ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1317/2019

Ședința publică din data de 2 iulie 2019

Asupra recursurilor de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați la 29 ianuarie 2013 sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând: obligarea pârâtei la plata sumei de 545.109,52 RON, reprezentând pierderea pe care societatea reclamantă a înregistrat-o ca urmare a nerespectării de către pârâtă a dispozițiilor contractuale, respectiv contravaloarea mărfii lipsă; obligarea pârâtei la plata sumei de 414.520 RON reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a imposibilității de valorificare a mărfurilor lipsă; obligarea pârâtei la plata despăgubirilor datorate ca urmare a denunțării unilaterale a contractului înainte de termenul convenit de părți, la plata dobânzii legale pentru sumele deja solicitate arătate, ca și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii s-a arătat că între părți s-a încheiat contractul de prestări portuare nr. 92 din 15 iunie 2010, contract prelungit prin actele adiționale nr. x și nr. 2 și că în baza acestor acte juridice pârâta s-a angajat să asigure depozitarea de bușteni fag în vrac în perioada 15 iunie 2010-31 decembrie 2012.

S-a arătat că există o diferență mare între marfa intrată în port și cea încărcată pe nave, ceea ce-i indică reclamantei că o parte din marfa depozitată la pârâtă a fost sustrasă, că acest aspect a fost notificat pârâtei și justifică solicitările de la capetele de cerere 1, 2 și 4.

Reclamanta a arătat că pârâta a susținut că diferența de marfă se datorează contragerilor și a pierderii în greutate a masei lemnoase, dar reclamanta a susținut că aceste pierderi în greutate sunt mult prea mari față de 7% pierdere normală pentru o perioadă de 90 zile, potrivit Anexei nr. 1 la H.G. nr. 1569/2002.

Totodată, reclamanta a arătat că nu este de acord cu rezilierea contractului, propusă de pârâtă, deoarece este înainte de termenul convenit de părți pentru a contracta, de aceea a solicit despăgubirile de la punctul 3 și, cum negocierile dintre păți nu au avut nici un rezultat până la 17 decembrie 2012, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969 și art. 1000 C. civ., pe O.U.G. nr. 13/2011 privind dobânda.

Pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. În apărare, a arătat că a primit o cantitate totală de 37.110,738 mc bușteni fag în vrac în perioada indicată în acțiune, dar că a livrat tot cantitatea primită, mai puțin cantitatea care a fost pierdută prin procesul de contragere și prin manevrele de manipulare a buștenilor, consideră că nu se poate aplica pentru buștenii vrac aceeași contragere și pierdere de substanță ca pentru lemnul de foc și precizează că pe toată derularea contractului pierderea totală a fost de 3475 tone de buștean de fag. Față de aceste argumente, a solicitat respingerea capetelor de cerere 1, 2 și 4.

Cu privire la denunțarea unilaterală, pârâta a arătat că a primit un e-mail de la reprezentatul reclamantei la 15 octombrie 2012, prin care s-a solicitat o continuare a contractului și aplicarea unui discont, că pârâta a trimis draft-ul cu noul contract cu preț mai mic decât cel din contractul derulat până la acel moment pentru continuarea relației comerciale în perioada 01 noiembrie 2012-31 mai 2013, dar nu a primit nici un răspuns de la reclamantă, aspect care nu poate fi considerat drept denunțare unilaterală a contractului inițial, de aceea solicită respingerea capătului 3 de cerere ca nefondat.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 115 și următoarele din C. proc. civ. de la 1865, pe dispozițiile art. 969 și următoarele din C. civ. de la 1864 și pe prevederile contractuale.

La 04 aprilie 2016 pârâta S.C. B. S.R.L. a depus la dosar înscrisuri privind divizarea societății și formarea unei societăți comerciale noi - S.C. C. S.R.L. - o parte din patrimoniul societății și raporturile litigioase fiind transmise noii societăți.

La 05 mai 2016 reclamanta a arătat că pârâtei îi revine obligația de a indica care sunt prevederile contractuale rezultate din procesul de divizare, corespunzătoare cu care S.C. C. S.R.L. ar fi preluat calitatea procesuală pasivă în prezentul litigiu, deoarece reclamanta nu a identificat astfel de documente la dosar, sens în care la termenul de judecată din 06 mai 2016 pârâta a depus anexa 1 la proiectul de divizare.

La termenul de jucată din 03 iunie 2016 instanța a pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. B. S.R.L. față de procedura de divizare a societății, reclamanta solicitând respingerea excepției ca nefondată, iar pârâta solicitând admiterea excepției, arătând că titulară a drepturilor procesuale în cauză este S.C. C. S.R.L.

Prin sentința civilă nr. 184 din 22 iunie 2016, Tribunalul Galați, secția a II-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. B. S.R.L. și a respins acțiunea în pretenții formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. ca fiind continuată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin decizia civilă nr. 243/A din 12 decembrie 2016, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 184 din 22 iunie 2016 și încheierii din 4 iulie 2016, ambele pronunțate de Tribunalul Galați, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2013, pe care le-a anulat, trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Inițial, prin cererea introductivă de instanță, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata unor sume de bani ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale asumate prin contractul de prestări portuare nr. 92 din 15 iunie 2010 (pierderi suferite de reclamantă ca urmare a mărfii lipsă, beneficiul nerealizat de reclamantă ca urmare a imposibilității de valorificare a mărfii lipsă, plata dobânzii legale).

La 4 aprilie 2016, pârâta depune la dosar înscrisuri privind divizarea sa și apariția astfel a celei de a doua pârâte -S.C. C. S.R.L., astfel încât, la termenul din 3 iunie 2016 (ulterior depunerii anexei 1 la proiectul de divizare) instanța de fond a înțeles să invoce excepția lipsei calității procesuale pasive a primei pârâte și, însușindu-și apărarea acesteia, în sensul că, potrivit proiectului de divizare și a anexei la proiect, clienții incerți sau în litigiu au fost preluați de S.C. C. S.R.L., că, potrivit înțelegerii părților din 20 ianuarie 2016, anterioară validării divizării, s-a încheiat o situație a dosarelor aflate pe rolul instanțelor de judecată, iar din aceasta rezultă că prezentul litigiu a fost preluat de către cea de-a doua pârâtă, respinge acțiunea față de prima pârâtă ca fiind continuată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, agreând susținerea pârâtei în sensul că titulara de drepturi procesuale în cauză ar fi S.C. C. S.R.L., cu privire la care însă reclamanta nu a solicitat a fi introdusă în cauză, instanța de fond citând-o totuși doar pentru a nu fi tergiversată soluționarea cauzei.

După dezînvestirea instanței prin sentința civilă nr. 184 din 22 iunie 2016, reține instanța de apel, cererea de comunicare a hotărârii la sediul procesual ales, formulată de către apărătorul ales al reclamantei, primește termen de soluționare la 27 iunie 2016, dar în încheierea de amânare a pronunțării pentru 4 iulie 2016, existentă la filele x, apare în dispozitivul acesteia și faptul că se "amână pronunțarea cu privire la continuarea judecății în contradictoriu cu pârâta C. S.A. în situația în care aceasta nu este parte în prezenta cauză".

În fine, sesizând ineditul situației, prin încheierea de ședință de la 4 iulie 2016, instanța de fond constată că din eroare s-a acordat termenul de judecată la 27 iunie 2016 pentru soluționarea pe fond a litigiului, dar prin aceeași încheiere (dată în urma unei erori) să tranșeze și un alt aspect ce ținea de fondul cauzei, respectiv să constate că pârâta C. S.A. nu era parte legal introdusă în cauză, cu care reclamanta să poată continua soluționarea litigiului pe fond.

Așadar, pe de o parte instanța de fond respinge acțiunea reclamantei pentru că nu a fost continuată împotriva persoanei ce avea calitate procesual pasivă (în viziunea sa doar C. S.A. avea această calitate) iar, pe de altă parte, printr-o încheiere nulă absolut (cea din 4 iulie 2016) constată că aceasta nu era parte legal introdusă în cauză, deși reclamanta a solicitat expres introducerea acesteia, în urma invocării divizării primei pârâte, lăsând în mod nelegal, cu încălcarea dispozițiilor incidente în speță ce reglementează efectele divizării unei societăți comerciale, prevăzute de Legea nr. 31/1990, nesoluționat fondul cauzei.

Prin decizia nr. 723 din 13 aprilie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a anulat ca insuficient timbrat recursul declarat de recurentele-pârâte C. S.A. și B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 243 din 12 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Prin sentința civilă nr. 162/2018 din 12 aprilie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Galați, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. și C. S.A.

Le-a obligat pe pârâte în solidar la plata către reclamantă a sumei de 59.839,83 RON, cu titlu de pierdere efectivă și a sumei de 61.699,94 RON, cu titlu de câștig nerealizat.

A respins ca nefondat capătul de cerere privind prejudiciul cauzat de denunțarea unilaterală a contractului.

Le-a obligat pe pârâte în solidar la plata către reclamantă a sumei de 54.787,13 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins cererea pârâtelor de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut în esență următoarele:

Prin contractul de prestări servicii portuare nr. 92 din 15 iunie 2010, prelungit prin 3 acte adiționale până la 31 decembrie 2012, S.C. B. S.A. Galați și-a asumat obligația ca, în calitate de prestator, să efectueze servicii portuare de descărcare din auto, respectiv încărcare pe nave a unei cantități de circa 2.500 tone bușteni în vrac, cu diametrul de 8-50 mm și lungimi de 2-6 m, buștenii urmând a fi depozitați temporar pe platforma prestatorului S.C. B. S.A. Galați până la expedierea mărfii conform solicitării beneficiarului S.C. A. S.R.L. Constanța.

Pe perioada derulării contractului, diferența dintre marfa descărcată și marfa încărcată a fost de 3.475 tone de buștean de fag, pentru care societatea reclamantă solicită, prin primul capăt de cerere al prezentei acțiuni, suma de 545.109,52 RON, cu titlu de pierdere.

Instanța a constatat că pentru cea mai mare parte din această cantitate lipsă, adică pentru 3.089,366 tone (635,976+926,992+823,435+702,963) între părți s-au încheiat 4 procese-verbale de regularizare stoc, semnate și ștampilate de ambele părți contractante, prin care acestea au convenit procente diferite de contragere a mărfii, de 38% la primul proces-verbal încheiat la 02 aprilie 2012, de 35% la al doilea proces-verbal încheiat la 06 aprilie 2012, de 32% la al treilea proces-verbal încheiat la 26 aprilie 2012, de 30% la al patrulea proces-verbal încheiat la 13 iunie 2012. Astfel, cantitățile de marfă lipsă, aferente fiecărui proces-verbal semnat de părțile contractante (635,976 tone pentru primul proces-verbal, 926,992 tone pentru cel de-al doilea proces-verbal, 823,435 tone pentru cel de-al treilea proces-verbal, 702,963 tone pentru cel de-al patrulea proces-verbal) reprezintă pierdere tehnologică agreată de ambele părți contractante.

Deci, pentru contravaloarea a 3.089,366 tone, reprezentând pierderea tehnologică conform înțelegerii părților, concretizată în cele 4 procese-verbale de regularizare stoc, instanța a respins acțiunea, întrucât nu s-a dovedit în primul rând condiția răspunderii civile contractuale referitoare la existența unui prejudiciu.

Referitor la cantitatea lipsă de 385,634 tone (3.475 tone minus 3.089,366 tone), instanța a constatat că pentru 385.623 tone s-a redactat de către pârâta C. S.A. un al cincilea proces-verbal de regularizare stoc și inventariere, datat 05 august 2012, care prevedea o contragere de 20%, procent inferior celor reținute prin proces-verbal, care, însă, nu a mai fost semnat de societatea reclamantă, astfel că pentru această cantitate se pune problema răspunderii civile contractuale, în condițiile art. 1073 și următoarele din C. civ. de la 1864 referitoare la efectele obligațiilor.

Tribunalul a reținut că, din raportul de expertiză întocmit de expertul în industria lemnului D. a rezultat că scăderea în greutate ca urmare a depozitării cantității de 40.865,73 tone și a evaporării apei din această masă lemnoasă a fost de 942,14 tone și că, întrucât expertiza nu indică expres ce masă lemnoasă s-a pierdut ca urmare a evaporării apei din cantitatea de 385,634 tone, instanța a aplicat metoda de calcul "regula de 3 simplă", astfel încât a constatat că masa lemnoasă ce s-a pierdut ca urmare a evaporării apei din cantitatea de 385,634 tone este de 385,634x942/40.865,73=8,88 tone. Astfel, diferența dintre cantitatea găsită lipsă de 385,634 tone și cantitatea ce s-a pierdut ca urmare a unui proces natural de evaporare a apei, de 385,634 tone-8,88 tone=376,754 tone, reprezintă masa lemnoasă a cărei lipsă nu poate fi justificată de pârâte, adică prejudiciul creat de pârâte reclamantei, cuantumul acestui prejudiciu fiind, potrivit expertizei contabile întocmite de expert E., 158,83 RON/tonă fără TVA, de 376,754 tone x 158,83 RON/tonă = 59.839,83 RON fără TVA, sumă la plata căreia instanța le-a obligat pe pârâte cu titlu de pierdere efectiv suferită (damnum emergens).

A apreciat tribunalul că condițiile răspunderii contractuale sunt îndeplinite: prejudiciul patrimonial efectiv este, potrivit celor arătate anterior, de 59.839,83 RON calculat fără TVA, vinovăția pârâtelor pentru neîncărcarea pe nave a cantității de 376,754 tone bușteni este prezumată, potrivit dispozițiilor art. 1082 și art. 1083 C. civ. de la 1864, fapta ilicită constă în neexecutarea de către pârâte a obligației contractuale de a încărca pe nave cantitatea de bușteni descărcată, mai puțin cea pierdută ca urmare a fenomenului natural de evaporare a apei, iar raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu este dovedit prin probatoriile administrate în cauză.

Același raționament a fost apreciat ca valabil și pentru admiterea capătului de cerere ce prevede câștigul pe care creditoarea reclamantă nu l-a putut realiza (lucrum cessans) prin valorificarea cantității pierdute de 376,754 tone, conform art. 1084-1086 C. civ. de la 1864. Pentru calculul acestui câștig, instanța a luat în considerare opinia separată a expertului consilier F., care arată că profitul nerealizat se socotește prin diferența pe tonă dintre prețul mediu de vânzare de 106,88 USD (348,69 RON) și prețul mediu de achiziție 158,83 RON, diferență din care se scade contravaloarea serviciilor de depozitare bușteni, de 8 USD (26,10 RON)/tonă, expertul consilier ajungând la concluzia că, pentru o cantitate lipsă de masă lemnoasă de 2.435,831 tone, profitul nerealizat de reclamantă este de 398.909,14 RON. Așadar, ca și în cazul pierderii efective, nici în cazul câștigului nerealizat nu există o expertiză care să indice expres cuantumul exact al acestui prejudiciu, însă acesta a fost calculat prin regula de 3 simplă, câștigul nerealizat fiind de 376,754 tone x 398.909,14 RON/2.435,831= 61.699,94 RON fără TVA, sumă la plata căreia instanța le-a obligat pe pârâte cu titlu de câștig nerealizat (lucrum cessans).

Cât privește capătul de cerere privind despăgubirile datorate ca urmare a denunțării unilaterale a contractului de către pârâta S.C. B. S.A. Galați înainte de termenul convenit de părți, evaluate provizoriu de reclamantă la suma de 10.000 RON, prin precizările depuse la dosar în ședința din 14 martie 2013 și definitiv la suma de 159.962 RON prin precizările depuse la dosar la 05 mai 2016, instanța, după examinarea probelor administrate sub acest aspect a respins ca nefondat acest capăt de cerere, deoarece reclamanta nu a făcut dovada unei denunțări a contractului de către pârâtă, probele analizate dovedind faptul că între părți se negocia un nou contract, nu că s-ar fi denunțat contractul existent.

Referitor la obligarea pârâtelor la plata dobânzilor legale, s-a reținut că prin încheierea de ședință din 14 martie 2013 instanța a luat deja act că reclamanta a renunțat la judecarea capătului de cerere nr. x referitor la obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale.

Referitor la cheltuielile de judecată, potrivit art. 274 și 276 C. proc. civ. vechi, instanța a constatat că reclamanta solicită toate cheltuielile efectuate, iar pârâtele solicită doar cheltuielile efectuate cu onorariile de expertize tehnică și contabilă, arătând că vor solicita pe cale separată cheltuielile cu onorariul avocațial. Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de pârâte cu titlu de onorarii de expertize tehnică și contabilă, instanța a constatat că pârâtele nu au efectuat astfel de cheltuieli, astfel încât a respins aceste pretenții ca nedovedite.

Referitor la sumele solicitate de reclamantă cu titlu de taxe judiciare de timbru, instanța a admis solicitarea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata taxelor judiciare de timbru aferente capetelor de cerere 1 și 2, proporțional cu pretențiile admise și a respins solicitarea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata taxei judiciare de timbru aferentă celui de-al treilea capăt de cerere, întrucât acesta a fost respins. De asemenea, le-a obligat pe pârâte la plata către reclamantă a sumei de 52.527,40 RON, cu titlu de onorariu avocațial și expertize.

În drept, au fost apreciate ca incidente în cauză prevederile art. 1073 și următoarele și art. 1084-1086 din C. civ. de la 1864.

Prin decizia civilă nr. 17/A din 29 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă au fost respinse ca nefondate apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței de fond și apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței de fond și împotriva încheierii de la 21 martie 2018, pronunțată în aceeași cauză.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut în esență următoarele:

Cu privire la apelul reclamantei S.C. A. S.R.L., s-a apreciat că este adevărat că dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. instituie obligația prevederii în conținutul hotărârii judecătorești a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, dar această obligație nu trebuie însă absolutizată, motivarea unei hotărâri judecătorești fiind considerată realizată și atunci când instanța, deși a motivat pe scurt hotărârea sa, a examinat totuși în mod real problemele esențiale ce au fost supuse judecății, permițând astfel exercitarea controlului judiciar.

Aceasta cu atât mai mult cu cât o atare situație este prevăzută ca o cauză de schimbare a hotărârii apelate, cu ocazia exercitării controlului judiciar în mod devolutiv instanța de apel putând analiza si complini eventualele lipsuri vizând temeinicia și legalitatea acesteia, în raport de probele administrate și de motivele invocate.

Așa cum s-a arătat și de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenție obligă tribunalele să-și motiveze hotărârile, dar această obligație nu trebuie înțeleasă în sensul că trebuie să se răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părților din proces.

Cu referire la speță, s-a apreciat că instanța de fond a analizat probele administrate în cauză, a răspuns argumentat susținerilor formulate de reclamantă și a arătat motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea în pronunțarea unei atare soluții.

Curtea de apel a reținut că semnarea proceselor-verbale de regularizare avute în vedere de tribunal reprezintă o recunoaștere a reclamantei a susținerilor pârâtei C. S.A., în sensul că o parte din cantitatea de marfă predată acesteia din urmă a suferit o diminuare cantitativă, ca masă, ceea ce conduce la diminuarea cantității și, așa fiind, autoarea recunoașterii pretențiilor pârâtei C. S.A. Galați, reclamanta-apelantă, a contribuit printr-o nouă negociere la modificarea termenilor contractuali inițiali, în sensul că a stabilit convențional cu pârâta alți termeni de executare a obligațiilor asumate de aceasta din urmă în sensul că reclamanta a recunoscut că trebuie să primească o sumă de bani mai mică decât cea stabilită inițial, mai mică exact cu c/val. cantității de masă lemnoasă pe care a recunoscut-o ca fiind "pierderi" prin contragere. În aceste condiții, s-a apreciat, pârâta C. S.A. trebuie să-și respecte obligațiile contractuale stabilite prin contractul nr. x din 15 iunie 2010, dar așa cum a fost el modificat succesiv prin cele patru procese-verbale de regularizare a mărfii ce trebuia manipulată de pârâtă.

Faptul că există un procent mai mare sau mai mic de contrageri se poate analiza, reține curtea de apel, doar cu privire la marfa care nu a făcut obiectul celor patru procese-verbale în discuție, așa cum și prima instanță a arătat în soluția adoptată, cu observația că tribunalul nu a avut în vedere că semnarea proceselor-verbale în discuție ar echivala cu o renunțare la acțiune (renunțarea la acțiune sau mărturisirea/recunoașterea făcute procesual sunt chiar mai mult decât stabilirea contractuală a termenilor, în sensul că sunt acte unilaterale de voință, cu caracter irevocabil) sau că ar avea valoarea unui fine de neprimire, ci a arătat că părțile au stabilit convențional anumite limite în derularea relațiilor lor contractuale, respectiv stabilirea de bună voie a obligațiilor C. S.A. cu privire la ce trebuie să plătească reclamantei.

Instanța de apel a considerat că temeiul de drept pentru angajarea răspunderii contractuale a părților nu trebuie căutat la stabilirea valorii probatorie a proceselor-verbale, acesta fiind dat de normele juridice ce guvernează executarea contractului.

S-a mai subliniat faptul că reclamanta a susținut că cele patru procese-verbale de recunoaștere a procentului de contragere nu ar fi fost semnate de administratorul ei, astfel că semnatarul actelor nu poate angaja răspunderea societății și s-a apreciat că, în principiu, această susținere este corectă, dar doar în situația în care cel care semnează actele nu a fost împuternicit expres sau tacit (în acest ultim caz chiar și public) de administrator să semneze actele respective.

Făcând referire la probele relevante sub acest aspect, instanța de prim control judiciar a conchis în sensul că, în condițiile în care chiar reclamanta a creat pârâtei-cocontractante ideea că interesele ei sunt reprezentate de d-nul G., aceasta nu poate susține la acest moment că obligațiile la care a angajat-o reprezentantul său nu îi sunt opozabile, pentru că un mandat special pentru relația cu pârâta a fost dovedit chiar și curții de apel.

În plus, a apreciat că pentru situația în care mandatarul/angajatul reclamantei ar fi depășit limitele cu care a fost învestit (contract de mandat sau în derularea raporturilor de muncă), acest fapt nu este imputabil pârâtei C. S.A., iar eventualele prejudicii aduse mandantei-reclamante pot fi recuperate de la mandatarul G..

Curtea de apel a notat că este adevărat că, în raporturile contractuale dintre profesioniști (la momentul încheierii contractului fiind în vigoare C. civ. de la 1864), executarea contractului poate fi demonstrată cu orice mijloc de probă, dar în situația de față nu se pune în discuție dovedirea culpei contractuale, ci faptul că prin cele patru procese-verbale reclamanta a recunoscut că are dreptul de a primi o plată pentru o cantitate de marfă mai mică decât cea predată pârâtei, diferența fiind reprezentată de anumite pierderi tehnologice.

Afirmația apelantei-reclamante, în sensul că a solicitat prin acțiune, dar și prin concluziile orale formulate la momentul dezbaterilor, obligarea pârâtelor să-i plătească o sumă de bani cu titlu de despăgubiri datorate ca urmare a denunțării unilaterale a contractului nr. x/2010 a fost apreciată ca fiind corectă și în mod similar a fost apreciată și susținerea că, în situația în care se precizează ulterior formulării acțiunii și cu depășirea primei zile de înfățișare suma respectivă sau se mărește cuantumul acesteia, nu se poate vorbi despre o cerere modificatoare, ci despre situația măririi/micșorării câtimii obiectului (art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.).

Totuși, s-a subliniat faptul că tribunalul nu a respins pretențiile reclamantei privind despăgubirile datorate pentru denunțarea unilaterală a contractului ca fiind tardiv formulate, ci ca fiind nefondate.

Astfel, s-a arătat, tribunalul a reținut că reclamanta nu a făcut dovada unei denunțări abuzive a contractului de către pârâtă și, față de probele administrate, a considerat că probele menționate anterior dovedeau că între părți se negocia un nou contract, nu că s-ar fi denunțat abuziv contractul nr. x din 15 iunie 2010.

Nici ultimul motiv de apel al reclamantei nu a putut fi reținut, având în vedere că pentru cantitățile de marfă, altele decât cele menționate în procesele-verbale de regularizare semnate de ambele părți, tribunalul a făcut o analiză a probelor administrate în cauză și a recunoscut pretențiile reclamantei, prezentând un raționament corect cu privire la ce cantitate a fost predată, ce cantitate a mai rămas după contragere și ce sumă de bani ar fi trebuit să plătească C. S.A. reclamantei pentru marfa manipulată.

S-a arătat că nemulțumirea reclamantei-apelante cu privire la valorile patrimoniale ce ar fi trebuit recunoscute nu privește cantitatea de lemn menționată în ultimul proces-verbal, ci valorile patrimoniale pe care ar fi trebuit să le primească dacă instanțele nu ar da nicio eficiență juridică celor patru procese-verbale prin care părțile au agreat existența unor contrageri mult mai mari.

Cu privire la temeinicia raționamentului tribunalului în ceea ce privește sumele pe care pârâtele mai trebuie să le plătească reclamantei, curtea a precizat că va face o analiză mai amănunțită atunci când va analiza apelul pârâtelor cu referire la acest aspect.

Față de toate aceste argumente, curtea de apel a considerat că nici un motiv de apel al reclamantei-apelante nu poate fi primit, consecința fiind aceea a aplicării dispozițiilor art. 296 alin. (1) C. proc. civ., în sensul respingerii apelului reclamantei ca fiind nefondat.

Cu privire la apelul pârâtelor C. S.A. Galați și C. S.A. Galați

În ceea ce privește apelul declarat împotriva încheierii de ședință din 21 martie 2018, instanța de prim control judiciar a reținut următoarele:

Divizarea pârâtei C. S.A. Galați s-a finalizat în timpul prezentului litigiu, conform proiectului de divizare parțială adoptat de C. S.A. prin Hotărârea AGA nr. 2 din 13 octombrie 2015 și de C. S.A. prin Hotărârea AGA nr. 1 din 13 octombrie 2015, proiect cere a parcurs toate procedurile prevăzute de Legea nr. 31/1990, inclusiv cele de publicitate, fază în care părțile interesate (inclusiv reclamanta) puteau formula căile de atac legale în situația în care ar fi considerat necesar.

Reține curtea de apel că la momentul pronunțării prezentei decizii divizarea este finalizată, că drepturile patrimoniale (activ și pasiv) ale fiecăreia dintre cele două pârâte sunt cele agreate și confirmate prin proiectul de divizare în discuție, respectiv prin încheierea din 1 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul Galați, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2015 și că din analiza proiectului de divizare curtea de apel, ca și tribunalul, nu a identificat faptul că prezenta datorie să fi fost transferată integral sau parțial noii entități juridice rezultate în urma divizării, respectiv C. S.A. Galați.

Făcând trimitere la o serie de înscrisuri depuse în probațiune pe aspectul divizării, instanța de apel a conchis în sensul că debit aflat în litigiu în cauza de față nu a fost avut în vedere de pârâte la momentul divizării, astfel că nu se poate considera că doar C. are calitate procesuală pasivă, ca urmare a preluării egale și integrale a datoriei.

În contextul dat, instanța de apel a făcut referire la dispozițiile art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, potrivit cărora, dacă un element de pasiv nu este repartizat în proiectul de divizare și dacă interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, societățile beneficiare răspund solidar pentru elementul de pasiv în cauză, a subliniat faptul că acest pasiv dedus judecății nu este repartizat în proiectul de divizare și nici interpretarea proiectul nu a făcut dovada că ar trebui preluat fie de C. S.A., fie de C. S.A. și că, în aceste condiții, singura posibilitate de a stabili cine datorează suma de bani respectivă este aceea de a apela la norma juridică menționată mai sus, în sensul de a stabili solidaritatea ambelor pârâte în obligația de a plăti datoria reclamantei, conchizând în sensul că, întrucât prin prezenta hotărâre nu se stabilește cu privire la posibilitatea sau imposibilitatea executării a creanței, ci cu privire la existența ei în patrimoniul pârâtelor, nu se impune a se discuta aplicabilitatea dispozițiilor art. 241

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată.

Față de aceste motive, curtea de apel a considerat că apelul declarat de pârâte împotriva încheierii din 21 martie 2018 nu este fondat și se impune a fi respins în temeiul dispozițiilor art. 296 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește apelul declarat împotriva sentinței de fond, instanța de prim control judiciar a reținut următoarele:

Pârâtele au susținut că raportul de expertiză tehnică este lovit de nulitate, deoarece nu ar fi răspuns obiectivelor stabilite expres de către instanță, iar experții desemnați au convenit să "reformuleze" obiectivele dispuse, în sensul că au răspuns altor obiective.

Redând obiectivele stabilite de instanța de judecată, instanța de apel a notat că, având în vedere formularea vagă a obiectivelor expertizei de către instanța de judecată, probabil lipsa lor de acuratețe științifică, cei trei experți au considerat că s-ar impune reformularea acestor obiective, iar tribunalul a apreciat că expertiza a adus concluzii lămuritoare pentru soluționarea cauzei și la niciun termen de judecată ulterior nu a constatat că obiectivele reformulate de către experți nu ar ajuta cauzei sau că ar contraveni problemelor de fapt pe care instanța și le-a pus pentru soluționarea litigiului.

Mai mult decât atât, reține curtea de apel, chiar și pârâta C. S.A. Galați a achiesat indirect la cele două obiective reformulate de către experții judiciari, atât timp cât prin obiecțiunile la raportul de expertiză nu a criticat acest aspel, după cum subliniază că și instanța de apel din prezentul ciclu judiciar a apreciat că răspunsurile date de experți la obiectivele pe care ei înșiși le-au reformulat au acuratețea necesară dezlegării situației de fapt, motiv pentru care acest motiv de apel nu este apt să conducă la schimbarea hotărârii primei instanțe.

A notat instanța de prim control judiciar că instanța a dispus ca, la întocmirea raportului de expertiză, să fie avute în vedere toate înscrisurile depuse de părți la dosar, inclusiv înscrisul intitulat "situația încărcărilor bușteni-A. 2010-2012", act întocmit de către pârâta C. S.A., dar a subliniat că evaluările actelor, precum și datele științifice ale unei astfel de lucrări tehnice pot conduce la o altă concluzie decât cea susținută de una dintre părțile în litigiu, astfel că o eventuală concluzie diferită a experților tehnici nu poate fi ignorată de o instanță de judecată.

Reținând că din raportul de expertiză tehnică rezultă că volumetric nu au existat contrageri atât de mari, datorită faptului că masa lemnoasă avea coajă și era de tipul trunchi, dar cu siguranță au existat contrageri de masă, datorită cantității de apă pe care masa lemnoasă a pierdut-o în mod natural prin depozitare într-un spațiu deschis și în anumite condiții, în funcție de anotimp și de umiditatea aerului, reținând, de asemenea, că comercializarea lemnului s-a făcut prin convenția părților ca masă, nu volumetric, așa cum rezultă din art. I și II din contract, curtea de apel a conchis în sensul că contragerile trebuie să fie raportate la masă, iar nu la volum, ceea ce și experții au făcut, iar instanța de judecată a validat.

Referitor la nivelul contragerilor, instanța de apel a remarcat faptul că pârâtele au susținut că valorile contragerilor pe care le-a stabilit unilateral sunt foarte apropiate de limitele prevăzute de Anexa 1 la H.G. nr. 1569/2002, dar că această susținere este infirmată chiar de apelanta C. S.A., care, în cele 4 procese-verbale de regularizare stoc pe care le-am amintit, menționează că părțile au agreat o contragere de 30%-38% din marfă.

Faptul că pierderile pe care reclamanta susține că le-a înregistrat în derularea contractului nu au fost evidențiate în contabilitatea acesteia a fost apreciat de instanța de apel ca neavând nicio importanță în prezentul litigiu, care stabilește doar dacă pârâtele și-au respectat obligații asumate contractual, notându-se că, dacă există nereguli cu privire la contabilitatea reclamantei, aceste nereguli pot forma obiectul altui gen de litigii, inclusiv penale, dar nu au influență în prezenta cauză, unde se stabilește doar eventuala răspundere patrimonială contractuală a pârâtelor.

Făcând trimitere la facturile fiscale depuse de părți, la înscrisurile constatatoare ale cantității de marfă preluată de la reclamantă (livrarea se făcea cu autovehicule/trenuri cântărite la momentul preluării mărfii) și la raportul de expertiză tehnică și anexele la raport, din care rezultă că masa lemnoasă care a intrat în posesia pârâtei C. S.A. a fost de 40.681,9 tone (expertul desemnat de pârâtă arătând chiar o cantitate mai mare, de 40.865,73 tone), iar nu de 37.110,728 tone, așa cum susține pârâta, subliniind mențiunea din raportul de expertiză tehnică, potrivit cu care expertul a avut în vedere perioadele de depozitare a mărfii conform înscrisurilor prezentate de pârâtă, numărul de zile de depozitare și valorile ieșirilor de bușteni către terți, instanța de apel a tras concluzia că valorile de contragere au avut în vedere aceste aspecte.

A notat instanța de control judiciar și faptul că este foarte posibil ca pierderile de greutate a materialului lemnos să fie de 30-35% în primele luni de la recoltare și să fie influențate inclusiv de anotimpul tăierilor, dar valorile exprimate de către expert au avut în vedere o medie și doar în funcție de anotimpul și de numărul de zile de depozitare, în lipsa unor elemente suplimentare privind momentul tăierii. Totodată, raportul de expertiză face trimitere la Normative, STAS-uri și cărți de specialitate străine instanțelor de judecată, acesta fiind și motivul pentru care se apelează în astfel de cazuri la experți tehnici.

Susținerea pârâtelor-apelante că reclamanta nu a avut pierderi de masă lemnoasă, cu excepția contragerilor normale, apreciază curtea de apel, este infirmată de faptul că diferența dintre cantitatea de marfă descărcată și cea de marfă vândută este de 3.475 tone. Din această cantitate de masă lemnoasă în mod corect a fost înlăturată cantitatea de 3.089,366 tone, pentru care părțile au stabilit convențional că reprezintă contrageri, rămânând în litigiu doar cantitatea de 385,634 tone, pentru care nu există o justificare (sub aspectul contragerii) decât pentru 8,88 tone.

În aceste condiții, curtea de apel a reținut că în mod corect prima instanță a stabilit că pârâtele trebuie să acopere prejudiciul încercat de reclamantă prin aceea că nu i-a fost plătită de pârâte c/val. a 376,574 tone, respectiv suma de 59.839,83 RON + TVA și că, având în vedere că s-a stabilit existența unui prejudiciu - damnum emergens și că prin încercarea acestui prejudiciu reclamanta nu a putut obține un profit - lucrum cessans, în mod corect tribunalul le-a obligat pe pârâte și la plata beneficiului nerealizat, constatând că, valoarea acestui beneficiu neconstituind motiv de apel, suma de 61.699,94 RON + TVA, stabilită în primă instanță, ea urmează a fi menținută și în apel.

Cu privire la cheltuielile de judecată la care pârâtele au fost obligate, curtea de apel a constatat că ele sunt compuse din valoarea taxelor judiciare de timbru, onorariul experților și onorariul apărătorului ales și a apreciat că, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorul poate redimensiona cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocatului, dacă este nepotrivit de mic sau de mare, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

În contextul dat, instanța de apel a notat că onorariul apărătorului ales al reclamantei este în sumă de 47.449 RON, că valoarea pretențiilor deduse judecății este de peste 970.000 RON, că procesul a parcurs două cicluri de judecată, inclusiv în fața instanței supreme, a presupus un volum mare de activitate și administrarea de probe complexe, că activitatea avocatului a fost laborioasă și prezența lui în fața instanțelor de judecată a fost constantă.

În aceste condiții, a considerat că este temeinică reținerea primei instanțe că se justifică recunoașterea în favoarea reclamantei a sumei de bani respective cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul apărătorului ales.

Împotriva acestei decizii, termen legal au declarat recursuri motivate reclamanta și pârâtele, ambele recursuri fiind înregistrate sub același număr unic de dosar pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat următoarele:

Primul motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susținând că instanța de apel a încălcat normele de procedură și principiile dreptului procesual civil atunci când a apreciat că hotărârea instanței de fond este motivată corespunzător și în acord cu dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., precum și atunci când, cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 297 alin. (1) C. proc. civ., s-a apreciat în drept să complinească motivarea hotărârii primei instanțe fără a admite apelul declarat, cu consecința anulării hotărârii atacate și a evocării fondului pe baza propriilor argumente, ci dimpotrivă, respingându-l.

Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susținând că instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În cadrul acestei critici, autoarea căii de atac a susținut că instanțele au fost învestite cu un diferend legat de un contract de prestare de servicii portuare privind primirea, transbordarea, manipularea, depozitarea și expedierea unei anumite cantități de marfă conform indicațiilor date de beneficiar, clauzele care guvernau respectivul contract fiind clar formulate.

A arătat recurenta-reclamantă că verificarea modului de derulare a raporturilor contractuale a pus în evidență faptul că între marfa cântărită la intrarea în port, a cărei cantitate este dovedită cu avize și fișă de cântar și cea încărcată efectiv pe navă există o diferență de 3475 tone, că legat de această cantitate au fost întocmite patru procese-verbale de regularizare de stoc, semnate nu de administratorul societății reclamante, ci de un angajat al acesteia, în care s-a reținut că diferențele s-au datorat contragerii lemnului, în procente niciodată întâlnite în uzanțele portuare, motiv pentru care al cincilea proces-verbal nici nu a mai fost semnat de către reclamantă.

Din perspectiva motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă a criticat raționamentul instanței de apel, potrivit cu care între părți a existat o recunoaștere a pretențiilor pârâtei S.C. C. S.A. Galați și o contribuție a reclamantei la o nouă negociere și la o modificare a termenilor contractuali inițiali, în sensul acceptării la plată a unei sume de bani mai mică decât cea convenită inițial, diminuată cu contravaloarea masei lemnoase reprezentând pierdere prin contragere.

Față de raționamentul dezvoltat de instanța de apel, recurenta-reclamantă a apreciat că spre analiza instanței nu a fost prezentat un contract de vânzare, care să autorizeze aceste concluzii, că instanța era învestită cu o acțiune în răspundere contractuală întemeiată pe executarea deficitară a convenției constând în diminuarea nejustificată a cantității de marfă depozitate, că instanța de apel, raportându-se la cele patru procese-verbale de regularizare a stocului de marfă și reținând că a avut loc o transformare a convenției inițiale, a realizat o interpretare forțată și contrară tuturor principiilor de drept civil și în acest fel a schimbat natura actului sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, prin nesocotirea și aplicarea greșită a regulilor de interpretare a convențiilor, prevăzute de art. 969-985 C. civ.

Al treilea motiv de recurs vizează contradicția dintre considerente, recurenta-reclamantă susținând că o parte dintre considerente relevă temeinicia acțiunii, iar o altă parte netemeinicia acesteia, această contra dicție fiind dublată de împrejurarea că în unele paragrafe instanța de apel copiază motivarea primei instanțe fără a răspunde prin argumente proprii criticilor formulate.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a notat că temeiul juridic al acțiunii îl reprezintă normele juridice care guvernează executarea contractului, că acest lucru corespunde cu solicitarea reclamantei din cererea de chemare în judecată și din apel, dar că în cauză nu a fost analizat nici un temei de drept al răspunderii cu privire la cantitatea de 3.89,366 de tone de bușteni, cu privire la care instanțele de fond s-au oprit la cele patru procese-verbale de regularizare, pe care le-au ridicat la rang de convenții, deși probatoriul administrat în cauză a dovedit că situația de fapt reținută în aceste procese-verbale nu este conformă realității.

În această ordine de idei, recurenta-reclamantă a afirmat că instanța de apel are o motivare contradictorie deoarece într-un considerent face trimitere la normele juridice care guvernează executarea contractului și care sunt la baza cererii de chemare în judecată, pentru ca ulterior să respingă apelul fără a face o analiză a condițiilor răspunderii civile contractuale, însușindu-și probabil raționamentul primei instanțe referitor la lipsa prejudiciului.

De asemenea, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a omis să analizeze susținerile sale despre faptul că aspectele referitoare la culpa contractuală țin de situația de fapt și pot fi dovedite cu orice mijloc de probă.

Al patrulea motiv de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 teza I C. proc. civ., recurenta-reclamantă susținând că instanța de apel a nesocotit faptul că în materia raporturilor dintre profesioniști nu există o limitare în materie probatorie, așa cum se poate deduce din analiza dispozițiilor art. 46 Codul comercial, că, în raport de mențiunile din procesele-verbale de regularizare de stoc, nu se poate reține o recunoaștere a reclamantei cu privire la acordul de a primi o plată pentru o cantitate de marfă mai mică, că plata nu o realiza pârâta, ci terțe persoane și că părțile nu putea conveni asupra unei situații de fapt imposibile fizic și nici cu privire la un obiect imposibil, așa cum rezultă din expertiza tehnică întocmită în cauză.

În această ordine de idei, recurenta-reclamantă a afirmat că instanța de apel a acordat, cu încălcarea dispozițiilor art. 46 Codul comercial, valoare probatorie infailibilă celor patru procese-verbale de regularizare și a refuzat în mod eronat să constate că există prejudiciu pentru o cantitate considerabilă de bușteni.

Al cincilea motiv de recurs se întemeiază tot pe dispozițiile art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocând încălcarea și greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 31/1990.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a arătat că instanța de apel a dat o greșită dezlegare criticii din apel referitoare la validarea proceselor-verbale de regularizare a stocurilor de marfă, în condițiile în care acestea au fost semnate de o persoană care nu avea abilitatea de a semna documente prin care să restrângă sau să renunțe la drepturile societății.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că persoana care a semnat documentele în discuție avea la acel moment în atribuții să se ocupe de activitatea din port privind încărcarea și descărcarea mărfii, dar nu avea competența de a semna acte care să angajeze juridic societatea.

Urmând această logică, recurenta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 70 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora administratorii societății sunt persoanele care au competența de a îndeplini toate operațiunile necesare pentru aducerea la îndeplinirea a obiectului de activitate al societății, cu restricțiile din actul constitutiv și a subliniat faptul că instanța de apel a statuat în același sens, numai că a reținut fără nici un temei că atribuțiile administratorului au fost transferate în mod tacit persoanei semnatare a proceselor-verbale de regularizare.

Or, în acest context, recurenta-reclamantă susține că, fiind vorba despre înscrisuri care atestă renunțarea sa la o parte a pretențiilor izvorâte din contract, mandatul trebuia dat în mod expres și nu tacit, așa cum se invocă în decizia atacată, fără indicarea vreunui temei de drept.

În motivarea recursului declarat, recurentele-pârâte au făcut o amplă prezentare a situației de fapt pe care s-a grefat litigiul părților și a parcursului procesului de față, solicitând în esență modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului împotriva încheierii și sentinței apelate, a schimbării în tot a hotărârii primei instanțe, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată. Au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Primul motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele-pârâte susținând că apelul împotriva încheierii de ședință de la 21 martie 2018 a fost respins cu încălcarea dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., prin aprecierea calității procesuale pasive și a răspunderii solidare a celor două pârâte.

În argumentarea acestei critici, recurentele-pârâte au evocat procedura de divizare în care acestea au fost implicate, au invocat dispozițiile art. 236 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, au arătat că transmisiunea legală în condițiile Legii nr. 31/1990 dă posibilitatea trecerii drepturilor procesuale asupra unei persoane care nu a fost parte în proces, raționament juridic avut în vedere de legiuitor și în dispozițiile art. 38 din noul C. proc. civ. și au conchis că, în raport de probele dosarului, calitatea procesuală a fost transmisă legal către societatea beneficiară a divizării parțiale - C. S.A. Galați.

Recurentele-pârâte au evocat dispozițiile art. 241

1

din Legea nr. 31/1990 î cele trei ipoteze ale articolului și, față de conținutul acestora a conchis în sensul că recurenta-reclamantă este îndreptățită să obțină obligarea solidară a celor două pârâte doar în situația în care nu obține realizarea dreptului de la beneficiara divizării - C. S.A. Galați.

Al doilea motiv de recurs, subsumat tot dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează soluția de admitere a acțiunii pentru despăgubirile în sumă de 59.839,83 RON cu titlu de pierdere efectivă și în sumă de 61.699,94 RON cu titlu de câștig nerealizat.

Sintetic, recurentele-pârâte au susținut că nu există nicio marfă lipsă din gestiunea reclamantei, sens în care au fost invocate cele patru procese-verbale semnate de ambele părți și cel de-al cincilea proces-verbal semnat doar de reprezentantul pârâtei privind regularizarea stocurilor, precum și dispozițiile Anexei nr. 1 la H.G, nr. 1569/2001 cuprinzând Normele privind limitele legale de perisabilitate la mărfuri în procesul de comercializare pe perioada de depozitare.

În argumentarea acestei critici s-a mai susținut că lipsa de marfă reclamată nu se regăsește în evidențele contabile ale reclamantei, așa cum prevăd dispozițiile Legii nr. 82/1991, deși aceasta avea și obligația de a organiza și inventaria stocul de bușteni, conform dispozițiilor O.M.F.P. nr. 2861/2009 și Legii nr. 82/2001, consecința fiind, în opinia recurentelor-pârâte, inexistența lipsei reclamate.

În cadrul celui de-al treilea motiv de recurs au arătat recurentele-pârâte că raportul de expertiză tehnică judiciară este lovit de nulitate absolută, C. pen. este întocmit contrar legii și cu nerespectarea dispozițiilor date de instanța de judecată în ceea ce privește obiectivele, experții procedând în mod unilateral și fără încuviințarea instanței la schimbarea obiectivelor stabilite inițial, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 201 C. proc. civ.

Au invocat recurentele-pârâte o serie de aspecte de fapt nesocotite de către experți, referitoare la cantitatea de marfă intrată în port, precum și atestarea unor împrejurări necorespunzând realității referitoare la aceeași cantitate de marfă, aspecte de natură a atrage în privința expertizei sancțiunea nulității, întrucât denaturează concluziile expertizei, inclusiv din perspectiva unității de măsură a mărfii livrate, a perioadei medii de depozitare și a coeficienților de pierdere în greutate, din acest din urmă punct de vedere experții omițând a nota faptul că pierderile în greutate se fac neliniar și că majoritatea greutății se pierde în primele luni de depozitare.

Al patrulea motiv de recurs este dezvoltat de către recurentele-pârâte în subsecvența celui de-al doilea motiv, autoarele căii de atac susținând că, de vreme ce nu datorează nicio sumă de bani pentru pierderea suferită, nu datorează