.P.U.R.L. împotriva sentinței nr. 138 din 20 iunie 2017, a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând, admite acțiunea formulată de reclamantă.

Anulează Decizia nr. 2172/23.11.2016 emisă de D.G.R.F.P. Ploiești.

Obligă pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești- Serviciul Soluționare Contestații să soluționeze contestația formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2020.