ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4897/2013

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 10 noiembrie 2010, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții I.G. și P.M.

(fostă I.), în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, și P.A.S., au solicitat obligarea pârâților persoane juridice la plata de despăgubiri reprezentând prețul de piață, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, pentru imobilul situat în București, sector 2, pe care l-au estimat la 90.000 euro, adică 390.000 RON, urmând ca valoarea exactă să se stabilească prin expertiză; obligarea pârâților la plata sumei de 15.000 RON reprezentând daune compensatorii pentru prejudiciul suferit prin cumpărarea imobilului, de care au fost ulterior deposedați ca urmare a hotărârilor judecătorești pronunțate; obligarea pârâtei P.A.S.

la plata sporului de valoare al apartamentului, actualizat la zi, spor pe care l-au estimat la suma de 18.500 RON, reprezentând cheltuielile făcute de reclamanți pentru îmbunătățirile necesare și utile, precum și acordarea unui drept de retenție asupra imobilului, în contradictoriu cu pârâta P.A.S., până la plata sumei reprezentând sporul de valoare.

În motivarea acțiunii , reclamanții au arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare din 31 martie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, au devenit proprietarii apartamentului în suprafață utilă de 59, 89 m.p., compus din 2 camere, bucătărie, baie, wc, vestibul și boxă, și a terenului în suprafață de 40,87 m.p., situat sub construcție, imobil din București, sectorul 2. La obținerea titlului de proprietate, chiriașii au fost de bună-credință, iar contractul a fost încheiat în considerarea faptului că reclamanții au fost chiriași ai imobilului menționat, că aceștia nu deținuseră o proprietate pe care să o fi înstrăinat, imobilul nu făcea parte din categoria imobilelor exceptate de la vânzare, iar bunul trecuse la stat cu titlu - Decretul nr. 92/1950 - astfel cum se statua prin Legea nr. 112/1995, H.G.

nr. 20/1996 și H.G. nr. 11/1997. În urma unei acțiuni în justiție având ca obiect revendicarea prin compararea titlurilor de proprietate care proveneau de la autori diferiți, imobilul a fost restituit urmașei fostului proprietar - P.A.S. - prin sentința civilă nr. 9220 din 18 noiembrie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 6378/300/2005 al Judecătoriei sectorului 2, definitivă șl irevocabilă. Având în vedere privarea de proprietate a reclamanților ce s-a realizat prin hotărârea judecătorească menționată, reclamanții nu mai dețin o locuință și nu-și pot procura o altă locuință decât prin obligarea pârâților persoane juridice să restituie prețul de piață al apartamentului pe care l-au pierdut (și nu din vina lor) în vederea achiziționării unei alte locuințe.

Cât privește capătul 2 de cerere, au solicitat a fi admis în considerarea prevederilor art. 1084, 1341 C. civ. În susținerea acestuia au învederat instanței că, în acțiunea ce a avut ca obiect revendicarea imobilului de către pârâta P.A.S., au făcut apărări în sensul că au angajat apărător și au susținut cheltuielile de judecată generate în Dosarul nr. 6378/300/2005 (fond și recurs) și Dosarul nr. 40991/3/2010 (contestație în anulare), suportând în același timp și contravaloarea expertizei extrajudiciare efectuate pentru calificarea căii de atac exercitate în proces, precum și spezele unei petiții înaintate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, la data cumpărării apartamentului, plata realizându-se în rate, au suportat și dobânda percepută de vânzător.

Apreciază că aceste cheltuieli, pe care le-au estimat la suma de 15.000 RON, reprezintă spezele proceselor, spezele contractului de vânzare-cumpărare din 31 martie 1997, sume de bani pe care le-au plătit fără a avea nici o culpă și, prin urmare, sunt îndreptățiți a le recupera de la vânzător, în calitate de persoane evinse prin restituirea imobilului către pârâta P.A.S. În referire la capătul de cerere prin care au solicitat restituirea cheltuielilor făcute de reclamanți, actualizate la zi, pentru îmbunătățirile necesare și utile care au adus spor de valoare apartamentului, cheltuieli pe care le-au estimat la suma de 18.500 RON, s-a solicitat admiterea acestuia în contradictoriu cu pârâta P.A.S., având în vedere faptul că aceasta este beneficiara îmbunătățirilor făcute.

La data cumpărării apartamentului, având reprezentarea că sunt singurii proprietari, au procedat la efectuarea unor lucrări absolut necesare și utile pentru folosirea locuinței conform destinației sale. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor, reprezentând sporul de valoare, derivă din prevederile art. 494 C. civ., dar și din prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare. Prin sentința civilă nr. 662 din 20 martie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților Municipiul București, prin Primarul General, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții I.G. și P. (fostă I.) M., în contradictoriu cu pârâții ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasiv. A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții I.G. și P. (fostă I.) M., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și P.A.S. A fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 375.650 RON reprezentând prețul de piață al imobilului în litigiu (fără îmbunătățiri). A fost respins capătul de cerere având ca obiect daune compensatorii. A fost obligată pârâta P.A.S. la plata către reclamanți a sumei de 18.660 RON cu titlul de îmbunătățiri necesare și utile.

A fost stabilit un drept de retenție în favoarea reclamanților până la achitarea acestei sume de către pârâtă. Au fost obligați pârâții la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert, în favoarea reclamanților. Pentru a se pronunța în acest mod, prima instanță a reținut că față de d ispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, care în alin. (3) stabilesc că restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, plata despăgubirilor cu acest titlu se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Față de aceste prevederi legale, Tribunalul a constatat că, prin instituirea acestui raport juridic obligațional, legiuitorul a derogat de la normele generale în materie prevăzute de art. 1337-1341 C. civ., urmărind în acest mod să pună la dispoziția tuturor persoanelor fizice aflate în ipoteza menționată (contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) posibilitatea dobândirii valorii prețului de piață al imobilului cumpărat, în mod necondiționat de îndeplinirea cerințelor evicțiunii și să instituie un debitor unic în toate raporturile juridice având aceeași situație premisă, Ministerul Finanțelor Publice.

Pe fondul litigiului s-a reținut, în esență, că întrucât prin sentința civilă nr. 9220 din 18 noiembrie 2005, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, secția civilă, nu s-a constatat că au fost eludate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, instanța a constatat că sunt întrunite toate condițiile prevăzute de lege pentru a se naște în sarcina pârâtului Ministerul Finanțelor Publice obligația de plată a prețului de piață al apartamentului, din care însă a fost scăzută suma reprezentând valoarea îmbunătățirilor, respectiv 18.660 RON. În ceea ce privește îmbunătățirile aduse imobilului în litigiu, Tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care „Chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință privind îmbunătățirile necesare și utile.

Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite”. Potrivit expertizei efectuată în cauză, evaluarea lucrărilor care au adus un spor de valoare imobilului (anexa 4), se ridică la suma de 18.660 RON, sumă la plata căreia, față de dispozițiile legale analizate anterior, a fost obligată pârâta P.A.S. În ceea ce privește dreptul de retenție, s-a reținut că acesta este un mijloc specific de garantare a obligațiilor, constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenția sa până ce debitorul nu-i plătește tot ce îi datorează în legătură cu acel bun.

Cum condiția esențială a invocării acestui drept, respectiv aceea că datoria pe care deținătorul bunului o pretinde de la creditorul restituirii să se afle în legătură cu lucrul și să fie prilejuit de acesta, este îndeplinită în cauza de față, Tribunalul a stabilit un drept de retenție în favoarea reclamanților până la achitarea acestei sume de către pârâtă. Nu a fost primit ca fondat capătul de cerere având ca obiect daune compensatorii, pentru următoarele considerente: potrivit acestei cereri, reclamanții solicită plata cheltuielilor de judecată efectuate în Dosarul nr. 6378/300/2005 (fond și recurs) și Dosarul nr. 40991/3/2010 (contestație în anulare) și contravaloarea expertizei extrajudiciare suportată pentru calificarea căii de atac exercitată în proces, precum și spezele unei petiții înaintate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, la data cumpărării apartamentului, plata realizându-se în rate, au suportat și dobânda percepută de vânzător. În ceea ce privește obligarea pârâților la suma reprezentând dobândă urmare a achitării în rate a imobilului din litigiu, aceasta nu a fost primită, având în vedere că reclamanții beneficiază de plata valorii de piață a imobilului, astfel încât nu pot beneficia și de actualizarea prețului plătit sau calculul dobânzii la suma achitată. Cheltuielile de judecată efectuate în litigiile anterioare nu se impun a fi achitate de pârâții din prezentul litigiu, în condițiile în care reclamanții au pierdut acele litigii, iar la baza obligării unei părți să achite cheltuielile de judecată stă ideea de culpă procesuală.

Ori, atâta timp cât reclamanții au pierdut acele procese, nu mai există fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate la acea dată. Prin decizia civilă nr. 105A din 18 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate împotriva sus-menționatei hotărâri. Curtea de Apel a reținut următoarele: Criticile formulate de pârâta P.A.S. nu pot fi reținute, întrucât îmbunătățirile la a căror contravaloare a fost obligată aceasta reprezintă acele îmbunătățiri efectuate la imobilul în litigiu ce aduc un spor de valoare acestuia. Conform dispozițiilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 - chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, de la persoana îndreptățită.

Îmbunătățirile ce au fost avute în vedere de expert pentru a determina sporul de valoare al imobilului sunt lucrările de instalații, gaze, sobă și alimentare cu apă, conform anexei 4 la raportul de expertiză, îmbunătățiri pe care curtea le-a apreciat ca fiind necesare și utile și nu voluptorii, cum susține apelanta. De vreme ce apelanta susține că alimentarea cu apă curentă este o cheltuială necesară și utilă, este evident că și costul proiectului trebuie inclus în această lucrare, întrucât acesta era necesar și prealabil efectuării alimentării cu apă curentă. Contravaloarea sobei de teracotă a fost avută în vedere ca făcând parte din lucrarea de instalare gaze și nu poate fi apreciată ca fiind o cheltuială voluptorie, dată fiind și valoarea acesteia.

În ceea ce privește lucrările de zugrăvire și igienizare a locuinței, s-a reținut că potrivit anexei 4 la raportul de expertiză, acestea nu au fost avute în vedere de expert în calculul despăgubirilor. De asemenea, curtea a reținut că dată fiind vechimea și gradul de uzură al imobilului, existența unei instalații de încălzire la data achiziționării imobilului nu poate conduce la concluzia că înlocuirea sistemului de încălzire nu ar reprezenta o cheltuială necesară și utilă. Critica formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, vizând excepția necompetenței materiale a tribunalului în soluționarea cauzei, nu a fost primită. Conform dispozițiile art. 159 1 alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare, în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Or, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a invocat pentru prima dată această excepție în apel, ceea ce nu poate conduce la admiterea acestei excepții. În ce privește modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, s-a reținut că aceasta a fost în mod corect respinsă. Astfel, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în cauza dedusă judecății este conferită de lege, respectiv de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ce dispune că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Mai mult, dispozițiile legale menționate fac trimitere și la modalitatea prin care pârâtul va proceda la despăgubirea „chiriașilor”, și anume din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Critica vizând supraevaluarea imobilului în litigiu nu poate fi primită, pe de o parte întrucât pârâtul, deși a avut cunoștință de conținutul raportului de expertiză la instanța de fond nu a formulat obiecțiuni asupra modului de evaluare a imobilului de către expert.

Pe de altă parte, criteriile enunțate de apelant ca trebuind să fie avute în vedere la stabilirea valorii imobilului nu se încadrează în dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, modificată prin Legea nr. 1/2009, text de lege aplicabil în cauză și în care se face referire la standardele internaționale de evaluare în stabilirea prețului de piață, expertul numit în cauză făcând referire în cuprinsul lucrării științifice la această metodologie - Capitolul 5.7. Metodologie de evaluare. În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de către apelantul pârât, restituirea valorii de piață în speță respectând cerințele de exigență prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva menționatei hotărâri au declarat recurs pârâții P.A.S. și Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care au susținut următoarele: 1. Recurenta P.A.S., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a învederat că obligarea sa la plata cheltuielilor pretinse de reclamanți, ca reprezentând echivalentul îmbunătățirilor aduse imobilului, încalcă prevederile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2000, și adaugă la acestea. Cât timp legea limitează obligația proprietarilor de a-i despăgubi pe locatari cu valoarea lucrărilor constând în îmbunătățiri în sensul legii, este anormal să fie puse în sarcina proprietarilor cheltuieli pentru sporirea confortului personal al locatarilor, lucrări care de cele mai multe ori, nu sunt de interes pentru proprietari.

Modificarea sistemului de încălzire este o cheltuială voluptorie, cât timp imobilul are asigurat un sistem de încălzire. Doar în ipoteza în care un asemenea sistem nu ar fi existat, se dovedea ca utilă și necesară instalarea unui sistem de încălzire. 2. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a susținut, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., următoarele: - nu are legitimare procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, atât în considerarea principiului relativității efectelor contractului, care conferă în situația dată legitimare procesuală vânzătorului bunului, respectiv primăriei, cât și în raport de prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care, de asemenea, nu-i conferă calitate procesuală în pricina de față.

Dispozițiile legii speciale reglementează expres și limitativ ipotezele în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, și anume în cazul în care acestea au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ceea ce nu este cazul în speță; - greșit s-a reținut incidența în speță a prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2000, dat fiind neîndeplinirea cumulativă a cerințelor pretinse de această normă în cauza dedusă judecății, astfel cum s-a arătat mai sus. Reclamanții ar fi îndreptățiți să primească o despăgubire echitabilă, în baza Legii nr. 112/1995 și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a căror aplicare s-a solicitat a fi făcută în cauză.

Făcând trimitere la jurisprudența convențională considerată a fi relevantă în cauza de față, au invocat existența unei disproporții între prețul plătit de reclamanți, foștii chiriași, la achiziționarea bunului de care au fost deposedați și suma solicitată și acordată de instanțe, stabilită la valoarea de circulație actuală a imobilului, ceea ce constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justă cauză. Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și, în urma rejudecării cauzei, în principal, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive cu consecința respingerii acțiunii ca fiind pronunțată în contradictoriu cu o persoană fără legitimare procesuală, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Recursurile nu sunt fondate. Asupra motivului de recurs vizând legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, instanța apreciază că acesta este nefondat. Astfel, se constată că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevăd că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

În acest sens, deși este real, astfel cum susține recurentul pârât, că restituirea prestațiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in integrum, ce cârmuiește efectele nulității actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părțile contractante, potrivit normei anterior citate, legea specială derogă de la această regulă, instituind o subrogație legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea prețului), astfel încât legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice decurge ex lege.

Această prevedere legală își are rațiunea în respectarea unei simetrii între destinația finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ-teritorială), cu titlu de preț, de la chiriașii-cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea prețului actualizat către aceștia, pentru cazul desființării contractului, în ambele situații - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Art. 50 1 din legea specială prevede: „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.

Premisele acestui articol presupun: încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar și desființarea, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, a acestui contract. Norma are o redactare defectuoasă, întrucât cele două condiții par a nu putea fi întrunite cumulativ, deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condițiilor legii nu poate fi „desființat” (dacă se are în vedere că accepțiunea noțiunii este nulitatea), iar, pe de altă parte, noțiunea de desființare a unui contract nu există ca sancțiune de drept material, astfel că, Înalta Curte apreciază că „desființarea” nu poate fi înțeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noțiune de gen, nulitatea fiind o cauză de ineficacitate, iar aceasta o specie a genului.

Întrucât, dacă, potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispozițiilor legii care cârmuiește încheierea sa valabilă, nu poate fi anulat, reiese că este exclusă nulitatea ca și cauză de ineficacitate a contractului de vânzare-cumpărare avută în vedere de norma analizată. Așa fiind, rezultă că singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este caducitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condițiilor ei), situație ce se verifică în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv de către stat, împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în situația în care acesta nu a fost atacat cu acțiune în nulitate, ceea ce permite prezumția respectării condițiilor pentru valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripție instituit prin dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În același timp, se constată că textul analizat folosește formularea „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate (...)”, ceea ce înseamnă că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât, numai în aceste condiții, cumpărătorul pierde posesia, în calitatea sa de proprietar. În plus, Înalta Curte observă și existența unui argument de interpretare sistematică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (modificată prin Legea nr. 1/2009) ce conduce, de asemenea, la confirmarea aplicabilității în cauză a prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, art. 50 alin. (2) din lege dispune: „Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru.” Totodată, art. 50 alin. (2 1 ) din același act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009) prevede: „Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.” Deși cele două norme au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri și acțiuni în justiție, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru, se poate stabili concluzia că, la momentul anului 2009, când a fost introdus art. 50 alin. (2 1 ) prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul admitea coexistența celor două tipuri de acțiuni, ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995: - cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și - cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. În prima situație, norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice de după constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, prin aplicarea efectului nulității, constând în repunerea părților în situația anterioară, întrucât calitatea precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriași, astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei. În cealaltă ipoteză - art. 50 alin. (2 1 ), coroborat cu art. 50 1 (citat și el anterior), legiuitorul însuși îi indică pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii, în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanțierilor deja stabilite prin prezenta decizie.

În cauză, reclamanții au fost deposedați de bun, consecință a evingerii lor de către fostul proprietar prin intermediul unei acțiuni în revendicare, astfel încât raportului juridic dedus judecății îi este incidentă norma juridică legal reținută de instanța de apel. Sunt nefondate criticile pârâtului Ministerul Finanțelor Publice cât privește cuantumul exagerat, disproporționat al despăgubirilor acordate, care nu ar fi în concordanță cu dispozițiile legale naționale, respectiv cu jurisprudența și dispozițiile convenționale, întrucât, opus susținerii pârâtului, soluția instanței de apel își găsește corespondent întocmai în acestea. Potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional (…)”. În aplicarea acestei dispoziții legale, în Cauza Tudor Tudor c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în parag. 39-41, următoarele: „39. Rămâne de stabilit dacă valoarea despăgubirii ce poate fi acordată de instanțele naționale este suficientă astfel încât să permită reparația încălcărilor pretinse. În acest context, Curtea observă că această cauză provine din aplicarea legilor privind retrocedarea proprietăților naționalizate. Recunoscând contextul deosebit de dificil al despăgubirii pentru proprietățile naționalizate în timpul regimului comunist, Curtea a exprimat opinia că trebuie garantat ca atenuarea prejudiciilor vechi să nu creeze noi prejudicii disproporționate (vezi Pincova și Pinc, citată anterior, parag.

58, și Velikovi și alții împotriva Bulgariei, nr. 43.278/98, 45.437/99, 48.014/99, 48.380/99, 51.362/99, 53.367/99, 60.036/00, 73.465/01 și 194/02, parag. 178-179, 15 martie 2007). 40. Jurisprudența furnizată de Guvern indică faptul că persoanelor aflate în situația reclamantului li s-ar fi acordat cel puțin prețul de cumpărare indexat și, eventual, despăgubiri până la valoarea de piață actuală a proprietății, precum și rambursarea oricăror costuri angajate în limitele rezonabile pentru întreținerea casei.

41. Deși Curtea nu poate specula în acest caz care ar fi fost soluția unei acțiuni în despăgubire dacă reclamantul ar fi ales să o introducă, aceasta observă că sumele acordate de instanțele interne in situații similare sunt mult mai mari decât cele din Cauza Pincova și Pinc, în care Curtea a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 în măsura în care reclamanților, care se aflau într-o situație similară cu cea a reclamantului din cauza de față, li s-a acordat numai prețul de cumpărare ca despăgubire pentru proprietatea pierdută (vezi Pincova și Pinc, citată anterior, parag. 61-64; vezi Velikovi și Others, citită anterior, parag. 140-141, și Kalinova împotriva Bulgariei, nr. 45.116/98, parag.

76, 8 noiembrie 2007).” Sunt nefondate și criticile din recursul pârâtei P.A.S., întrucât dreptul la despăgubiri pretins de reclamanți este recunoscut prin art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile”, iar potrivit alin. (2) al aceleiași norme legale „în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat cu titlu valabil, obligația de despăgubire prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite”.

Prin îmbunătățiri necesare și utile se înțelege, în sensul legii speciale (pct. 48.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a legii), acele dotări încorporate sau aduse unității locative ori spațiilor comune, prin care s-a sporit valoarea fondului locativ și care au fost suportate exclusiv de chiriaș [introducerea sau schimbarea instalației de apă, gaz, canalizare, electricitate, încălzire etc. (…)]. Nu se includ în categoria cheltuielilor necesare și utile acele cheltuieli voluptorii (utilizarea unor materiale foarte scumpe, de exemplu: uși de mahon, instalații sanitare sofisticate, de lux etc.).

Or, în speță, probațiunea administrată a relevat că lucrările efectuate de reclamanți, chiriașii-cumpărători, au fost de natură a aduce un spor de valoare bunului proprietatea pârâtei, lucrările executate încadrându-se în categoria celor necesare și utile (instalații de încălzire, canalizare) iar nu voluptorii, astfel cum sunt acestea exemplificate în norma interpretativă sus-menționată. Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse judecății vor fi respinse ca nefondate. În temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenții-pârâți vor fi obligați să plătească reclamanților cheltuielile de judecată efectuate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții P.A.S. și Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 105A din 18 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurenții-pârâți P.A.S. și Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 RON către intimații-reclamanți I.G. și P. (fostă I.) M. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2013.