ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1529/2020

Ședința publică din data de 11 martie 2020

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I-a civilă, la data de 12 februarie 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Departamentul pentru Proiecte, Infrastructură și Investiții Străine prin C.N.A.D.N.R. S.A., obligarea pârâtei să emită hotărârea de stabilire a despăgubirilor și anularea în parte a deciziei de expropriere, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor datorate reclamantului pentru terenurile expropriate, situate în comuna Peștera, județul Constanța și stabilirea despăgubirilor care se cuvin acestuia.

La termenul de judecată din 06.05.2014 pârâtul a depus la dosarul cauzei cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

Prin precizările depuse la dosar la data de 03.06.2014, reclamantul a arătat că solicită obligarea pârâtei la anularea în parte a H.G. nr. 282/2011 de expropriere, numai în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor datorate reclamantului pentru terenul expropriat, situat în comuna Peștera, și stabilirea justelor despăgubiri care se cuvin reclamantului potrivit Legii nr. 33/1994.

Prin sentința civilă nr. 1892 din 5 septembrie 2014, Tribunalul Constanța, secția I-a civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Constanța.

Prin sentința civilă nr. 191 din 5 noiembrie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția I civilă, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în vederea soluționării conflictului, suspendând, totodată, din oficiu, soluționarea cauzei, până la soluționarea conflictului.

Prin decizia civilă nr. 944 din 3 martie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 8 mai 2015, sub dosar nr. x/2014.

Prin sentința civilă nr. 167 din 12 octombrie 2015, Curtea de Apel Constanța a luat act de renunțarea reclamantului A. la judecarea primului capăt de cerere din acțiune privind "anularea în parte a H.G. nr. 282/2011 de expropriere cu referire la cuantumul despăgubirilor datorate reclamantului pentru terenul expropriat situat în Comuna Peștera, Județul Constanța".

Prin încheierea de ședință din 18 noiembrie 2015, Curtea de Apel Constanța a respins excepția necompetenței sale materiale, ca nefondată.

Prin sentința civilă nr. 135 din 24 mai 2017, Curtea de Apel Constanța a hotărât următoarele:

- a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Departamentul pentru Proiecte, Infrastructură și Investiții Străine (DPIIS) - prin CNADNR și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice;

- a stabilit justele despăgubiri ce se cuvin reclamantului A. potrivit Legii nr. 33/1994 pentru terenurile expropriate - privind imobilele proprietate privată, situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică Autostrada București - Constanța, tronsonul 6, Cernavodă - Constanța, în suprafață de:

- 0,5330 ha - pentru parcela x;

- 3,7831 ha - pentru parcela x și

- 3,2353 ha - pentru parcela x din Anexa la H.G. nr. 282/23.03.2011, menționate la numerele curente 15, 21 și 38 aferente unității administrativ - teritoriale Peștera, dispunând:

- obligarea pârâtei să emită decizie de despăgubiri pentru reclamantul A. potrivit Legii nr. 33/1994, în cuantum total de 51.137 RON, reprezentând:

- pentru parcela x - suma de 4.317 RON;

- pentru parcela x - suma de 30.643 RON;

- pentru parcela x - suma de 16.167 RON, potrivit Raportului de expertiză tehnică judiciară imobiliară efectuat în cauză de expert B. - ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

De asemenea, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a obligat pârâta la plata sumei totale de 1.063,50 RON - cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea reclamantului, din care suma de 1.000 RON reprezintă onorariul pentru avocat redus, iar suma de 63,50 RON contravaloare transport.

Reclamantul A. și chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați - Administrația Finanțelor Publice Constanța au declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 135 din 24 mai 2017, iar pârâta C.N.A.I.R. S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța atât împotriva sentinței civile nr. 135 din 24 mai 2017, cât și împotriva încheierii din 18 noiembrie 2015.

3.1. Reclamantul A. a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 135 din 24 mai 2017 a Curții de Apel Constanța, invocând drept motive de casare prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în sensul unei nelegalități a calculului cuantumului despăgubirilor, astfel cum a reieșit din expertiza tehnică de evaluare a terenurilor, conform standardelor și recomandărilor ANEVAR editate în anul 2007, pretins valabile la data de referință a evaluării, în vigoare la 30.05.2011, întrucât, în opinia recurentului, cuantumul despăgubirii trebuie să aibă în vedere valoarea de piață reală a terenurilor, comparată cu valoarea exprimată în prețurile practicate la achiziționarea lor de către persoană expropriată.

A susținut recurentul-reclamant că Standardele stabilite de Guvern prin expertiza de evaluare din 2007 constituie o ingerință în dreptul de proprietate, în condițiile în care, pe de o parte, potrivit legii exproprierii, expropriatul nu se poate opune a i se lua dreptul de proprietate, iar pe de altă parte, prin stabilirea unilaterală de către expropriator a prețurilor, în cauză, i se încalcă expropriatului dreptul de acces la un proces echitabil, întrucât însuși judecătorul cauzei este constrâns să accepte valorile terenurilor ca fiind cele rezultate din expertiza ce are predeterminate criteriile de evaluare, de către autoritatea statului, obiecțiunile la o astfel de expertiză fiind, de plano, respinse.

A mai fost pretinsă o nelegalitate a stabilirii prin dispozitiv a căii de atac a recursului, în condițiile în care, după precizarea și renunțarea la judecata cererii de anulare a actului administrativ, natura juridică a capătului de cerere rămas de soluționat este cea a unei acțiuni civile de drept comun, în pretenții, astfel încât calea de atac era apelul în 30 de zile de la comunicare, nu recursul în 15 zile de la comunicare, astfel cum s-a precizat în dispozitivul sentinței atacate.

În privința cheltuielilor de judecată, arată recurentul-reclamant că prima instanță a procedat la o reducere a onorariului cuvenit apărătorului său ales, fără însă a arăta motivat pentru ce criterii a operat această reducere.

3.2. În recursul declarat de pârâta C.N.A.I.R. (fosta C.N.A.D.N.R. S.A.) prin Direcția Regionala de Drumuri și Poduri Constanța, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8, art. 496 și 497 din C. proc. civ., s-a solicitat admiterea căii de atac declarate atât împotriva încheierii de ședință din data de 18.11.2015, cât și împotriva sentinței civile nr. 135/CA/24.05.2017, pronunțată în cauză. A invocat recurenta-pârâtă faptul că nu exista nicio decizie de expropriere cu nr. x/23.03.2011, iar în M. Of. al României, Partea I, nr. 233/04.04.2011 a fost publicată Hotărârea Guvernului nr. 282 din 23.03.2011 pentru modificarea si completarea Hotărârii Guvernului nr. 415/2010 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publica "Autostrada București - Constanța, tronsonul 6, Cernavoda - Constanta", în Anexa la aceasta hotărâre, la nr. crt. 15, 21 si 38 aferente unității administrativ - teritoriale Peștera, fiind menționate parcelele reclamantului A 1635/35 - în suprafața de expropriat de 5.330 mp, x - în suprafața de expropriat de 37.831 mp și x - în suprafața de expropriat de 32.353 mp.

Criticând soluția pronunțată prin încheierea de ședință din 18.11.2015, a susținut recurenta CNAIR că a fost greșit soluționată cauza de către Curtea de Apel Constanță, în condițiile în care reclamantul a arătat expres că solicită doar stabilirea justelor despăgubiri ce se cuvin reclamantului potrivit Legii nr. 33/1994, renunțând expres la capătul de cerere privind anularea parțială a H.G. nr. 282/2011.

În opinia recurentei, Curtea de Apel avea obligația de a respecta dispozițiile cuprinse în Decizia I.C.C.J. nr. 944/03.03.2015 prin care s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea sa, doar în situația în care obiectul cererii de chemare ar fi rămas același, nu și în situația restrângerii acțiunii inițiale, iar o astfel de modificare asupra obiectului cererii de chemare în judecată determina atragerea competenței secției civile din cadrul Tribunalului Constanța, conform prevederilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.

Recurenta-pârâtă a formulat critici punctuale ce vizează faptul că:

- hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe și cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material;

- instanța nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, respectiv pe cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice;

- instanța a dat mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată ulterior la termenul din 05.10.2015, respectiv a stabilit justele despăgubiri ce se cuvin reclamantului din Anexa la H.G. nr. 282/23.03.2011, menționate la numerele curente 15, 21 și 38 aferente UAT Peștera și a obligat pârâta CNAIR să emită "decizie de despăgubiri";

- instanța a validat concluziile unui raport de expertiza întocmit cu încălcarea normelor legale în materie de expropriere.

1) Cu privire la primul motiv de casare invocat, respectiv hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe și cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, a susținut recurenta-pârâtă că instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., precum și dispozițiile cuprinse in Decizia I.C.C.J. nr. 944/03.03.2015 și a reținut cauza pentru soluționarea pe fond, deși competența de soluționare a litigiului în primă instanță revenea Tribunalului Constanta, secția I civilă.

2) Cel de-al doilea motiv de recurs, privind faptul ca instanța nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, respectiv pe cererea de chemare in garanție a Ministerului Finanțelor Publice, îl consideră recurenta CNAIR ca fiind întemeiat, întrucât instanța nu s-a pronunțat pe această cerere, în considerentele hotărârii recurate, la pag. 2 menționându-se doar că:

"Pe fondul cauzei pârâtul a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, pentru ca ulterior, la termenul de judecată din 06.05.2014 pârâtul să fi depus la dosarul cauzei cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice (...)".

A susținut recurenta-pârâtă că a depus la dosar, odată cu întâmpinarea, și cerere de chemare în garanție, fiind primite la arhiva Tribunalului Constanta în data de 18.03.2014, instanța omițând sa se pronunțe cu privire la aceasta cerere.

3) Cel de-al treilea motiv de recurs vizează faptul ca instanța a dat mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată de reclamant la termenul din 05.10.2015, respectiv a stabilit justele despăgubiri ce se cuvin reclamantului din Anexa la H.G. nr. 282/23.03.2011, menționate la numerele curente 15, 21 si 38 aferente UAT Peștera și a obligat pârâții să emită "decizie de despăgubiri ".

Susține recurenta că, deși intimatul-reclamant și-a precizat acțiunea, în sensul că nu a solicitat emiterea unei hotărâri de stabilire a despăgubirilor, în cauză instanța și-a depășit limitele investirii, în sensul că, prin soluția pronunțată, a modificat valorile estimate de expropriator pentru despăgubirea reclamantului menționată în Anexa la H.G. nr. 282/2011 la numerele curente 15, 21 și 38 aferente UAT Peștera și a dispus inclusiv obligarea pârâtului să emită "decizia de despăgubire", adică hotărârea de stabilire a despăgubirilor.

Mai mult decât atât, prin hotărârea recurată instanța a obligat instituția recurentă să emită hotărârea de despăgubiri cu sumele stabilite cu acest titlu prin raportul de expertiza tehnică judiciară imobiliară efectuat în cauză de expert B..

Practic, susține recurenta-pârâtă că, prin admiterea acțiunii în sensul arătat anterior, instanța s-a substituit expropriatorului, stabilind inclusiv cuantumul despăgubirilor ce ar trebui achitate reclamantului, sume pe care expropriatorul trebuia să le stabilească și să le menționeze în hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, trecând astfel peste o parte din etapele procedurii de expropriere, respectiv s-a trecut peste etapa în care expropriatul se prezintă în fata Comisiei de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real, ocazie cu care se constată acceptarea sau, după caz, neacceptarea de către proprietar a cuantumului despăgubirii propus de expropriator (art. 18 din Legea nr. 255/2010), întâlnire care se finalizează, în toate cazurile, prin emiterea de către Comisie a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, în termen de doua zile de la încheierea procesului-verbal (art. 16 alin. (1) din H.G. nr. 53/2011).

Valorile estimate în H.G. nr. 282/2011 pentru despăgubirea reclamantului sunt orientative, pentru stabilirea bugetului de venituri și cheltuieli necesar pentru realizarea exproprierii, astfel cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 8 din lege coroborat cu art. 7 din lege și nu reprezintă despăgubirea acordată de expropriator prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor.

Consideră recurenta CNAIR că, prin hotărârea pronunțată, instanța a modificat valorile estimate în Anexa la H.G. nr. 282/2011, menționate la numerele curente 15, 21 si 38, deși reclamantul nu a solicitat acest lucru, și a dispus emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor, deși reclamantul nu a solicitat acest lucru.

4) Cel de-al patrulea motiv de recurs vizează faptul ca instanța a validat concluziile unui raport de expertiza întocmit cu încălcarea normelor legale in materie de expropriere.

Prin încheierea de ședință din 7.09.2016, instanța a dispus refacerea raportului de expertiză de o comisie constituită din trei experți, conform dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, având ca obiectiv "stabilirea valorii reale a terenurilor expropriate din comuna Peștera, în ceea ce-l privește pe reclamant, expertul urmând a avea in vedere valorile stabilite în alte situații similare, prin comparație, la data stabilirii valorii ".

Raportul de expertiză tehnică judiciară imobiliară întocmit în cauză a fost însușit prin semnătură doar de experții B. (desemnat de instanța) și C. (desemnată de reclamant), expertul desemnat de pârât înțelegând să formuleze "Punct de vedere separat la raportul de expertiză tehnică judiciară imobiliară", exprimat numai cu privire la parcela x.

C.N.A.I.R. S.A. prin D.R.D.P. Constanta a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, fiind înregistrate sub nr. x/04.04.2017, prin intermediul cărora a invocat nulitatea raportului de expertiza întrucât a fost efectuata cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 33/1994 care prevede faptul că metoda comparației directe este singura metoda de evaluare a imobilelor agreată în materie de expropriere.

A susținut recurenta-pârâtă că a arătat, în cuprinsul respectivelor obiecțiuni, că, potrivit Standardelor ANEVAR, metoda comparației directe este guvernată de principiul substituției, care este un principiu de prim rang și care prevede că: "Niciun cumpărător prudent nu va oferi pentru o proprietate un preț mai mare decât cel cu care va cumpăra o altă proprietate cu aceleași utilități și aceeași atractivitate, într-un interval de timp rezonabil".

A dezvoltat recurenta-pârâtă etapele aplicării metodei comparației directe de evaluare, pentru ca apoi să afirme faptul că experții desemnați în cauză nu au respectat standardele anunțate ca fiind avute în vedere la efectuarea expertizei.

Arată recurenta CNAIR că a solicitat refacerea raportului de expertiza la momentul transferului dreptului de proprietate (30.05.2011) prin metoda comparației directe, urmând să fie avute în vedere tranzacții efective pentru terenuri care îndeplinesc aceleași criterii, caracteristici, etc, ca și cele în discuție, urmând a se ține cont și de tranzacțiile menționate în adresa nr. x/06.08.2013 emisă de Primăria Comunei Peștera, în care sunt evidențiate tranzacții cu terenuri arabile situate în extravilanul comunei din anii 2010, 2011 si 2012, tranzacții înregistrate din punct de vedere fiscal.

Instanța a admis obiecțiunile formulate, iar experții au depus la dosarul cauzei răspunsul la obiecțiuni în data de 09.05.2017 pentru termenul de judecata din 10.05.2017, răspuns pe care susține recurenta-pârâtă că nu l-a primit, nefiindu-i comunicat de către instanța, astfel că a fost în imposibilitate de a formula un punct de vedere față de acesta.

A criticat recurenta-pârâtă faptul că au fosta vute în vedere concluziile celor doi experți, deși aceștia, pentru a stabili valoarea de circulație a parcelelor expropriate x (in suprafața de 5.330 mp) si x (37.831 mp), din cele 174 de tranzacții înregistrate în anul 2011 la nivelul UAT Peștera, au înțeles să selecteze trei, respectiv pe cele de la nr. crt. 129,84 si 82 din adresa Primăriei Peștera nr. 4762/06.08.2013, fără a întocmi și o grila de comparație pe considerentul că "nu există corecții care să se aplice comparabilelor față de terenurile subiect. Având în vedere diferențele de preț ale comparabilelor se aplica mediana la cele trei tranzacții, rezultând 0,81 RON/mp" (pag. 12 din raport), iar "comparabilele selectate sunt ale unor terenuri din aceeași parcelă sau parcele învecinate și care au suprafețe apropiate de cele ale terenurilor subiect. Nu s-a utilizat o grilă, având în vedere că nu există corecții de efectuat între comparabile și terenurile subiect".

Divergența față de punctul de vedere exprimat de cei doi experți a provenit din faptul că cele două parcele evaluate împreună, respectiv x și y, au suprafețe diferite, respectiv 5.330 mp si 37.831 mp, iar cele trei comparabile utilizate au, de asemenea, suprafețe diferite, respectiv: x - 3 ha (30.000 mp), x - 2,78 ha (27.800 mp), iar x - 6,41 ha (64.100 mp).

În opinia recurentei-pârâte, fiecare dintre cele trei parcele expropriate trebuia evaluată separat, în sensul că experții trebuiau să întocmească câte o grilă de comparație pentru fiecare parcelă, întrucât parcelele expropriate au suprafețe diferite, una fiind mică, de 5.330 mp, cealaltă este foarte mare, având 37.831 mp, iar cele utilizate drept comparabile au suprafețe mari, cuprinse între 27.800 mp si 64.100 mp, experții neputând spune că între parcela x în suprafață expropriată de 5.330 mp și cele utilizate drept comparabile nu exista diferențe care să necesite corecții într-o grilă.

S-a mai reproșat faptul că experții nu au precizat nici dacă parcele comparabile utilizate au acces la drumuri naționale, județene, comunale, etc, comparativ, cu terenurile expropriate, criteriu în funcție de care ar fi trebuit să aplice corecții, etc.

3.3. Prin recursul său, neîntemeiat în drept, chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați - Administrația Finanțelor Publice Constanța a solicitat admiterea căii de atac declarate, cu consecința admiterii excepției lipsei calității procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă în ceea ce privește Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice formulată de către C.N.A.D.N.R. și, implicit, asupra excepției lipsei calității sale procesuale pasive, susținând că nu are calitate procesuală în raport de obiectul acțiunii deduse judecății.

Potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) și alin. (3) lit. a) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local prevede în mod expres că:

"(2) Expropriator este statul român pentru obiectivele de interes național, județele pentru obiectivele de interes județean, iar municipiile, orașele și comunele pentru obiectivele de interes local.

(3) În aplicarea prevederilor prezentei legi, expropriatorul prevăzut la alin. (2) este reprezentat de:

a) Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - S.A., respectiv Ministerul Transporturilor, după caz, direct sau prin Compania Națională de Drumuri Naționale - S.A. pentru lucrările de construcție de drumuri de interes național, (...) ".

Față de situația că Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuții de modificare a bugetului de stat, aceasta fiind o prerogativă exclusivă a Parlamentului, solicită chematul în garanție respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În cauză, nu s-au formulat întâmpinări față de recursurile declarate de părțile litigante.

Prin rezoluția din 21 noiembrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 26 februarie 2020, cu citarea părților, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând recursurile declarate în cauză prin prisma criticilor formulate, a temeiurilor de drept invocate, precum și a probelor administrate, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursurilor declarate de reclamantul A. și de pârâta C.N.A.I.R. S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța împotriva sentinței civile nr. 135 din 24 mai 2017, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, al recursului declarat de pârâtă împotriva încheierii din 18 noiembrie 2015, precum și caracterul tardiv al recursului declarat de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați-Administrația Finanțelor Publice Constanța împotriva aceleiași sentințe.

II.1. Argumente de fapt și de drept relevante

În consecință, față de nerespectarea prevederilor art. 185 C. proc. civ., coroborat cu cele ale art. 485 C. proc. civ. și ale art. 20 din Legea 554/2004, Înalta Curte va respinge ca tardiv formulat recursul declarat de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 135 din 24 mai 2017, pronunțată în cauză.

Motivul de ordine publică privind excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocată de către reprezentantul Ministerului Public, este neîntemeiat, cât timp se constată că cererea de chemare în judecată a reclamantului A. a fost corect formulată în contradictoriu cu Statul Român prin CNAIR, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, dat fiind faptul că lucrarea de utilitate publică ce a justificat necesitatea exproprierii imobilelor aparținând recurentului-reclamant este cea a construcției tronsonului de autostradă Cernavodă-Medgidia, iar expropriatorul este, în această situație, statul român prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere-S.A., astfel cum corect s-a indicat în cererea de chemare în judecată din prezentul dosar.

Așadar, nu se pune în discuție calitatea de pârât a Ministerul Finanțelor Publice în cererea de chemare în judecată precizată, nefiind îndreptată acțiunea reclamantului împotriva sa, fapt pentru care nu se impune reformarea sentinței atacate, reținându-se că a fost corect stabilit cadrul procesual subiectiv în demersul judiciar pendinte. În privința cererii de chemare în garanție, se reține că excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice a fost invocată chiar de partea chemată în garanție, al cărei recurs declarat în cauză a fost respins ca tardiv formulat, astfel că excepția de fond rămâne necercetată, față de soluția dispusă asupra recursului acestei părți litigante.

Deși reclamantul A. a declarat apel împotriva sentinței primei instanțe, calea de atac a fost calificată de instanța de control judiciar ca fiind recurs, conform prevederilor Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, dată fiind stabilirea naturii de contencios administrativ asupra acțiunii din dosarul de față, conform regulatorului de competență pronunțat prin Decizia nr. 944/3.03.2015, pronunțată de ÎCCJ-SCAF în dosarul nr. x/2014.

În privința despăgubirilor stabilite prin raportul de expertiză efectuat în cauză, conform dispozițiilor exprese stabilite în Legea nr. 255/2010, ce trimit la prevederile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, a susținut recurentul-reclamant că ar fi trebuit, în opinia sa, să fie avute în vedere valorile reale de pe piața terenurilor din zonele învecinate cu parcelele de teren ce au constituit obiectul exproprierii dispuse asupra bunurilor persoanei fizice A., nu prin aplicarea Standardelor de evaluare stabilite în anul 2007. Materia exproprierilor pentru cauză de utilitate publică este una strict reglementată, ce presupune aplicarea normelor legale ce constituie cadrul legislativ în care trebuie să fie realizată activitatea de expropriere, cu despăgubirea corespunzătoare a celui care era proprietarul bunului afectat de cauza de utilitate publică a cărei realizare se urmărea.

Potrivit prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, "La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ- teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia".

Se reține, la momentul soluționării prezentului recurs, că sintagma "la data întocmirii raportului de expertiza" din cuprinsul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 a fost declarată neconstituțională prin Decizia CCR nr. 380/2015, iar momentul avut în vedere pentru expertizarea terenurilor de care a fost expropriat recurentul-reclamant a fost cel al emiterii deciziei de expropriere nr. 809/30.05.2011, data la care s-a realizat transferul dreptului de proprietate din patrimoniul persoanei fizice în cel aferent domeniului public, destinat realizării lucrării de utilitate publică de interes național.

Criticile recurentului-reclamant, privind ingerințele în dreptul său de proprietate, prin stabilirea unei valori a despăgubirilor la care este îndreptățit, pe baza unor criterii de evaluare predeterminate, sunt lipsite de substanță, cât timp aceste criterii, în modalitatea lor de aplicare, conduc la stabilirea unei valori a bunului supus exproprierii conform prețului de piață la momentul transferului dreptului de proprietate, înlocuind, astfel, imobilul respectiv cu valoarea sa economică.

Recurentul-reclamant a solicitat să fie avută în vedere stabilirea valorii reale de piață a bunului expropriat, cu luarea în considerare a prețului de achiziție, aspect care nu poate constitui un reper în evaluarea judiciară a despăgubirilor care trebuie să reflecte valoarea bunului supus exproprierii la momentul transferului dreptului de proprietate.

În privința obiecțiunilor la raportul de expertiză, pe care le consideră recurentul-reclamant ca fiind respinse de plano, reține Înalta Curte faptul că în cursul cercetării judecătorești la prima instanță nu au fost depuse obiecțiuni decât de către intimata-pârâtă CNAIR, astfel că sunt, evident, formale, criticile aduse sentinței pronunțate de judecătorul fondului, referitoare la modalitatea de valorificare a expertizei întocmite în prezentul dosar.

În privința cheltuielilor de judecată, au fost formulate critici privind neacordarea sumelor cuvenite pentru onorariul stabilit pentru expertiză și cheltuielile de transport, precum și critici care au vizat soluția de reducere a cuantumului onorariului cuvenit apărătorului ales al reclamantului A..

În ipoteza omisiunii instanței judecătorești de a se pronunța asupra unor cereri, se poate solicita completarea dispozitivului hotărârii judecătorești în procedura reglementată de art. 444 C. proc. civ., obligativitatea acestei proceduri, conform art. 445 C. proc. civ., nefăcând posibilă invocarea respectivei omisiuni pe calea recursului.

În referire la reducerea onorariului cuvenit apărătorului ales al părții, cu aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., se reține că cenzurarea acestor cheltuieli este permisă, în evaluarea judiciară ce are în vedere repere de proporționalitate între suma solicitată cu acest titlu și activitatea desfășurată, fără a se putea realiza ulterior un control asupra aprecierii proprii a instanței de fond, ci doar cu privire la cerințele de legalitate care afectează cuantumul respectivelor cheltuieli.

Nefiind, însă, incident, niciun motiv de nelegalitate în aplicarea, de către prima instanță, a dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., se reține caracterul nefondat al criticilor care vizează chestiunea reducerea onorariului cuvenit apărătorului ales al recurentului-reclamant.

Criticile aduse încheierii de ședință din 18.11.2015 au vizat modalitatea de soluționare, de către judecătorul fondului, a excepției necompetenței materiale invocate în cadrul dosarului nr. x/2014, după pronunțarea regulatorului de competență de către Înalta Curte de Casație și Justiție în această cauză. A susținut recurenta-pârâtă că, după reînregistrarea cauzei pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, conform competenței stabilite prin regulatorul cuprins în decizia ÎCCJ nr. 944/03.03.2015, reclamantul A. a renunțat la judecarea capătului de cerere privind anularea parțială a H.G. nr. 282/2011 de expropriere, astfel că instanța judecătorească, învestită după pronunțarea încheierii de ședință din data de 12.10.2015, doar cu petitul referitor la stabilirea justelor despăgubiri cuvenite reclamantului potrivit Legii nr. 33/1994, trebuia să decline cauza spre competentă soluționare către Tribunalul Constanța, secția I civilă, conform prevederilor Legii nr. 33/1994 în referire la competența instanțelor judecătorești în materia exproprierilor.

Criticile recurentei-pârâte asupra soluției de respingere, ca nefondată, a excepției necompetenței materiale, nu sunt întemeiate, soluția recurată fiind legală, în raport de dispozițiile procedurale incidente în cauză.

Potrivit prevederilor art. 99 alin. (2) C. proc. civ., "În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt".

Excepția necompetenței materială este una de ordine publică, putând fi însă invocată doar până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, iar instanța învestită este datoare să-și verifice competența conform prevederilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ.. Pronunțarea unui regulator de competență în cauză, în urma declinărilor reciproce de competență materială a instanțelor învestite, are rolul de a tranșa definitiv orice chestiune legată de stabilirea instanței competente, indiferent de eventualele modificări ulterioare ale cadrului procesual obiectiv al acțiunii deduse judecății, prin renunțarea la judecarea anumitor capete de cerere, manifestată de titularul demersului judiciar.

Aceasta înseamnă că, odată stabilită competența materială și teritorială printr-o soluție definitivă, renunțarea titularului demersului judiciar la vreunul dintre petitele solicitate nu determină o reevaluarea a competenței instanței judecătorești, în raport de ceea ce a rămas de soluționat. Altfel, s-ar ajunge la o repunere în discuție a unor norme de ordine publică ce au o limitare procesuală a momentului până la care pot fi invocate, eludându-se, în acest mod, tocmai regulile prevăzute în reglementarea regimului juridic al excepției de necompetență materială.

Prin urmare, în mod corect a reținut judecătorul fondului din cadrul Curții de Apel Constanța că este legal învestit cu soluționarea cererii de stabilire a justelor despăgubiri pretinse de către reclamantul A., fiind nefondat recursul declarat de pârâta CNAIR împotriva încheierii de ședință din 18.11.2015.

Critica recurentei-pârâte CNAIR, referitoare la nepronunțarea primei instanțe asupra cererii de chemare în garanție, pe care această parte a formulat-o în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al statului român, nu poate fi cercetată în calea recursului, cât timp prevederile art. 445 C. proc. civ. reglementează o procedură obligatorie care impune utilizarea instrumentului procedural prevăzut de art. 444 C. proc. civ., respectiv formularea unei cereri de completare a hotărârii cu soluția pronunțată asupra acestei cereri.

Un alt aspect criticat de recurenta-pârâtă CNAIR S.A. a fost cel referitor la faptul că prima instanță a dat mai mult decât s-a cerut, în sensul că, stabilind justele despăgubiri cuvenite reclamantului A., a obligat Compania la emiterea deciziei de despăgubiri, în condițiile în care reclamantul renunțase expres la petitul privind emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor.

Înalta Curte reține, însă, că renunțarea la judecată a privit cererea reclamantului de anulare parțială a H.G. nr. 282/2011 de expropriere, cu referire la cuantumul despăgubirilor datorate reclamantului pentru terenul expropriat situat în comuna Peștera, județul Constanța, însă cererea de stabilire a justelor despăgubiri implică și efectivitatea punerii în aplicare a unei asemenea solicitări, pentru a nu lipsi de substanță dreptul recunoscut reclamantului prin admiterea acțiunii sale.

Prezintă relevanță în această chestiune Decizia RIL nr. 14/2019, în care instanța supremă a statuat în sensul că "(Î)n interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, cu modificările și completările ulterioare, instanța de judecată este competentă să soluționeze nu numai contestația formulată împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, ci și acțiunea prin care expropriatul contestă despăgubirile estimate și solicită atât stabilirea acestora de către instanță, cât și obligarea expropriatorului la plată, ulterior emiterii deciziei de expropriere și consemnării sumelor aferente despăgubirilor, în cazul lipsei nejustificate a acestei hotărâri".

Prin urmare, nu i se poate reproșa instanței judecătorești faptul că a modificat valorile estimate de expropriator și a dispus emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor, cât timp, prin acțiunea dedusă judecății în fața sa, i s-a cerut tocmai să-i fie stabilite juste despăgubiri, care, în mod firesc, urmau să fie cuprinse în decizia de stabilire a despăgubirilor și achitate celui expropriat, aceasta fiind finalitatea urmărită prin demersul judiciar promovat de persoana interesată.

Un ultim set de critici aduse sentinței recurate a fost în legătură cu validarea, de către prima instanță, a concluziilor raportului de expertiză tehnico-imobiliară întocmit, în opinia recurentei CNAIR, cu încălcarea normelor legale în materie de expropriere.

Înalta Curte reține, însă, că raportul validat în dosar de către judecătorul fondului a fost cel întocmit în urma parcurgerii procedurii prevăzute de art. 25 din Legea nr. 33/1994, fiind desemnată o comisie de experți, iar expertul propus de CNAIR nu a semnat concluziile formulate de ceilalți doi experți, înțelegând să depună la dosar punct de vedere separat, cu propriile concluzii privind valoarea despăgubirilor calculate pentru terenurile extravilane de care a fost expropriat reclamantul A..

Ceea ce se contestă, în esență, nu este metoda de evaluare aleasă de către experții desemnați, ci împrejurarea că, deși cei doi experți (cel desemnat de instanță și cel propus de reclamant) au arătat că au folosit în evaluarea lor Standardele internaționale de evaluare, ediția 2007, adoptate de ANEVAR, în vigoare la data de 30.05.2011, în realitate, conform opiniei recurentei CNAIR, experții au utilizat o altă metodă de evaluare, nicidecum metoda comparației directe.

Din cuprinsul raportului de expertiză tehnică depus la dosar se relevă faptul că experții desemnați au utilizat Standardele Internaționale de Evaluare, ediția 2007, stabilind valoarea de piață a terenurilor expropriate, cu luarea în considerare a conceptului de "cea mai bună utilizare", pentru a se calcula despăgubirile cuvenite reclamantului, în timp ce expertul parte al pârâtei CNAIR a precizat că, utilizând metoda comparației directe, potrivit prevederilor de la pct. 5.11 din cuprinsul Standardelor (ediția 2011), a calculat o altă valoare a acestor despăgubiri, de 13.241lei.

S-a reproșat atât prin obiecțiunile la raport, cât și prin criticile din recurs, faptul că experții desemnați din partea instanței și din partea reclamantului nu au utilizat metoda comparației directe, singura care ar fi putut fi folosită pentru determinarea justelor despăgubiri, însă, din răspunsul la obiecțiuni, depus la dosarul de fond, se observă că aceasta a fost metoda de evaluare, "comparabilele selectate fiind cele ale unor terenuri din aceeași parcelă sau parcele învecinate și care au suprafețe apropiate de cele ale terenurilor subiect".

Înalta Curte reține că, în privința metodelor folosite de experți pentru a răspunde obiectivelor încuviințate de către judecătorul fondului, poate verifica, în calea controlului judiciar, aspecte care țin de legalitatea raportului de expertiză, nicidecum cele în care se contestă temeinicia opiniei științifice exprimate într-o altă profesie, în care atribuțiile experților se exercită în marja de apreciere de care aceștia beneficiază. Cât timp 2 dintre cei trei experți desemnați în cauză au afirmat că au folosit metoda comparației directe, instanța judecătorească nu poate proceda la o evaluare a modului în care a fost efectiv aplicată această metodă pentru a se stabili valoarea despăgubirilor datorate recurentului-reclamant A., un asemenea control asupra unor constatări de specialitate nefiind dat în atribuțiile instanței judecătorești.

Cum în cauză au fost respectate standardele de evaluare adoptate la momentul emiterii deciziei de expropriere nr. 809/30.05.2011, iar expertiza validată a fost semnată de doi dintre cei trei experți desemnați, fără a constitui un aspect de nelegalitate faptul că unul dintre experți a ales să aibă un punct de vedere diferit, Înalta Curte reține că și aceste critici ale recurentei-pârâte CNAIR sunt nefondate.

Prin urmare, în întregul său, recursul declarat de această parte litigantă împotriva sentinței civile nr. 135 din 24 mai 2017 se impune a fi respins, ca nefondat.

Pentru considerentele arătate anterior, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu cele ale art. 488 pct. 8, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta C.N.A.I.R. S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța împotriva sentinței civile nr. 135 din 24 mai 2017 și recursul declarat de pârâta C.N.A.I.R. S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța împotriva încheierii din 18 noiembrie 2015, iar recursul declarat de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice va fi respins ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta C.N.A.I.R. S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța împotriva sentinței civile nr. 135 din 24 mai 2017, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Respinge recursul declarat de pârâta C.N.A.I.R. S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța împotriva încheierii din 18 noiembrie 2015, ca nefondat.

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați-Administrația Finanțelor Publice Constanța împotriva sentinței civile nr. 135 din 24 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 martie 2020.