ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4897/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4897/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data

de 10 noiembrie 2010, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,

reclamanții I.G. și P.M. (fostă I.), în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București, prin Primar General, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, și Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București, și P.A.S., au solicitat obligarea pârâților

persoane juridice la plata de despăgubiri reprezentând prețul de piață,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, pentru imobilul

situat în București, sector 2, pe care l-au estimat la 90.000 euro, adică

390.000 RON, urmând ca valoarea exactă să se stabilească prin expertiză;

obligarea pârâților la plata sumei de 15.000 RON reprezentând daune

compensatorii pentru prejudiciul suferit prin cumpărarea imobilului, de care au

fost ulterior deposedați ca urmare a hotărârilor judecătorești pronunțate;

obligarea pârâtei P.A.S. la plata sporului de valoare al apartamentului,

actualizat la zi, spor pe care l-au estimat la suma de 18.500 RON, reprezentând

cheltuielile făcute de reclamanți pentru îmbunătățirile necesare și utile,

precum și acordarea unui drept de retenție asupra imobilului, în contradictoriu

cu pârâta P.A.S., până la plata sumei reprezentând sporul de valoare.

În motivarea acțiunii

, reclamanții au arătat

că prin contractul de vânzare-cumpărare din 31 martie 1997, încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995, au devenit proprietarii apartamentului în suprafață utilă de

59,

89 m.p., compus din 2 camere, bucătărie, baie, wc,

vestibul și boxă, și a terenului în suprafață de 40,87

m.p., situat sub construcție,

imobil din București, sectorul 2.

La obținerea titlului

de proprietate, chiriașii au fost de bună-credință, iar contractul a fost încheiat

în considerarea faptului că reclamanții au fost chiriași ai imobilului menționat,

că aceștia nu deținuseră o proprietate pe care să o fi înstrăinat, imobilul nu făcea

parte din categoria imobilelor exceptate de la vânzare, iar bunul trecuse la stat

cu titlu - Decretul nr. 92/1950 - astfel cum se statua prin Legea nr. 112/1995,

H.G. nr. 20/1996 și H.G. nr. 11/1997.

În urma unei acțiuni în

justiție având ca obiect revendicarea prin compararea titlurilor de proprietate

care proveneau de la autori diferiți, imobilul a fost restituit urmașei fostului

proprietar - P.A.S. - prin sentința civilă nr. 9220 din 18 noiembrie 2005, pronunțată

în Dosarul nr. 6378/300/2005 al Judecătoriei sectorului 2, definitivă șl irevocabilă.

Având în vedere privarea

de proprietate a reclamanților ce s-a realizat prin hotărârea judecătorească menționată,

reclamanții nu mai dețin o locuință și nu-și pot procura o altă locuință decât prin

obligarea pârâților persoane juridice să restituie prețul de piață al apartamentului

pe care l-au pierdut (și nu din vina lor) în vederea achiziționării unei alte locuințe.

Cât privește capătul 2

de cerere, au solicitat a fi admis în considerarea prevederilor art. 1084, 1341

C. civ.

În susținerea acestuia

au învederat instanței că, în acțiunea ce a avut ca obiect revendicarea imobilului

de către pârâta P.A.S., au făcut apărări în sensul că au angajat apărător și au

susținut cheltuielile de judecată generate în Dosarul nr. 6378/300/2005 (fond și

recurs) și Dosarul nr. 40991/3/2010 (contestație în anulare), suportând în același

timp și contravaloarea expertizei extrajudiciare efectuate pentru calificarea căii

de atac exercitate în proces, precum și spezele unei petiții înaintate la Curtea

Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, la data cumpărării

apartamentului, plata realizându-se în rate, au suportat și dobânda percepută de

vânzător.

Apreciază că aceste cheltuieli,

pe care le-au estimat la suma de 15.000 RON, reprezintă spezele proceselor, spezele

contractului de vânzare-cumpărare din 31 martie 1997, sume de bani pe care le-au

plătit fără a avea nici o culpă și, prin urmare, sunt îndreptățiți a le recupera

de la vânzător, în calitate de persoane evinse prin restituirea imobilului către

pârâta P.A.S.

În referire la capătul

de cerere prin care au solicitat restituirea cheltuielilor făcute de reclamanți,

actualizate la zi, pentru îmbunătățirile necesare și utile care au adus spor de

valoare apartamentului, cheltuieli pe care le-au estimat la suma de 18.500 RON,

s-a solicitat admiterea acestuia în contradictoriu cu pârâta P.A.S., având în vedere

faptul că aceasta este beneficiara îmbunătățirilor făcute.

La data cumpărării apartamentului,

având reprezentarea că sunt singurii proprietari, au procedat la efectuarea unor

lucrări absolut necesare și utile pentru folosirea locuinței conform destinației

sale.

Obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor, reprezentând sporul de valoare, derivă din prevederile art. 494

C. civ., dar și din prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare.

Prin sentința civilă

nr. 662 din 20 martie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților Municipiul

București, prin Primarul General, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

A fost respinsă

acțiunea formulată de reclamanții

I.G. și P. (fostă I.) M.,

în contradictoriu cu pârâții ca fiind formulată împotriva unor

persoane fără calitate procesuală pasiv.

A fost admisă

în parte acțiunea formulată de reclamanții

I.G. și P. (fostă I.) M.,

în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice

și

P.A.S.

A fost obligat

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți

a sumei de 375.650 RON reprezentând prețul de piață al imobilului în litigiu (fără

îmbunătățiri).

A fost respins

capătul de cerere având ca obiect daune compensatorii.

A fost obligată

pârâta P.A.S. la plata către reclamanți a sumei de 18.660

RON cu titlul de îmbunătățiri necesare și utile.

A fost stabilit

un drept de retenție în favoarea reclamanților până la achitarea

acestei sume de către pârâtă.

Au fost obligați

pârâții la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariu expert, în favoarea reclamanților.

Pentru a se

pronunța în acest mod, prima instanță a reținut că față de d

ispozițiile art. 50 din

Legea nr. 10/2001, care în alin. (3) stabilesc că restituirea prețului de piață

al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, plata despăgubirilor cu acest

titlu se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare.

Față de aceste prevederi

legale, Tribunalul a constatat că, prin instituirea acestui raport juridic obligațional,

legiuitorul a derogat de la normele generale în materie prevăzute de art. 1337-1341

C. civ., urmărind în acest mod să pună la dispoziția tuturor persoanelor fizice

aflate în ipoteza menționată (contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) posibilitatea dobândirii

valorii prețului de piață al imobilului cumpărat, în mod necondiționat de îndeplinirea

cerințelor evicțiunii și să instituie un debitor unic în toate raporturile juridice

având aceeași situație premisă, Ministerul Finanțelor Publice.

Pe fondul litigiului s-a

reținut, în esență, că întrucât prin sentința civilă nr. 9220 din 18 noiembrie 2005,

pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, secția civilă, nu s-a constatat

că au fost eludate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, instanța a constatat că sunt întrunite toate condițiile prevăzute

de lege pentru a se naște în sarcina pârâtului Ministerul Finanțelor Publice obligația

de plată a prețului de piață al apartamentului, din care însă a fost scăzută suma

reprezentând valoarea îmbunătățirilor, respectiv 18.660 RON.

În ceea ce privește îmbunătățirile

aduse imobilului în litigiu, Tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 48 din

Legea nr. 10/2001, potrivit cu care „Chiriașii au dreptul la despăgubire pentru

sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință privind îmbunătățirile

necesare și utile. Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau

fără titlu, obligația despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite”.

Potrivit expertizei efectuată

în cauză, evaluarea lucrărilor care au adus un spor de valoare imobilului (anexa

4), se ridică la suma de 18.660 RON, sumă la plata căreia, față de dispozițiile

legale analizate anterior, a fost obligată pârâta P.A.S.

În ceea ce

privește dreptul de retenție, s-a reținut că acesta este un mijloc specific de garantare

a obligațiilor, constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun

al debitorului aflat în detenția sa până ce debitorul nu-i plătește tot ce îi datorează

în legătură cu acel bun.

Cum condiția

esențială a invocării acestui drept, respectiv aceea că datoria pe care deținătorul

bunului o pretinde de la creditorul restituirii să se afle în legătură cu lucrul

și să fie prilejuit de acesta, este îndeplinită în cauza de față, Tribunalul a

stabilit un

drept de retenție în favoarea reclamanților până la achitarea acestei sume de către

pârâtă.

Nu a fost

primit ca fondat capătul de cerere având ca obiect daune compensatorii, pentru următoarele

considerente: potrivit acestei cereri, reclamanții solicită plata

cheltuielilor de judecată

efectuate în Dosarul nr. 6378/300/2005 (fond și recurs) și Dosarul nr. 40991/3/2010

(contestație în anulare) și contravaloarea expertizei extrajudiciare suportată pentru

calificarea căii de atac exercitată în proces, precum și spezele unei petiții înaintate

la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, la data cumpărării apartamentului,

plata realizându-se în rate, au suportat și dobânda percepută de vânzător.

În ceea ce

privește obligarea pârâților la suma reprezentând dobândă urmare a achitării în

rate a imobilului din litigiu, aceasta nu a fost primită, având în vedere că reclamanții

beneficiază de plata valorii de piață a imobilului, astfel încât nu pot beneficia

și de actualizarea prețului plătit sau calculul dobânzii la suma achitată.

Cheltuielile

de judecată efectuate în litigiile anterioare nu se impun a fi achitate de pârâții

din prezentul litigiu, în condițiile în care reclamanții au pierdut acele litigii,

iar la baza obligării unei părți să achite cheltuielile de judecată stă ideea de

culpă procesuală. Ori, atâta timp cât reclamanții au pierdut acele procese, nu mai

există fundamentul

acordării cheltuielilor de judecată avansate la acea dată.

Prin decizia civilă

nr. 105A din 18 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins

ca nefondate apelurile declarate împotriva sus-menționatei hotărâri.

Curtea de Apel a reținut

următoarele:

Criticile formulate de

pârâta P.A.S. nu pot fi reținute, întrucât îmbunătățirile la a căror contravaloare

a fost obligată aceasta reprezintă acele îmbunătățiri efectuate la imobilul în litigiu

ce aduc un spor de valoare acestuia.

Conform dispozițiilor

art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea

nr. 1/2009 - chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor

cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, de la persoana

îndreptățită.

Îmbunătățirile ce au fost

avute în vedere de expert pentru a determina sporul de valoare al imobilului sunt

lucrările de instalații, gaze, sobă și alimentare cu apă, conform anexei 4 la raportul

de expertiză, îmbunătățiri pe care curtea le-a apreciat ca fiind necesare și utile

și nu voluptorii, cum susține apelanta.

De vreme ce apelanta susține

că alimentarea cu apă curentă este o cheltuială necesară și utilă, este evident

că și costul proiectului trebuie inclus în această lucrare, întrucât acesta era

necesar și prealabil efectuării alimentării cu apă curentă.

Contravaloarea sobei de

teracotă a fost avută în vedere ca făcând parte din lucrarea de instalare gaze și

nu poate fi apreciată ca fiind o cheltuială voluptorie, dată fiind și valoarea acesteia.

În ceea ce privește lucrările

de zugrăvire și igienizare a locuinței, s-a reținut că potrivit anexei 4 la raportul

de expertiză, acestea nu au fost avute în vedere de expert în calculul despăgubirilor.

De asemenea, curtea a

reținut că dată fiind vechimea și gradul de uzură al imobilului, existența unei

instalații de încălzire la data achiziționării imobilului nu poate conduce la concluzia

că înlocuirea sistemului de încălzire nu ar reprezenta o cheltuială necesară și

utilă.

Critica formulată de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, vizând excepția necompetenței materiale a tribunalului

în soluționarea cauzei, nu a fost primită.

Conform dispozițiile

art. 159

1

alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială și teritorială

de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi

de înfățișare, în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor

asupra fondului.

Or, pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice a invocat pentru prima dată această excepție în apel, ceea ce

nu poate conduce la admiterea acestei excepții.

În ce privește modul de

soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice, s-a reținut că aceasta a fost în mod corect respinsă.

Astfel, calitatea procesuală

pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în cauza dedusă judecății este conferită

de lege, respectiv de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ce dispune

că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Economiei și

Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea

nr. 112/1995.

Mai mult, dispozițiile

legale menționate fac trimitere și la modalitatea prin care pârâtul va proceda la

despăgubirea „chiriașilor”, și anume din fondul extrabugetar constituit în temeiul

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Critica vizând supraevaluarea

imobilului în litigiu nu poate fi primită, pe de o parte întrucât pârâtul, deși

a avut cunoștință de conținutul raportului de expertiză la instanța de fond nu a

formulat obiecțiuni asupra modului de evaluare a imobilului de către expert.

Pe de altă parte, criteriile

enunțate de apelant ca trebuind să fie avute în vedere la stabilirea valorii imobilului

nu se încadrează în dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001

republicată, modificată prin Legea nr. 1/2009, text de lege aplicabil în cauză și

în care se face referire la standardele internaționale de evaluare în stabilirea

prețului de piață, expertul numit în cauză făcând referire în cuprinsul lucrării

științifice la această metodologie - Capitolul 5.7. Metodologie de evaluare.

În acest sens este și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de către apelantul pârât,

restituirea valorii de piață în speță respectând cerințele de exigență prevăzute

de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva menționatei

hotărâri au declarat recurs pârâții P.A.S. și Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o

pentru nelegalitate, sens în care au susținut următoarele:

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a învederat că obligarea

sa la plata cheltuielilor pretinse de reclamanți, ca reprezentând echivalentul îmbunătățirilor

aduse imobilului, încalcă prevederile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată

prin Legea nr. 1/2000, și adaugă la acestea. Cât timp legea limitează obligația

proprietarilor de a-i despăgubi pe locatari cu valoarea lucrărilor constând în îmbunătățiri

în sensul legii, este anormal să fie puse în sarcina proprietarilor cheltuieli pentru

sporirea confortului personal al locatarilor, lucrări care de cele mai multe ori,

nu sunt de interes pentru proprietari.

Modificarea sistemului

de încălzire este o cheltuială voluptorie, cât timp imobilul are asigurat un sistem

de încălzire. Doar în ipoteza în care un asemenea sistem nu ar fi existat, se dovedea

ca utilă și necesară instalarea unui sistem de încălzire.

Finanțelor Publice a susținut, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., următoarele:

- nu are legitimare procesuală

pasivă în cauza dedusă judecății, atât în considerarea principiului relativității

efectelor contractului, care conferă în situația dată legitimare procesuală vânzătorului

bunului, respectiv primăriei, cât și în raport de prevederile art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 care, de asemenea, nu-i conferă calitate procesuală în pricina

de față. Dispozițiile legii speciale reglementează expres și limitativ ipotezele

în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului plătit

de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza

Legii nr. 112/1995, și anume în cazul în care acestea au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, ceea ce nu este cazul în speță;

- greșit s-a reținut incidența

în speță a prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 1/2000, dat fiind neîndeplinirea cumulativă a cerințelor pretinse

de această normă în cauza dedusă judecății, astfel cum s-a arătat mai sus.

Reclamanții ar fi îndreptățiți

să primească o despăgubire echitabilă, în baza Legii nr. 112/1995 și a art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a căror aplicare s-a

solicitat a fi făcută în cauză.

Făcând trimitere la jurisprudența

convențională considerată a fi relevantă în cauza de față, au invocat existența

unei disproporții între prețul plătit de reclamanți, foștii chiriași, la achiziționarea

bunului de care au fost deposedați și suma solicitată și acordată de instanțe, stabilită

la valoarea de circulație actuală a imobilului, ceea ce constituie, în mod vădit,

o îmbogățire fără justă cauză.

Au solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei atacate și, în urma rejudecării cauzei, în principal,

admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive cu consecința respingerii

acțiunii ca fiind pronunțată în contradictoriu cu o persoană fără legitimare procesuală,

iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Recursurile nu sunt fondate.

Asupra motivului de recurs

vizând legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, instanța

apreciază că acesta este nefondat.

Astfel, se constată că

dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevăd că restituirea

prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit

în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

În acest sens, deși este

real, astfel cum susține recurentul pârât, că restituirea prestațiilor reciproce,

expresie a principiului restitutio in integrum, ce cârmuiește efectele nulității

actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părțile contractante,

potrivit normei anterior citate, legea specială derogă de la această regulă, instituind

o subrogație legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea prețului),

astfel încât legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice decurge

ex lege.

Această prevedere legală

își are rațiunea în respectarea unei simetrii între destinația finală a sumelor

încasate de vânzător (unitatea administrativ-teritorială), cu titlu de preț, de

la chiriașii-cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea prețului actualizat

către aceștia, pentru cazul desființării contractului, în ambele situații - fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare.

Art. 50

1

din

legea specială prevede: „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul

la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare”.

Premisele acestui articol

presupun: încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, dar și desființarea, prin hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă, a acestui contract.

Norma are o redactare

defectuoasă, întrucât cele două condiții par a nu putea fi întrunite cumulativ,

deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condițiilor legii nu

poate fi „desființat” (dacă se are în vedere că accepțiunea noțiunii este nulitatea),

iar, pe de altă parte, noțiunea de desființare a unui contract nu există ca sancțiune

de drept material, astfel că, Înalta Curte apreciază că „desființarea” nu poate

fi înțeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o

noțiune de gen, nulitatea fiind o cauză de ineficacitate, iar aceasta o specie a

genului.

Întrucât, dacă, potrivit

dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispozițiilor legii care cârmuiește

încheierea sa valabilă, nu poate fi anulat, reiese că este exclusă nulitatea ca

și cauză de ineficacitate a contractului de vânzare-cumpărare avută în vedere de

norma analizată.

Așa fiind, rezultă că

singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este caducitatea actului

de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condițiilor

ei), situație ce se verifică în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, formulată

de proprietarul deposedat abuziv de către stat, împotriva cumpărătorului în temeiul

Legii nr. 112/1995 sau în situația în care acesta nu a fost atacat cu acțiune în

nulitate, ceea ce permite prezumția respectării condițiilor pentru valabila sa încheiere,

prin efectul împlinirii termenului special de prescripție instituit prin dispozițiile

art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În același timp, se constată

că textul analizat folosește formularea „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

au fost desființate (...)”, ceea ce înseamnă că premisa aplicării lui este valabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare, întrucât, numai în aceste condiții, cumpărătorul

pierde posesia, în calitatea sa de proprietar.

În plus, Înalta Curte

observă și existența unui argument de interpretare sistematică a dispozițiilor Legii

nr. 10/2001 (modificată prin Legea nr. 1/2009) ce conduce, de asemenea, la confirmarea

aplicabilității în cauză a prevederilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Astfel, art. 50 alin.

(2) din lege dispune: „Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului

actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate

cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru.”

Totodată, art. 50

alin. (2

1

) din același act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009)

prevede: „Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului

de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de

timbru.”

Deși cele două norme au

ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri și acțiuni în justiție,

prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru, se poate stabili

concluzia că, la momentul anului 2009, când a fost introdus art. 50 alin. (2

1

)

prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul admitea coexistența celor două tipuri de acțiuni,

ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995:

- cererile sau acțiunile

în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, și

- cererile sau acțiunile

în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind

contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995.

În prima situație, norma

legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice de după constatarea

nulității contractului de vânzare-cumpărare, prin aplicarea efectului nulității,

constând în repunerea părților în situația anterioară, întrucât calitatea precedentă

a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriași, astfel cum norma

îi desemnează pe destinatarii ei.

În cealaltă ipoteză -

art. 50 alin. (2

1

), coroborat cu art. 50

1

(citat și el anterior),

legiuitorul însuși îi indică pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii, în baza

Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanțierilor deja stabilite prin prezenta decizie.

În cauză, reclamanții

au fost deposedați de bun, consecință a evingerii lor de către fostul proprietar

prin intermediul unei acțiuni în revendicare, astfel încât raportului juridic dedus

judecății îi este incidentă norma juridică legal reținută de instanța de apel.

Sunt nefondate criticile

pârâtului Ministerul Finanțelor Publice cât privește cuantumul exagerat, disproporționat

al despăgubirilor acordate, care nu ar fi în concordanță cu dispozițiile legale

naționale, respectiv cu jurisprudența și dispozițiile convenționale, întrucât, opus

susținerii pârâtului, soluția instanței de apel își găsește corespondent întocmai

în acestea.

Potrivit art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului „Orice persoană fizică

sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit

de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute

de lege și de principiile generale ale dreptului internațional (…)”.

În aplicarea acestei dispoziții

legale, în Cauza Tudor Tudor c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a statuat în parag. 39-41, următoarele:

„39. Rămâne de stabilit

dacă valoarea despăgubirii ce poate fi acordată de instanțele naționale este suficientă

astfel încât să permită reparația încălcărilor pretinse. În acest context, Curtea

observă că această cauză provine din aplicarea legilor privind retrocedarea proprietăților

naționalizate. Recunoscând contextul deosebit de dificil al despăgubirii pentru

proprietățile naționalizate în timpul regimului comunist, Curtea a exprimat opinia

că trebuie garantat ca atenuarea prejudiciilor vechi să nu creeze noi prejudicii

disproporționate (vezi Pincova și Pinc, citată anterior, parag. 58, și Velikovi

și alții împotriva Bulgariei, nr. 43.278/98, 45.437/99, 48.014/99, 48.380/99, 51.362/99,

53.367/99, 60.036/00, 73.465/01 și 194/02, parag. 178-179, 15 martie 2007).

de Guvern indică faptul că persoanelor aflate în situația reclamantului li s-ar

fi acordat cel puțin prețul de cumpărare indexat și, eventual, despăgubiri până

la valoarea de piață actuală a proprietății, precum și rambursarea oricăror costuri

angajate în limitele rezonabile pentru întreținerea casei.

specula în acest caz care ar fi fost soluția unei acțiuni în despăgubire dacă reclamantul

ar fi ales să o introducă, aceasta observă că sumele acordate de instanțele interne

in situații similare sunt mult mai mari decât cele din Cauza Pincova și Pinc, în

care Curtea a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 în măsura în care

reclamanților, care se aflau într-o situație similară cu cea a reclamantului din

cauza de față, li s-a acordat numai prețul de cumpărare ca despăgubire pentru proprietatea

pierdută (vezi Pincova și Pinc, citată anterior, parag. 61-64; vezi Velikovi și

Others, citită anterior, parag. 140-141, și Kalinova împotriva Bulgariei, nr. 45.116/98,

parag. 76, 8 noiembrie 2007).”

Sunt nefondate și criticile

din recursul pârâtei P.A.S., întrucât dreptul la despăgubiri pretins de reclamanți

este recunoscut prin art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „chiriașii

au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația

de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile”, iar potrivit alin. (2) al aceleiași

norme legale „în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat cu titlu

valabil, obligația de despăgubire prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite”.

Prin îmbunătățiri necesare

și utile se înțelege, în sensul legii speciale (pct. 48.1 din Normele metodologice

de aplicare unitară a legii), acele dotări încorporate sau aduse unității locative

ori spațiilor comune, prin care s-a sporit valoarea fondului locativ și care au

fost suportate exclusiv de chiriaș [introducerea sau schimbarea instalației de apă,

gaz, canalizare, electricitate, încălzire etc. (…)]. Nu se includ în categoria cheltuielilor

necesare și utile acele cheltuieli voluptorii (utilizarea unor materiale foarte

scumpe, de exemplu: uși de mahon, instalații sanitare sofisticate, de lux etc.).

Or, în speță, probațiunea

administrată a relevat că lucrările efectuate de reclamanți, chiriașii-cumpărători,

au fost de natură a aduce un spor de valoare bunului proprietatea pârâtei, lucrările

executate încadrându-se în categoria celor necesare și utile (instalații de încălzire,

canalizare) iar nu voluptorii, astfel cum sunt acestea exemplificate în norma interpretativă

sus-menționată.

Ca urmare, față de cele

ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse judecății

vor fi respinse ca nefondate.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ., recurenții-pârâți vor fi obligați să plătească reclamanților cheltuielile

de judecată efectuate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de pârâții P.A.S. și Ministerul Finanțelor Publice împotriva

deciziei nr. 105A din 18 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenții-pârâți

P.A.S. și Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în sumă

de 1.000 RON către intimații-reclamanți I.G. și P. (fostă I.) M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 octombrie 2013.