ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1202/2019

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public de Finanțe Locale Prahova, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună anularea Deciziei de impunere nr. x/01.01.2015 și Decizia de soluționare a contestație nr. 291/24.06.2015 emise de Serviciul Public de Finanțe Locale Prahova, referitoare la obligațiile de plată accesorii întocmite de Serviciul Inspecție Fiscală din cadrul Serviciului Public de Finanțe Locale Prahova.

Soluția instanței de fond. Prin Sentința nr. 101 din data de 15.04.2016 Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public de Finanțe Locale Prahova, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs. Împotriva Sentinței nr. 101 din data de 15.04.2016 și a încheierii din 15 februarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. prin care, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, având în vedere următoarele motive: I. Cu privire la încheierea din data de 15.02.2016, recurenta a susținut că prima instanță cu încălcarea art. 254 C. proc. civ. a aplicat sancțiunea decăderii din proba cu expertiza în specialitate contabilitate-fiscalitate. Astfel, susține că decăderea s-a aplicat în mod greșit, întrucât, prin răspunsul la întâmpinarea formulată de parata Serviciul Public de Finanțe, a solicitat proba cu înscrisuri precum și orice alte probe care sunt utile cauzei, iar la data de 15.02.2016, când s-au discutat probele, a solicitat administrarea acestei probe (nevoia administrării probei solicitate rezultând din cercetarea judecătorească). Totodată, în temeiul art. 22 C. proc. civ., în vederea lămuririi și clarificării situației de fapt prezentate de părți, instanța avea posibilitatea chiar din oficiu sa dispună efectuarea unei expertize de specialitate cu obiectivele solicitate. Prin respingerea administrării probei a fost încălcat dreptul său la apărare din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și principiul contradictorialității, neavând posibilitatea de a combate în mod obiectiv cele susținute de pârâtă și îmbrățișate în totalitate de instanță. În acest sens, invocă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, cu privire la sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării principiului contradictorialității, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu referire la dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție. II. Cu privire la judecarea cauzei în fond susține că instanța în mod neîntemeiat a respins cererea de chemare în judecată formulată, reținând, în esență, că s-a realizat o evaluarea globală pe secții, că nu s-a făcut dovada amortizării, și că există o neconcordanță în ceea ce privește indicarea diferita a datei, respectiv luna octombrie 2013 și luna noiembrie 2013. 1. Conform art. 123 din Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a CEE, aprobate prin OMFP 3055/2009, reevaluările trebuie efectuate cu suficienta regularitate, astfel încât valoarea contabilă să nu difere substanțial de cea care ar fi determinată folosind valoarea justă de la data bilanțului (alin. (6), iar toate elementele dintr-o grupă de imobilizări corporale se reevaluează simultan pentru a se evita recalcularea selectivă și raportarea în situațiile anuale a unor valori care sunt o combinație de costuri și valori calculate la date diferite (alin. (2) și alin. (3). În conformitate cu IFRS 13 - "valoarea justă este prețul care ar fi primit pentru a vinde un activ sau plătit pentru a transfera o datorie, într-o tranzacție normală, între participanții pe piață, la data evaluării". Urmare a raportului de reevaluare aprobat de Adunarea Generală a Acționarilor a A. s-a transmis către organul fiscal - Serviciul Public Finanțe Locale a Municipiului Ploiești o declarație de impunere rectificativă semnată de conducerea A. cuprinzând mijloacele fixe situate pe raza Municipiului Ploiești, în care erau consemnate valorile de inventar înainte de reevaluare, valorile de inventar după reevaluare, mențiuni privind amortizarea/neamortizarea mijloacelor fixe. Declarația de impunere rectificativă a fost însoțită de toate elementele justificative: raport de reevaluare, Hotărârea nr. 68/2013 prin care Adunarea Generală a Acționarilor a A. a aprobat rezultatele reevaluării, notele contabile cu înregistrarea diferențelor din reevaluare în evidențele contabile. Urmare sesizării de către organul fiscal a unor diferențe în ceea ce privește numărul de mijloace fixe reevaluate și cele declarate în anii anteriori, fiind reevaluate 121 mijloace fixe situate pe raza teritorial-administrativă a Municipiului Ploiești, organul fiscal a solicitat o declarație pe proprie răspundere a conducerii A., că întreaga grupa de clădiri a fost reevaluată, declarație care nu este prevăzută de nicio legislație în vigoare. Lipsa acestei declarații a determinat organul fiscal să nu ia în considerare documentele puse la dispoziția sa prin care societatea a aplicat legislația în vigoare privind obligativitatea efectuării reevaluării mijloacelor fixe pentru niciun mijloc fix situat pe raza Municipiului Ploiești, deși pentru 121 mijloace fixe s-a efectuat aceasta reevaluare, stabilind din oficiu impozitele pe clădiri, încălcând prevederile Ordonanței Guvernului nr. 92/2003, respectiv art. 13 în care se menționează că: Interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voința legiuitorului așa cum este exprimată în lege precum și art. 12 din aceeași ordonanță: "Relațiile dintre contribuabili și organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credință, în scopul realizării cerințelor legii", precum și art. 7, potrivit cărora: "Organul fiscal are obligația sa examineze în mod obiectiv starea de fapt, precum și să îndrume contribuabilii pentru depunerea declarațiilor și a altor documente pentru corectarea declarațiilor sau a documentelor, ori de câte ori este cazul". Lipsa declarației solicitate de către organul fiscal, conform celor sus-menționate, nu poate conduce în niciun mod la desconsiderarea documentelor puse la dispoziția sa (raport de reevaluare, aprobarea Adunării Generale a Acționarilor a A., înregistrările în evidențele fiscale care stau la baza întocmirii Bilanțului anual al societății) care a condus implicit la aplicarea abuzivă a unei impozitări maximale pentru toate clădirile declarate și reevaluate, ca și când aceasta reevaluare nu ar fi fost deloc efectuată. Totodată, organul fiscal încalcă prevederile art. 253 alin. (5) și (6 1 ) din C. fisc. al României, deoarece refuză să ia în considerare valorile de inventar ale mijloacelor fixe, deși acestea, conform tuturor documentelor prezentate, sunt cuprinse în evidențele financiar contabile ale instituției. Art. 253 alin. (5) și (6 1 ) din C. fisc. al României prevede: (5) În cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădirii este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică. (6 1 ) Cota impozitului pe clădiri prevăzută la alin. (6) se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârșitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare. Fac excepție clădirile care au fost amortizate potrivit legii, în cazul cărora cota impozitului pe clădiri este cea prevăzută la alin. (2). Arată că în prezent valorile de inventar luate în calcul de către organul fiscal sunt cele declarate la nivelul anului 2006, deși s-au depus numeroase declarații de impunere pe următorii ani, cu rectificările survenite și justificate cu documente contabile care atestă că în evidențele contabile aceste mijloace fixe figurează cu alte valori de inventar, încălcând prevederile Codul fiscal. Astfel, datorită refuzului de a lua în calcul raportul de reevaluare a mijloacelor fixe, emis de către o firmă de specialitate, aprobat de Adunarea Generala a Acționarilor a A., raport care sta la baza înregistrării noului capital social al A. la Registrul Comerțului, organul fiscal aplică în mod abuziv cota de impozit de 30% la toate clădirile declarate și reevaluate în anul 2013, la alte valori de inventar decât cele consemnate în raportul de reevaluare, încălcând prevederile Codului fiscal, art. 253 alin. (6) și (6 1 ): "(6) în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local/Consiliul General al Municipiului București între: a) 10% și 20% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință; b) 30% și 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referință". Totodată, încalcă prevederile Codul fiscal, art. 253 alin. (6 1 ), care stabilesc: "(6 1 ) Cota impozitului pe clădiri prevăzută la alin. (6) se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârșitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare. Fac excepție clădirile care au fost amortizate potrivit legii, în cazul cărora cota impozitului pe clădiri este cea prevăzută la alin. (2)". Consideră că organul fiscal trebuia să aplice cotele maximale doar pentru clădirile care nu se regăsesc în raportul de reevaluare (dacă acestea nu erau amortizate integral) și nu pentru toate 121 de mijloace fixe care se regăsesc în raportul de reevaluare întocmit în conformitate cu legislația în vigoare. Referitor la solicitările organului fiscal privind: - declarația pe proprie răspundere că a fost reevaluată întreaga grupa de clădiri ce aparțin persoanei juridice arată că aceasta este abuzivă, nu este menționată în nici un act normativ legislativ ca fiind o obligație a contribuabilului și care, așa cum reiese și din Adresa anexată a organului fiscal nr. 618198/04.07.2006, prin care s-a dat Avizul de inspecție fiscală în anul 2006, nu a fost solicitată. - tabel care să cuprindă valorile de inventar înainte de operațiunea de reevaluare și valorile rezultate în urma reevaluării - acesta a fost puse la dispoziția organului fiscal împreună cu toate documentele doveditoare: Raport de reevaluare, Hotărâre AGA, balanța contabilă de verificare, note contabile de înregistrare a diferențelor din reevaluare în evidențele contabile - documente din care să reiasă că unele mijloace fixe sunt complet amortizate - acestea folosesc strict pentru diminuarea cu 15% a valorii de inventar, la care, în urma scăderii valorii, se aplică cota de impozitare - în cazul mijloacelor fixe reevaluate și amortizate integral. Chiar dacă aceste documente nu au fost puse la dispoziția organului fiscal, acest lucru nu poate să conducă în niciun mod la desconsiderarea raportului de reevaluare care a fost efectuat cu respectarea legislației în vigoare. Nemenționarea faptului că aceste clădiri sunt sau nu amortizate integral nu are nicio relevanță asupra cotelor de impunere, deoarece aceasta cota este de 1.5% pentru clădirile reevaluate, conform art. 253 alin. (6 1 ) și alin. (2) și nu de 30% - așa cum a stabilit din oficiu organul fiscal în mod abuziv prin neluarea în calcul a Raportului de reevaluare. 2. Cu privire la aspectul ca nu s-a făcut dovada amortizării pentru anumite clădiri, arată că indiferent dacă este sau nu amortizată clădirea după reevaluare cota de impunere este aceeași, singura diferența este că în cazul clădirilor neamortizate (sau pentru care nu s-a făcut dovada amortizării), cota de impunere se aplică la valoarea de inventar înregistrată în evidențele contabile ale proprietarului, iar pentru cele amortizate integral valoarea impozabilă se reduce cu 15%. Având în vedere cele mai sus arătate, consideră ca instanța fondului în mod eronat a aplicat dispozițiile art. 253 alin. (2), (6) și (6 1 ) din Legea art. 571/2003 din Codul fiscal, în concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cu luarea în considerare a necesității administrării probei cu expertiza de specialitate cu obiectivele arătate în fața instanței de la fond.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate. În motivare, arată că în aprecierea sa recursul este nefondat, formulând următoarele apărări: I. Cu privire la critica care vizează încheierea din data de 15.02.2016, prin care reclamanta a fost decăzută din proba cu expertiza în specialitatea contabilitate-fiscalitate, arată că nu se indică în mod concret care este greșeala imputată instanței de fond, mulțumindu-se să afirme că nu a fost respectat principiul contradictorialității. La termenul de judecată din data de 15.02.2016 părțile din prezentul dosar au propus probele în fața instanței de fond. A. a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și expertiză în specialitatea contabilitate-fiscalitate, având ca obiective "să se stabilească baza de impozitare pe care organul fiscal trebuia să o aibă în vedere la stabilirea impozitului aferent, precum și să se calculeze obligațiile fiscale aferente bazei de impozitare", iar Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri. Curtea de Apel Ploiești, respectând principiul contradictorialității a acordat părților din proces cuvântul pe probele solicitate de partea adversă. Astfel, Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești a solicitat instanței de fond decăderea Companiei Naționale de Căi Ferate CFR S.A. prin SRCF CF București din dreptul de a propune proba cu expertiza în specialitatea contabilitate-fiscalitate, întrucât această probă nu a fost solicitată prin acțiunea introductivă. Instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în speță, în baza dispozițiilor art. 254 C. proc. civ. decăzând reclamanta din dreptul de a mai propune proba cu expertiză în specialitatea contabilitate-fiscalitate. II. Cu privire la fondul cauzei, consideră că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală. În mod corect a concluzionat că, Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu a reușit să aducă dovada contrară aspectelor reținute de organele fiscale, limitându-se doar a susține că nu a fost calculat corect procentul de 30% - cota de impozitare, fără a motiva în fapt și în drept susținerile sale. În recurs, reclamanta reia apărările din fața instanței de fond, în sensul că organul fiscal încalcă prevederile art. 253 alin. (5) și (6 1 ) din C. fisc. , "deoarece refuză să ia în considerare valorile de inventar ale mijloacelor fixe, deși acestea, conform tuturor documentelor prezentate, sunt cuprinse în evidențele financiar contabile" ale societății. Referitor la operațiunea de reevaluare efectuată de Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. în luna iunie 2013, în mod corect Curtea de Apel Ploiești a reținut că din cuprinsul raportului de evaluare depus la dosarul cauzei nu rezultă dacă au fost reevaluate toate clădirile menționate în decizia de impunere. Susține că era necesar că în raportul de evaluare să fie menționate inclusiv construcțiile a căror evaluare nu se putea efectua, cu precizarea că acestea nu pot fi evaluate din cauză că nu există o piață activă, în sensul dispozițiilor legale, și a motivelor pentru care se apreciază că nu sunt îndeplinite aceste condiții. Situația de neevaluare este reglementată ca o situație de excepție, care este acceptată numai cu îndeplinirea condițiilor prevăzute în mod expres de dispozițiile menționate. Reiterează starea de fapt prezentată în prima instanță. Astfel, Compania Naționala de Cai Ferate CFR S.A. a depus la organele fiscale Declarația de impunere rectificativă înregistrată la Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești sub nr. 116056, însoțită de Raportul de evaluare și Hotărârea AGA referitoare la aprobarea rezultatelor reevaluării. Urmare Declarației de impunere rectificativă, organele fiscale au procedat la verificarea situației fiscale, și au constatat ca există unele mijloace fixe care sunt declarate ca fiind complet amortizate, însă pentru acestea nu au fost depuse documente justificative din care sa reiasă acest fapt. Pentru clarificarea situației fiscale, a solicitat Companiei Naționale de Cai Ferate CFR S.A., informații suplimentare, respectiv nota contabila cu înregistrarea diferențelor din reevaluare în evidențele contabile și declarație pe propria răspundere că a fost reevaluată toata grupa de clădiri ce aparțin persoanei juridice (Adresa nr. x/13.12.2013). În adresa respectivă, organele fiscale menționează ca neprezentarea documentelor solicitate conduce la stabilirea din oficiu a impozitului pe clădire. Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. a răspuns parțial la solicitări, respectiv a comunicat Hotărârea nr. 68/09.10.2013 a Adunării Generale a Acționarilor a CNCF "CFR" S.A. și note contabile cu înregistrarea diferențelor din reevaluare în evidențele contabile (Adresa nr. x/15.01.2014). Analizând notele contabile de înregistrare în contabilitate a diferențelor din reevaluare, organele fiscale au constatat că acestea au date diferite, respectiv unele au menționat data octombrie 2013, altele noiembrie 2013. Astfel, organele fiscale au procedat la stabilirea obligațiilor fiscale având în vedere valoarea de inventar cu care Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. figurează în evidențele fiscale ale instituțiile. Mai mult, prin Adresa nr. x/27.05.2015 organul de soluționare a contestației a solicitat Companiei Naționale de Căi Ferate CFR S.A. următoarele informații: declarație pe propria răspundere că a fost reevaluată întreaga grupă de clădiri ce aparțin persoanei juridice, un tabel care să cuprindă valorile de inventar înainte de operațiunea de reevaluare și valorile rezultate în urma reevaluării, documente din care să reiasă faptul că unele mijloace fixe deținute sunt complet amortizate având în vedere că recurenta-reclamantă a declarat acest lucru prin Declarația de impunere nr. x/23.01.2014 înregistrată sub nr. x/27.01.2014 . Menționează ca societatea recurentă nu a răspuns acestor solicitări. Potrivit Hotărârii de Consiliu Local nr. 420/2014 privind stabilirea impozitelor și taxelor locale pentru anul fiscal 2015, potrivit dispozițiilor art. 253 alin. (2) și (6) din C. fisc. , cotele de impozitare sunt de 10% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință și 30% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referință, fără a exista cota de impozitare de 15%. În consecință, consideră că instanța de fond a reținut în mod corect ca Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești a procedat legal la aplicarea dispozițiilor art. 253 alin. (6), 253 alin. (6 1 ), respectiv alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Față de cele prezentate, solicită respingerea recursului formulat de A., ca neîntemeiat și menținerea Sentinței civile nr. 101/15.04.2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, ca legală și temeinică.

Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 18 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 06 februarie 2019.

Aspecte de fapt și de drept relevante Controlul de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ a avut ca obiect Decizia de impunere nr. x/01.01.2015 și Decizia de soluționare a contestație nr. 291/24.06.2015, emise de Serviciul Public de Finanțe Locale Prahova, referitoare la obligațiile de plată întocmite de Serviciul Inspecție Fiscală din cadrul Serviciului Public de Finanțe Locale Prahova, acte emise ca urmare a verificării situației de fapt fiscale în urma depunerii de către reclamantă a Declarației de impunere rectificativă nr. 116065. Pentru a respinge cererea de chemare în judecată formulată, instanța de fond a apreciat că organele fiscale, prin aplicarea cotei de impozitare de 30 % pentru activele fixe corporale aparținând societății reclamante au aplicat în mod corect, dispozițiile art. 253 alin. (2), (6) și (6 1 ) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, prin raportare la dispozițiile HCL nr. 420/2014 privind stabilirea impozitelor și taxelor locale pentru anul fiscal 2015 la nivelul municipiului. Față de nemulțumirea reclamantei pentru faptul că organele fiscale nu au ținut cont de raportul de reevaluare efectuat în luna iunie 2013, refuzând aplicarea cotei de impozitare de 1,5%, prima instanță a arătat că, deși contestatoarea a procedat în cursul lunii iunie 2013 la reevaluarea construcțiilor, din cuprinsul raportului de evaluare depus la dosarul cauzei nu rezultă că au fost reevaluate toate clădirile menționate în decizia de impunere cu respectarea art. 123 alin. (2) din Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 3055/2009. Potrivit Ordinului Ministrului Finanțelor nr. 3055/2009, art. 123 alin. (2), "elementele dintr-o grupă de imobilizări corporale se reevaluează simultan pentru a se evita reevaluarea selectivă și raportarea în situațiile financiare anuale a unor valori care sunt o combinație de costuri și valori calculate la date diferite". De asemenea, prima instanță a achiesat la susținerile pârâtei în sensul că soluția fiscală adoptată a avut la bază și împrejurări de fapt cum sunt: - pentru anumite clădiri, contestatoarea nu a făcut dovada amortizării, în mod corect, organele fiscale procedând la aplicarea cotei de impozitare de 30%. - în Declarația de impunere nr. x/23.01.2014, înregistrată sub nr. x/27.01.2014, contestatoarea a declarat un număr de 9 mijloace fixe, care nu se regăsesc în declarația rectificativă a societății depusă cu ocazia efectuării operațiunii de reevaluare. - există neconcordanță în ceea ce privește înregistrarea în contabilitate a diferențelor de reevaluare, în ceea ce privește indicarea diferită a datei, unele având menționată luna octombrie 2013, altele noiembrie 2013.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Cu privire la recursul exercitat împotriva încheierii din data de 15 februarie 2016, Înalta Curte observă că recurenta reclamantă nu invocat critici concludente prin care să combată cele reținute de prima instanță, în baza cărora s-a aplicat sancțiunea decăderii din dreptul de a solicita proba cu expertiza de specialitate contabilitate-fiscalitate. Astfel, prima instanță a apreciat că nu subzistă niciuna dintre situațiile prevăzute de alin. (2) al art. 254 C. proc. civ., care permit încuviințarea unor probe care nu au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin întâmpinare. Recurenta reclamantă, deși a susținut că necesitatea probei a reieșit din dezbateri, nu a invocat niciun argument care să susțină această afirmație. În acest context trebuie menționat, față de criticile invocate în temeiul art. 22 C. proc. civ., că potrivit dispozițiilor art. 254 alin. (6) din același act normativ, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. Cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a apreciat în mod greșit că este justificată aplicarea cotei de impozitare de 30% în temeiul dispozițiilor art. 253 alin. (6) din din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în considerarea faptului că activele fixe corporale aparținând societății reclamante s-a realizat cu nerespectarea art. 123 alin. (2) din Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 3055/2009. Contrar opiniei primei instanțe, Înalta Curte apreciază că organele fiscale au refuzat fără niciun temei legal să ia în considerare raportul de reevaluare efectuat de reclamantă în luna iunie 2013 și să aplice cota de impozitare prevăzută de art. 253 alin. (2) C. fisc. Prin dispozițiile art. 11 - 13 din Legea nr. 82/1999, legea contabilității, sunt reglementate principalele obligații ce revin persoanelor juridice în deținerea și înregistrarea în contabilitate a elementelor de natura activelor. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (1) din același act normativ, contabilitatea imobilizărilor se ține pe categorii și pe fiecare obiect de evidență, iar conform art. 13, înregistrarea, evaluarea și prezentarea elementelor de natura activelor și capitalurilor proprii se efectuează conform reglementărilor contabile aplicabile. Nerespectarea obligațiilor referitoare la înregistrarea și evaluarea activelor poate fi sancționată contravențional, în temeiul art. 41 pct. 1 și 2 din Legea nr. 82/1991. Astfel, constituie contravenții: (pct. 1) deținerea, cu orice titlu, de elemente de natura activelor și datoriilor (…); (pct. 2) nerespectarea reglementărilor emise de MFP. Având în vedere că recurenta reclamantă a prezentat organului fiscal un raport de evaluare întocmit de către un evaluator autorizat, precum și dovada înregistrării în contabilitate a rezultatelor acestor reevaluări, activitate pentru care persoanele care le-au săvârșit își asumă răspunderea, serviciul fiscal local nu avea posibilitatea să prezume, invocând diverse împrejurări de fapt, că operațiunea de evaluare sau înregistrarea în contabilitate a activelor nu respectă reglementările contabile. O asemenea concluzie ar fi fost justificată numai în temeiul unui raport de inspecție fiscală sau a constatării unei contravenții în legătură activitatea de conducere a contabilității, efectuată de către organul de control fiscal competent. Or, în cauza de față, așa cum rezultă din înscrisul aflat la dosarul primei instanțe (Adresa nr. x/25.11.2015, emisă de Serviciul Public Finanțe Locale a mun. Ploiești), impozitul pe clădiri pentru anul 2015 a fost calculat în temeiul anexei la Raportul de inspecție fiscală nr. x/05.06.2012, fără a se întocmi un raport care să verifice starea de fapt fiscală aferentă anului 2015. În această ordine de idei, mai trebuie observat că pct. 52 și următoarele din Normele Metodologice de aplicare a Codul fiscal, cu referire la art. 253, definesc sintagma "valoarea de inventar a clădirii", însă nu atribuie competențe serviciului fiscal local în verificarea modului de stabilire a acestei valori. Potrivit dispozițiilor pct. 52, prin sintagma valoarea de inventar a clădirii, în scopul determinării impozitului pe clădiri, se înțelege valoarea de intrare în patrimoniu a clădirii, și care, după caz, poate fi: a) costul de achiziție, pentru clădirile dobândite cu titlu oneros; b) costul de producție, pentru clădirile construite de persoana juridică; c) valoarea actuală (…); d) valoarea de aport (…); e) valoarea rezultată în urma reevaluării, pentru clădirile reevaluate în baza unei dispoziții legale; (…). Aplicarea corectă a dispozițiilor art. 253 din C. fiscal, din perspectiva principiului legalității, impune ca actele administrative de impunere emise de autoritățile publice să fie emise conform normei fiscale. Atât în temeiul normei generale, a dispozițiilor art. 249 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cât și a art. 253 din același act normativ, se poate afirma, cu titlu de principiu, că impozitul datorat de proprietarii de clădiri se stabilește individual pe fiecare clădire, fără a avea relevanță dacă titularul obligației de plată a impozitului deține sau nu alte clădiri impozabile. În concluzie, aplicarea corectă a dispozițiilor art. 253 din C. fisc. impune ca recurenta reclamantă să beneficieze de dispozițiile art. 253 alin. (2) C. fisc. pentru imobilele reevaluate, fără a prezenta relevanță faptul că aceasta ar putea să dețină clădiri care nu au fost reevaluate, și care urmează să fie impozitate în condițiile art. 253 alin. (6) C. fisc. , întrucât fiecare imobil se impozitează individual. Totodată, organele de control nu sunt îndreptățite, din coroborarea unor împrejurări de fapt, pe bază de prezumții, să conchidă că raportul de evaluare a activelor imobiliare prezentat de recurenta reclamantă nu respectă dispozițiile legale. În consecință, Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanțe este dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 253 din C. fisc. , ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), (8) C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivul de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1), (8) C. proc. civ. este întemeiat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A., va casa hotărârea atacată, și, rejudecând cauza, va admite acțiunea precizată formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public de Finanțe Locale Prahova, cu consecința anulării Deciziei de impunere nr. x/01.01.2015 și a Deciziei de soluționare a contestației nr. 291/24.06.2015, emise de pârâtă.