ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 294/2020

Ședința publică din data de 5 februarie 2020

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 24 august 2010 sub nr. x/2010 pe rolul Judecătoriei Galați, reclamanta S.C. A. S.R.L. Galați - în insolvență, prin administrator judiciar C.I.I. B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. București, pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligată pârâta la plata sumei de 90.000 RON, reprezentând o parte din prejudiciul total de 1.190.000 RON, produs reclamantei prin neexecutarea de către pârâtă a obligațiilor asumate prin contractul de transport fluvial de mărfuri nr. 38 din 31 ianuarie 2008, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea depusă la 7 decembrie 2010, reclamanta și-a majorat câtimea pretențiilor la suma de 1.190.000 de RON.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că între părți s-a încheiat contractul de transport fluvial de mărfuri nr. 38 din 31 ianuarie 2008, în baza căruia reclamanta trebuia să presteze în folosul pârâtei servicii de transport pe apă a agregatelor de carieră pe relația Iglicioara - Oltenița și Iglicioara-Călărași, că, potrivit art. 1.1 din contract, pârâta avea obligația de a emite comenzi privind transportul pe apă a agregatelor de carieră pe relațiile arătate, iar potrivit art. 1.2 din contract cantitatea de marfă ce urma să fie transportată în anul 2008 era de 180.000 tone, adică aproximativ 20.000 tone/lună. Cu toate acestea, a arătat reclamanta, în anul 2008 cantitatea transportată a fost de numai 104.821 tone, ceea ce a condus la un minus de 70.000 tone transportate, care, repartizate egal pe cele două destinații, au reprezentat un prejudiciu care s-a ridicat la 1.190.000 RON.

De asemenea, s-a arătat că prin art. 4.2.3 din convenție părțile au stabilit că, până la data încetării contractului, pârâta avea obligația de a asigura necesarul cantității ce urma a fi transportată, iar prin art. 4.2.2 din aceeași convenție au stabilit că pârâta avea obligația de a asigura încărcarea barjelor în portul Iglicioara într-un ritm de încărcare de 1.250 tone/zi.

A arătat reclamanta că a asigurat toate capacitățile necesare de transport fluvial (împingătoare și convoaie de barje) necesare pentru realizarea fluxului de transport, potrivit contractului și că, din cauza nerespectării contractului de către pârâtă și a plăților făcute cu întârziere de aceasta pentru serviciile de transport deja efectuate, reclamanta a intrat în procedura insolvenței.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1069 și următoarele, art. 1066, art. 1068, art. 1075 din C. civ. de la 1864.

Pârâta S.C. C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Galați, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii. De asemenea, a invocat excepția de neexecutare a contractului, în susținerea căreia a susținut că reclamanta nu a pus la dispoziție barje pentru încărcare, deci se află în culpă pentru neexecutarea contractului.

A mai arătat că în contract nu se prevede ca modalitate de lucru între părți emiterea de comenzi, ci că au existat discuții telefonice între reprezentanții părților, în baza cărora se efectua transportul, în funcție de convoaiele disponibile ale reclamantei și că, întrucât reclamanta nu a pus la dispoziția pârâtei de cele mai multe ori convoaiele de barje necesare, pârâta a apelat la alți prestatori pentru efectuarea transportului.

Prin sentința civilă nr. 12601 din 15 decembrie 2010, Judecătoria Galați a admis propriei necompetențe materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați.

Sentința de declinare a devenit irevocabilă prin respingerea recursului declarat împotriva acesteia, prin decizia nr. 225 din 10 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul Galați, secția comercială, maritimă și fluvială și de contencios administrativ Fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Galați, secția comercială, maritimă și fluvială și de contencios administrativ (devenită ulterior secția a II-a Civilă) la 4 mai 2011 sub nr. x/2010/a1*, instanță care, prin sentința comercială nr. 1115 din 15 mai 2012, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă și a respins acțiunea ca tardiv formulată.

Prin decizia nr. 113/A din 14 decembrie 2012, Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, Maritimă și Fluvială a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 1115 din 15 mai 2012, pronunțată de Tribunalul Galați, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, stabilind în esență că între părți s-a încheiat un contract de prestări servicii (transport fluvial de mărfuri), supus prescripției de drept comun de trei ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei din apel a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 1115 din 20 martie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, instanța supremă confirmând dezlegarea dată de instanța de apel cu privire la natura contractului perfectat între părți, de contract de prestări servicii.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Galați, secția a II-a civilă la 16 iunie 2014 sub nr. x/2010/a1**.

La 03 martie 2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a depus precizări la acțiune, prin care a arătat că solicită suma de 1.190.000 RON cu titlu de daune compensatorii ("acoperirea integrală a prejudiciului dacă debitorul și-ar fi executat întocmai obligațiile contractuale asumate").

Pe parcursul procesului, pârâta și-a schimbat denumirea în D. S.A. ca urmare a fuziunii.

Prin sentința civilă nr. 23 din 20 februarie 2017, Tribunalul Galați, secția a II-a civilă a admis acțiunea, obligând-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1.190.000de RON cu titlu de daune compensatorii rezultate din neexecutarea totală a obligației asumate prin contractul de transport fluvial de mărfuri nr. 38 din 31 ianuarie 2008 și la plata sumei de 3.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii de expertiză achitate de reclamantă.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că între părți s-a încheiat contractul de transport fluvial de mărfuri nr. 38 din 31 ianuarie 2008, pe durata determinată de un an, în baza căruia reclamanta trebuia să transporte pe apă, pentru pârâtă, agregate de carieră în cantitate de 180.000 tone în anul 2008, în art. 4.2.3 din contract prevăzându-se că beneficiarul avea obligația să asigure cantitatea de marfă stabilită în contract, de aproximativ 20.000 tone pe lună, aceasta fiind caracterizată drept o obligație de a face.

A mai reținut tribunalul că, din această cantitate, în anul 2008 cantitatea transportată a fost de numai 104.821 de tone, aspect necontestat de părți, astfel că reclamanta a solicitat daune compensatorii în sumă de 1.190.000 RON, ca prejudiciu pentru neasigurarea de către pârâtă a diferenței de aproximativ 70.000 de tone de marfă, ce ar fi trebuit transportată potrivit înțelegerii părților.

Prima instanță a reținut și că în cauză relațiile contractuale sunt supuse dispozițiilor C. civ. de la 1864, întrucât acesta era în vigoare la data încheierii contractului - 31 ianuarie 2008, în speță fiind aplicabile dispozițiile art. 969, art. 970, art. 1073, art. 1075, art. 1082, art. 1084 și art. 1085. În raport de aceste dispoziții legale, prima instanță a subliniat condițiile în care se pot acorda daune compensatorii, potrivit art. 1081-1082 C. civ.: existența unei fapte ilicite, constând în nerespectarea de către pârâta debitoare a unei obligații contractuale care creează (raport de cauzalitate) un prejudiciu în patrimoniul reclamantei creditoare, vinovăția pârâtei debitoare, condiția ca debitoarea să fi fost pusă în întârziere (cu excepția cazurilor în care debitoarea este de drept în întârziere) și condiția inexistenței unei clauze de neresponsabilitate.

Referitor la invocarea de către pârâtă a neîndeplinirii de către reclamanta S.C. A. S.R.L. a condiției de punere în întârziere a debitoarei S.C. C. S.A. referitor la executarea obligației acesteia, prima instanță a apreciat că pârâta a fost pusă în întârziere prin formularea cererii de chemare în judecată în anul 2010, în cadrul termenului de prescripție aplicabil.

Referitor la exonerarea de răspundere a debitoarei pârâte, a arătat tribunalul că aceasta a invocat excepția de neexecutare a contractului, prin invocarea vinei creditoarei reclamante de a nu-i pune la dispoziție barjele necesare pentru încărcarea mărfii, însă această apărare nu a fost dovedită de pârâtă.

În acest context, s-a reținut că fapta ilicită a pârâtei constă în nerespectarea obligației contractuale de la art. 4.2.3, coroborată cu art. 1.2 din contract, care prevede că această cantitate era de 180.000 de tone pentru anul 2008, pârâta neasigurând cantitatea convenită.

În ce privește prejudiciul încercat de reclamantă ca urmare a neexecutării întocmai a obligației asumate, prima instanță a arătat că acesta este compus din pierderea efectiv suferită (damnum emergens), constând în cheltuielile efectuate suplimentar cu închirierea și întreținerea barjelor, precum și cu personalul care a deservit barjele contractate pentru cantitatea netransportată, cheltuielile fiind efectuate chiar dacă transportul aferent cantității de 75.178,80 tone nu a mai avut loc, precum și din câștigul pe care reclamanta nu l-a mai realizat prin netransportarea cantității de 75.178,80 tone (lucrum cessans), care a avut drept consecință neîncasarea prețului pentru tonele de marfă netransportate, aspecte care au reieșit din expertiza efectuată.

Având în vedere toate aceste argumente, prima instanță a admis acțiunea reclamantei.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat apel pârâta D. S.A., apreciind-o ca nelegală și netemeinică.

În susținerea apelului a invocat patru motive de apel:

Aplicarea greșită a legii, consecutivă stabilirii greșite a situației de fapt; lipsa dovezii de punere în întârziere a pârâtei (una din condițiile declanșării răspunderii civile contractuale); inexistența unui prejudiciu, precum și imposibilitatea cuantificării acestuia; existența unor uzanțe între părți, care nu au fost analizate de prima instanță.

Intimata - reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului declarat ca nefondat, apărându-se în fapt și în drept față de criticile formulate.

Prin decizia civilă nr. 398 din 8 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul x/2010, Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat sentința civilă apelată, în sensul că a respins ca nefondată acțiunea civilă. A obligat-o pe intimata reclamantă A. S.R.L. Galați - prin administrator judiciar C.I.I. B. la plata sumei de 21.505 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către apelanta pârâtă D. S.A.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut în esență că hotărârea instanței de fond este netemeinică, în mod greșit instanța de fond apreciind că sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale și că punerea în întârziere a debitoarei s-a realizat prin introducerea acțiunii.

În raport de obiectul acțiunii și de natura contractului încheiat între părți, a reținut că în drept, pe lângă dispozițiile legale invocate de reclamantă în acțiune, sunt incidente și dispozițiile art. 1081-1082 din C. civ. de la 1864, întrucât contractul a fost încheiat la 31 ianuarie 2008, când în vigoare erau aceste dispoziții legale.

A arătat că în cauză nu se poate pune în discuție o schimbare a obiectului acțiunii, obiectul fiind cel stabilit prin cererea de chemare în judecată, iar precizările depuse la 03 martie 2016 sunt în legătură cu raportul de expertiză întocmit de expert E., motiv pentru care s-a apreciat că primul motiv de apel invocat este nefondat.

Curtea de apel a constatat că cel de-al doilea motiv de apel invocat referitor la lipsa dovezii de punere în întârziere a pârâtei este întemeiat.

În argumentare s-a arătat că, potrivit art. 1073 din C. civ. de la 1864, creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, iar dacă acest lucru nu este cu putință, el are dreptul la despăgubire, aceste dezdăunări reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare de către debitor.

A notat că despăgubirile (daunele-interese) compensatorii reprezintă prejudiciul suferit de creditor pentru neexecutarea totală sau parțială a obligației și a enumerat condițiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru atragerea răspunderii civile contractuale.

A subliniat faptul că pârâta a solicitat instanței ca reclamanta să depună la dosarul cauzei notificarea privind punerea în întârziere, că această cerere a fost încuviințată de instanță și că reclamanta nu a făcut o astfel de dovadă, invocând faptul că pârâta este de drept în întârziere, conform art. 1079 pct. 3 C. civ., întrucât termenul în care trebuia executată obligația a fost esențial la încheierea contractului.

Curtea de apel a constatat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1079 alin. (1) pct. 3 C. civ., întrucât obligația asumată prin contractul nr. x/2008 nu era o obligație care, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un termen determinat.

În ce privește incidența dispozițiilor art. 1079 alin. (1) pct. 2 C. civ., respectiv când părțile au convenit expres că debitorul este în întârziere la împlinirea termenului la care trebuia să execute, fără îndeplinirea vreunei formalități, instanța de apel a reținut că, potrivit acestor dispoziții legale, convenția părților în acest sens trebuie să fie expresă, aspect ce nu rezultă din contractul încheiat între acestea și nici din alt act încheiat ulterior, clauza prevăzută la art. 3.1.1 din contract referindu-se în mod expres la penalitățile ce urmează a fi achitate în situația plății cu întârziere a facturilor.

Față de situația prezentată s-a constatat că pârâta nu este de drept în întârziere, conform art. 1079 alin. (1) pct. 2 și 3 C. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs S.C. A. S.R.L. Galați, care a criticat decizia instanței de apel, pe care a apreciat-o ca fiind nelegală.

Prin decizia nr. 659 din 06 martie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 398 din 08 noiembrie 2017 a Curții de Apel Galați, secția a II-a civilă, pe care a casat-o, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivare, instanța supremă a reținut că prima critică nu poate fi primită, deoarece art. 304 pct. 6 C. proc. civ. vizează situațiile plus petita și ultra petita, fiind expresia principiului disponibilității și a obligației instanței de a se pronunța asupra tuturor cererilor deduse judecății.

În acest context, a apreciat că recurenta a încadrat greșit acest text față de nemulțumirile sale legate de constatarea instanței că pârâta nu a fost pusă în întârziere, considerând astfel că s-a pronunțat pe o apărare tardivă și a statuat că aceste critici pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A reținut instanța de recurs că între părți s-a încheiat un contract de prestări de servicii de transport fluvial de marfă cu periodicitate regulată (20.000 tone/lună), în care neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către una dintre părți la termenul stabilit face ca acea obligație să nu mai poată fi îndeplinită ulterior, în condițiile stabilite de părți.

Raportat la aceste obligații, Înalta Curte a stabilit că termenul a fost stipulat ca o condiție esențială avută în vedere de părți la încheierea contractului, deoarece neîndeplinirea graficului lunar stabilit de părți determină neîndeplinirea obiectului contractului, caz în care a reținut că în cauză este aplicabil art. 1079 alin. (2) pct. 3 C. civ., debitorul fiind de drept în întârziere.

A mai reținut că, pentru atragerea răspunderii contractuale, se cer a fi îndeplinite și celelalte condiții referitoare la existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu patrimonial, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția celui care săvârșește fapta ilicită, că în privința prejudiciului, dar și a invocării uzanțelor dintre părți, instanța de apel nu s-a mai pronunțat pe criticile formulate de către pârâtă, ca o consecință a celor reținute în legătură cu punerea în întârziere, drept pentru care a apreciat că se impune admiterea recursului potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 1079 alin. (2) pct. 3 C. civ. și casarea deciziei pronunțate în apel, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2010/a1**** pe rolul Curții de Apel Galați - sectia a II-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 383/A din 28 noiembrie 2018, Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat sentința civilă nr. 23 din 20 februarie 2017 a Tribunalului Galați, secția a II-a civilă, în sensul că a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată și a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel, în raport de obiectul acțiunii și de natura contractului încheiat între părți, a constatat că în mod corect instanța de fond a reținut că, în drept, pe lângă dispozițiile legale invocate de reclamantă în acțiune, sunt incidente și dispozițiile art. 1081-1082 din C. civ. de la 1864, că, în ceea ce privește obiectul cererii de chemare în judecată, acesta este cel stabilit prin cererea de chemare în judecată, precizările depuse la 03 martie 2016 fiind în legătură cu raportul de expertiză întocmit de expert E. și că judecătorul fondului a stabilit incidența dispozițiilor legale în raport de obiectul cererii, ținând cont totodată și de dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5) din C. proc. civ. din 1865, acestea regăsindu-se în considerentele sentinței civile apelate. În acest context, a reținut că primul motiv de apel este nefondat față de situația prezentată.

Față de cel de-al doilea motiv de apel invocat, instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 659 din 6 martie 2018 instanța supremă a stabilit că termenul a fost stipulat ca o condiție esențială avută în vedere de părți la încheierea contractului, deoarece neîndeplinirea graficului lunar stabilit de părți determină neîndeplinirea obiectului contractului.

In ceea ce privește cel de-al treilea motiv de apel - inexistența unui prejudiciu și imposibilitatea cuantificării acestuia, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 1082 C. civ., pentru acordarea de despăgubiri către reclamantul - intimat trebuie probată existența unui prejudiciu care să fie urmarea faptei ilicite a pârâtului, aceasta constând în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligației asumate, astfel cum a fost precizată de reclamantă, respectiv neasigurarea de către pârâtă a cantității de 75.178,80 tone.

Instanța de apel a reținut, față de prevederile contractului, că la capitolul 3 din contract părțile au stabilit că datorează daune-interese astfel: beneficiarul, pentru plata cu întârziere a facturilor emise, iar transportatorul pentru expirarea termenului de predare a mărfii către destinatar (6 ore din momentul sosirii la destinație), penalitatea fiind calculată la valoarea mărfii.

A mai reținut că părțile nu au stipulat nici o sancțiune specială în cazul nerespectării obligației contractuale de încărcare a întregii cantități de marfă, astfel cum a fost stabilită prin contract, că la 23 iunie 2010 a fost încheiat între părți contractul de conciliere în care s-a arătat că, în ceea ce privește penalitățile de întârziere calculate în baza contractelor x/2008 și nr. y/2009, între părți a fost încheiată tranzacția nr. 210 din 10 iunie 2010, conform căreia debitoarea S.C. C. S.A. a achitat suma de 264.628,21 RON, iar reclamanta S.C. A. S.R.L. a renunțat la dreptul de a mai solicita alte penalități de întârziere aferente celor două contracte, celelalte pretenții (cele deduse judecății) urmând să fie soluționate în instanță .

Referitor la susținerile reclamantei - intimate S.C. A. S.R.L. în ceea ce privește faptul că beneficiarul S.C. C. S.A., actuala D. S.A., nu ar fi avut destule stocuri, astfel că nu și-a putut îndeplini obligația contractuală, acestea au fost apreciate de instanța de apel ca fiind nefondate, fiind contrazise de probe.

În ceea ce privește susținerile apelantei - pârâte conform cărora nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale de transport din vina A., care nu i-a pus la dispoziție barje, în vederea încărcării lor, deși a deținut marfă în stoc, instanța de apel a reținut că nici acestea nu au fost dovedite.

Față de actele depuse, instanța de apel a reținut că reiese faptul că S.C. A. S.R.L. avea nave în exploatare, însă nu a depus la dosarul cauzei anexa nr. 1 pentru fiecare contract de închiriere, astfel cum i se solicitase, pentru a se putea stabili parte din prejudiciu cu privire la închirierea navelor.

Curtea de apel a constatat, în esență, că prima instanță nu s-a raportat la întregul probatoriu administrat în cauză, ci a reținut doar o parte din concluziile raportului de expertiză contabilă depus la 13 septembrie 2019 (expert E.), astfel cum a invocat și apelantul - pârât, că, deși i s-a pus în vedere reclamantului - intimat să depună la dosar acte cu privire și la celelalte societăți cu care acesta avea încheiate contracte de transport sau alte activități, acesta nu a depus la dosar actele solicitate, nesocotind astfel dispozițiile art. 1169 C. civ. cu privire la sarcina probei și că caracterul cert al prejudiciului presupune ca acesta trebuie să fie sigur, atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare, fiind necesare elemente probatorii îndestulătoare pentru a-i determina existenta, iar față de expertizele efectuate în cauză a rezultat că un expert și un consilier expert nu au avut date suficiente pentru stabilirea cu certitudine a daunelor.

Din aceste considerente, instanța de apel a conchis că acest motiv de apel este întemeiat.

S-a mai arătat în argumentarea soluției pronunțate că apelantul-pârât S.C. C. S.A., actuala D. S.A., a invocat existența unor uzanțe între părți, arătând că pârâta a încheiat contracte cu F. S.R.L. începând cu anul 2003 și cu S.C. A. S.R.L. din anul 2007, că în susținerea acestei afirmații au fost depuse la dosar contractele încheiate între părți și că din situația centralizată a executării contractelor depusă de apelant a reieșit că niciunul dintre contracte nu a fost executat în totalitate, însă reclamantul - intimat nu a formulat cerere de chemare în judecată/notificare pentru niciun alt an anterior, precizând doar verbal imposibilitatea asigurării de către acesta a capacității de transport (astfel cum susține apelantul - pârât).

Instanța de apel a mai reținut că, anterior anului 2007, contractele de transport au fost încheiate cu alte societăți, intrate în insolvență și fiind în prezent radiate, că relevant față de motivul de apel invocat s-a considerat a fi contractul nr. x din 26 ianuarie 2009 de transport fluvial mărfuri și că între părți a existat un litigiu, cu obiect identic cu cel al prezentei cauze, înregistrat sub nr. x/2011 pe rolul Judecătoriei Sector 1 București, acesta fiind soluționat prin sentința civilă nr. 1623 din 24 septembrie 2012 a Judecătoriei Sector 1, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 175 din 12 iunie 2018 a Curții de Apel București, acțiunea fiind respinsă ca nefondată.

Față de situația prezentată, conform art. 296 din C. proc. civ. din 1865, instanța de apel a constatat că apelul este fondat și a schimbat sentința civilă apelată în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantă ca nefondată.

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. Galați, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1, 6, 7 și 9 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 561 din 20 martie 2019, a analizat cu prioritate motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., respectiv nelegala alcătuire a instanței, constând că acest motiv este fondat, întrucât același complet a soluționat cauza atât la 8 noiembrie 2017, prin decizia civilă nr. 398/A, cât și ulterior, în rejudecare, prin decizia civilă nr. 383/A din 28 noiembrie 2018, cu nerespectarea prevederilor art. 24 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

În consecință, instanța supremă a casat decizia recurată și a trimis cauza Curții de Apel Galați, secția a II-a civilă în vederea rejudecării.

Dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2010/a1***** pe rolul Curții de Apel Galați, secția a II-a civilă.

În rejudecare, analizând cauza în limitele devolutive stabilite de art. 295 C. proc. civ., curtea de apel, apreciind că apelul este fondat, l-a admis prin decizia nr. 307/2019 din 14 octombrie 2019, prin care a schimbat sentința apelată, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii civile în pretenții, obligând-o pe intimata-reclamantă să îi plătească apelantei-pârâte cheltuieli de judecată în sumă de 21.505 RON.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut următoarele:

Cu titlu preliminar, curtea de apel a constatat că s-a stabilit cu putere de lucru judecat natura juridică a contractului încheiat între părți, aceea de contract de transport fluvial de mărfuri, întrucât obiectul acestuia constă în efectuarea transportului pe apă a agregatelor de carieră, arătându-se porturile de încărcare și descărcare, în schimbul unui tarif de transport raportat la cantitatea transportată, transportatorul asigurând plata taxelor către administrațiile portuare, răspunzând pentru integritatea mărfurilor.

S-a mai reținut că acest contract, deși cuprinde clauze specifice unui contract de navlosire - pe voiaj, totuși acestuia nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 954 alin. (1) Codul comercial, întrucât acest text de lege face trimitere explicită la contractul de închiriere prevăzut de art. 557 alin. (2) Codul comercial, text de lege care, fără a defini convenția, prevede clauzele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă, printre care: denumirea navei, caracteristicile principale, capacitatea utilă. Or, convenția dintre părți nu cuprinde aceste elemente esențiale, pentru a fi calificată ca fiind un contract de închiriere, în accepțiunea art. 974 alin. (1), raportat la art. 557 Codul comercial.

Un al doilea aspect care a fost subliniat lămurit vizează nerecurarea deciziei civile nr. 398 din 08 noiembrie 2017 a Curții de Apel Galați, sub aspectul reținerii caracterului nefondat al primului motiv de apel.

Prin recursul formulat împotriva acestei decizii nu s-au atacat și aceste constatări ale instanței de apel, astfel că acestea au intrat în puterea de lucru judecat.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel, respectiv cel referitor la neîndeplinirea de către reclamantă a obligației de punere în întârziere, curtea de apel a constatat că Înalta Curte a stabilit deja că "termenul din contractul părților a fost stipulat ca o condiție esențială avută în vedere de părți la încheierea contractului, deoarece neîndeplinirea graficului lunar stabilit de părți determină neîndeplinirea obiectului contractului" și, față de aceste considerente, instanța de recurs a reținut că în cauză este aplicabil art. 1079 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., debitorul fiind de drept în întârziere.

S-a mai subliniat că instanța supremă a reținut că, pentru atragerea răspunderii contractuale a pârâtei, se cer a fi îndeplinite și celelalte condiții referitoare la existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu patrimonial, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția celui care săvârșește fapta ilicită, iar pentru verificarea acestor condiții instanța de recurs a trimis cauza în rejudecare instanței de apel.

În consecință, curtea de apel a apreciat că trebuie să analizeze motivele 3 și 4 de apel.

Ținând seama de limitele învestirii instanței de fond prin cererea de chemare în judecată, dar și de apărările făcute de pârâtă prin întâmpinare, ținând seama de motivele de apel 3 și 4, care nu au fost analizate, dar și de apărările făcute de intimata-reclamantă prin întâmpinarea depusă în apel, precum și de dispozițiile date de Înalta Curte prin decizia civilă nr. 659 din 06 martie 2018, curtea de apel a constatat următoarele:

Potrivit art. 1.1 din contractul de transport fluvial de mărfuri nr. 38 din 31 ianuarie 2008, obiectul contractului constă în efectuarea transportului pe apă a agregatelor de carieră, respectiv transportul cu barjele efectuate pe relațiile Iglicioara - Oltenia și Iglicioara- Călărași, la art. 1.2 stabilindu-se că în anul 2008 va fi transportată cantitatea de 180.000 tone, respectiv circa 20.000 de tone/lună.

În ceea ce privește obligațiile părților, instanța de apel a constatat că acestea au fost menționate la art. 4.1 - obligațiile transportatorului și la art. 4.2 - obligațiile beneficiarului.

A reținut că, deși reclamanta afirmă în cererea de chemare în judecată că prin art. 1.1 pârâta și-ar fi asumat obligația de a emite comenzi privind transportul pe apă a agregatelor de carieră, în fapt din art. 1.1 nu rezultă că pârâta și-ar fi asumat o atare obligație, art. 1.1 arătând doar cantitatea de agregate de carieră ce trebuie transportată pe an și pe lună, rutele pe care trebuie transportată și mijloacele de transport.

Curtea de apel a constatat că nici din art. 4.1 și nici din art. 4.2 nu rezultă vreo obligație a pârâtei de a emite comenzi privind transportul pe apă.

S-a notat că pârâta a invocat excepția de neexecutare a contractului de către reclamantă și culpa acesteia, susținând că aceasta nu a pus la dispoziție barje în vederea încărcării lor, nu a efectuat nici un demers prin care să solicite executarea întocmai a contractului, ignorându-și propriile obligații contractuale.

Față de aceste aspecte, instanța de prim control judiciar a constatat că din contract nu rezultă vreo obligație a pârâtei de a emite comenzi de transport și că, în fapt, oricare dintre părți a inițiat discuții telefonice privitoare la data și circumstanțele transportului.

În ceea ce privește modalitatea de comunicare între părți, curtea de apel a constatat că la art. 8.1 din contract s-a prevăzut că "toate comunicările între părți se vor face în scris", prin modalitățile menționate la acel articol, respectiv remiterea documentului respectiv, cu semnarea, ștampilarea și datarea unei copii pentru atestarea primirii de către partea căreia i se face comunicarea sau prin scrisoare expediată cu confirmare de primire ori prin mesaj transmis prin intermediul faxului.

A reținut că la dosar nu s-a depus nici un înscris din care să rezulte că reclamanta ar fi notificat-o pe pârâtă față de neexecutarea obligației sale de a emite comenzi de transport, că nu s-a depus nici un înscris din care să rezulte că pârâta ar fi refuzat să-și execute obligația de a pune la dispoziție cantitatea de agregate de carieră stabilită prin contract și nici un înscris din care să rezulte că reclamanta ar fi pus barjele la dispoziția pârâtei și acesta ar fi refuzat să încarce aceste barje.

În aceste condiții, respectiv în lipsa oricărei probe referitoare la modalitatea de lucru între cele două părți contracarante, a fost apreciată ca plauzibilă susținerea pârâtei în sensul că între părți existau convorbiri telefonice.

Curtea de apel a constatat că pârâta a probat că între părți au existat relații contractuale încă din anul 2003, contractele fiind încheiate și cu F. S.R.L., nu numai cu A., prin urmare, dat fiind faptul că părțile aveau relații comerciale de mulți ani și că în mod continuu și frecvent discuțiile aveau loc la telefon, s-a conchis în sensul că ambele părți au achiesat la regula aceasta, respectiv derularea convenției pe baza convorbirilor telefonice.

Instanța de apel a reținut că în cauză nu s-a probat faptul că neexecutarea contractului ar fi imputabilă pârâtei.

Față de probele administrate în cauză, a stabilit că pârâta deținea o cantitate mult mai mare decât cea pe care trebuia să o transporte cu barjele reclamantei, iar pe de altă parte și reclamanta a probat că închiriase de la o altă societate barje și împingătoare pentru desfășurarea activității., dar și că doar deținerea acestor barje și împingătoare nu probează faptul că reclamanta le-a pus la dispoziția pârâtei pentru efectuarea transportului.

Mai mult, curtea de apel a reținut că, deși instanța i-a solicitat reclamantei să probeze dacă mai derula relații comerciale și cu alte societăți decât pârâta, dorind să verifice astfel dacă barjele au fost folosite pentru a transporta și marfa altor comercianți în afară de marfa pârâtei din prezenta cauză, reclamanta a refuzat să depună la dosar înscrisuri în scopul solicitat.

În consecință, a notat faptul că motivul pentru care relațiile comerciale dintre cele două părți nu s-au mai desfășurat nu s-a probat, fiecare parte susținând împrejurări diferite.

Reiterând împrejurarea că între părți s-au statuat alte practici de derularea a relațiilor comerciale (respectiv convorbirile telefonice) decât cele menționate în contract (respectiv emiterea de înscrisuri), instanța a reținut că singurul aspect probat în cauză și care nu este contestat de nici una dintre părți este acela că obligațiile contractuale nu s-au îndeplinit, însă motivul pentru care au încetat acestea nu s-a probat și a conchis că nu s-a probat culpa pârâtei în neexecutarea obligației sale contractuale și că este neîntemeiată susținerea reclamantei în sensul că din contract reiese obligația pârâtei de a emite comenzi de transport, în acest context motivul 4 de apel fiind apreciat ca întemeiat.

În ceea ce privește cel de-al treilea motiv de apel referitor la prejudiciu, curtea a constatat că pârâta-apelantă a invocat inexistența unui prejudiciu, dar și imposibilitatea cuantificării acestuia, a notat că, pentru angajarea răspunderii civile contractuale, instanța trebuie să verifice îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii civile, inclusiv a existenței și cuantumului prejudiciului, aspecte reținute și de instanța de recurs prin decizia de trimitere în rejudecare menționată mai sus și a constatat că pentru stabilirea prejudiciului a fost administrată proba cu expertiză contabilă, iar pe parcursul cercetării judecătorești au fost întocmite mai multe rapoarte de expertiză contabilă și puncte de vedere ale experților - parte cu concluzii contradictorii, existând patru opinii diferite cu privire la beneficiul nerealizat.

Coroborând toate expertizele efectuate în cauză, obiecțiunile, răspunsul la obiecțiuni, instanța de apel a constatat că instanța de fond nu a avut în vedere întregul material probator de la dosarul cauzei și că, deși cea de-a doua expertiză a stabilit un beneficiu nerealizat de 52.625,16 RON, instanța a obligat-o totuși pe pârâtă la plata despăgubirilor astfel cum au fost solicitate de către reclamantă - 1.190.000 RON.

A mai constatat că raportul de expertiză întocmit de expertul E. nu are atașate documente doveditoare privind cele constatate, astfel că nu au putut fi analizate și cenzurate de către instanță, nefiind depuse nici la dosar, după cum nu s-au depus nici anexele la contractele de închiriere, astfel încât instanța nu a putut stabili care era cuantumul chiriei avut în vedere de expert. Totodată, nu s-au depus centralizatoare cu privire la numărul de angajați și la salariile acestora, deși au fost avute în vedere în expertiză.

Instanța de apel a reiterat faptul că, deși i s-a pus în vedere reclamantului - intimat să depună la dosar acte cu privire și la celelalte societăți cu care acesta avea încheiate contracte de transport sau alte activități, aceasta nu a depus la dosar actele solicitate.

În consecință, curtea de apel nu a reținut concluziile raportului de expertiză, întrucât acesta nu este însoțit de înscrisurile menționate anterior, neputându-se verifica de către instanța de judecată.

Astfel fiind, instanța a constatat că nu s-a putut proba cuantumul cert al prejudiciului pretins de reclamantă.

Față de aceste considerente, instanța de apel a constatat că reclamanta nu a probat existența vreunei fapte ilicite săvârșită de pârâtă, culpa pârâtei pentru încetarea relațiilor contractuale și nu a probat nici cuantumul cert al prejudiciului, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă fiind apreciată ca nefondată.

În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. a fost admis apelul formulat în cauză și schimbată sentința apelată, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii civilă având ca obiect pretenții.

Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, potrivit art. 274 C. proc. civ. instanța a obligat-o la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 21.505 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs motivat reclamanta, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2010/a1***** la 6 ianuarie 2020 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs, fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se întemeiază pe susținerea că instanța de apel s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut.

În dezvoltarea acestei critici s-a arătat că instanța de apel a reținut că în cauză nu s-a probat culpa pârâtei în neexecutarea contractului, respectiv că reclamanta nu a dovedit că pârâta nu a pus la dispoziție marfa ce urma a fi transportată, în condițiile în care cele patru motive de apel vizau alte aspecte, astfel: instanța de fond a aplicat greșit legea, reținând o serie de texte legale aplicabile, deși în cauză nu s-a formulat o cerere modificatoare în condițiile art. 132 C. proc. civ. în mod greșit instanța de fond a atras răspunderea contractuală, deși nu era îndeplinită condiția punerii în întârziere a pârâtei; în mod greșit instanța de fond a reținut existența unui prejudiciu contractual, deși acesta nu este datorat și este imposibil de cuantificat; instanța de fond a ignorat existența unor uzanțe între părți.

În acest fel, susține recurenta-reclamantă, s-a încălcat caracterul devolutiv al apelului, care nu este unul absolut, ci limitat la motivele invocate în cererea de apel, astfel cum prevăd dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs, fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este întemeiat pe susținerea că instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a răsturnat sarcina probei și a reținut că neexecutarea contractului nu se datorează culpei pârâtei.

Argumentând această critică, recurenta-reclamantă a evocat prevederile art. 4 din contractul încheiat cu intimata-pârâtă și a arătat că din economia contractului rezultă că nu era suficient ca intimata să facă dovada că a deținut cantități de marfă pentru transport, ci era necesar să facă dovada că a solicitat efectuarea transportului, adică să probeze în condițiile art. 1169 C. civ. îndeplinirea propriei obligații contractuale. În acest context, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a greșit atunci când i-a stabilit responsabilitatea în administrarea probei sub aspectul menționat.

Al treilea motiv de recurs, neîntemeiat în drept, vizează greșita aprecierea a motivului 4 de apel ca fiind întemeiat, în condițiile în care apărarea din acest motiv de apel, legată de existența unor uzanțe între părți, nu a fost formulată în mod legal în fața instanței de fond, prin întâmpinare.

În esență, afirmând că apelanta-pârâtă nu se putea folosi de un mijloc de apărare nou, invocat direct în apel, recurenta-reclamantă a reclamat incidența și încălcarea dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

Al patrule motiv de recurs, fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., vizează admiterea greșită, în viziunea autoarei căii de atac, a apelului în raport de o apărare neinvocată de către apelanta-pârâtă, anume certitudinea și existența prejudiciului.

Dezvoltând această critică, recurenta-reclamantă a făcut o trecere în revistă a apărărilor făcute de partea adversă în întâmpinarea depusă la fond, a evocat dispozițiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ. privitoare la limitele rejudecării și a susținut că instanța de fond nu putea să se raporteze decât la apărările formulate în întâmpinarea inițială, fără a lua în calcul apărările formulate în noua întâmpinare, cu atât mai puțin cu cât în niciuna din cele două întâmpinări nu se face vreo referire la neîndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii contractuale și nici la imposibilitatea cuantificării prejudiciului.

În contextul dat, formularea în motivele de apel a unor critici legate de inexistența și imposibilitatea cuantificării prejudiciului încalcă prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., iar soluția pronunțată este în contradicție cu dispozițiile art. 295 C. proc. civ., care prevăd că instanța de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de prima instanță, autoarea căii extraordinare de atac susținând că și din această perspectivă instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut.

Al cincilea motiv de recurs, neîntemeiat în drept, vizează faptul că instanța de apel s-a pronunțat cu privire la ceea ce nu s-a cerut și nici nu s-a pus în discuția contradictorie a părților, anume faptul că raportul de expertiză contabilă nu are anexate documentele doveditoare privitoare la cele constatate.

În cadrul aceleiași critici s-a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 295 C. proc. civ., întrucât, în loc să analizeze legalitatea și temeinicia hotărârii de fond prin prisma și strict raportat la motivele de apel formulate, a găsit întemeiat un motiv nou, nepus în discuția părților, încălcând dreptul la apărare al recurentei-reclamante.

La 3 februarie 2020 intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt și în drept față de recursul declarat, solicitând respingerea căii de atac ca nefondată.

Preliminar, intimata-pârâtă a arătat că instanța de apel a găsit întemeiate două motive care conduc la soluția de respingere ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, anume inexistența culpei pârâtei pentru încetarea relațiilor contractuale, precum și lipsa dovezii cuantumului cert al prejudiciului, iar aceste două motive reținute în decizia recurată sunt diferite de cele indicate de către recurenta-reclamantă în cererea de recurs.

În ce privește primul motiv de recurs, intimata-pârâtă a susținut că este nefondat, întrucât atât în apărările de la fond, cât și în motivele de apel s-a invocat lipsa culpei pârâtei, că instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 129 alin. (5) și art. 292 C. proc. civ. și, potrivit art. 969 și art. 984 C. civ., a fost chemată să descopere voința reală a părților.

În plus, a arătat și că dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu își găsesc aplicare în speță, ele putând fi invocate doar în ipoteza în care instanța de apel se pronunță ea însăși pe fondul cererii.

În ce privește al doilea motiv de recurs, intimata-pârâtă a susținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, în condițiile în care acest motiv de recurs vizează interpretarea probelor.

Cu referire la al treilea motiv de recurs, intimata-pârâtă a arătat că acesta reprezintă reluarea primului motiv de recurs, astfel încât își menține apărările deja formulate.

Al patrulea motiv de recurs a fost apreciat ca nefondat, întrucât apărarea arătată a fost invocată încă din fața instanței de fond și, în plus, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi incident pentru argumentele deja prezentate.

Ultimul motiv de recurs a fost apreciat ca nefondat, întrucât problema lipsei documentelor pe care s-a întemeiat raportul de expertiză a fost sesizată încă de la fond, recurenta-reclamantă a preferat să o ignore, astfel încât nu o poate arăta direct în recurs decât cu invocarea propriei turpitudini.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca întemeiat și îl va admite în limitele și pentru considerentele ce urmează:

Prealabil, trebuie subliniat faptul că, deși recurenta-reclamantă a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acest lucru s-a făcut doar formal, critica nefiind argumentată.

Cu același titlu, instanța supremă găsește întemeiată apărarea formulată de intimata-pârâtă cu privire la motivele de recurs încadrate de către recurenta-reclamantă în dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., întrucât acestea ar fi putut fi invocate doar în situația în care instanța de apel ar fi soluționat ea însăși fondul cererii de chemare în judecată și ar fi admis-o, pentru că doar atunci ar fi fost învestită cu soluționarea unor capete de cerere și s-ar fi putut aprecia dacă s-a pronunțat în limitele învestirii.

În acest context, fiecare motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. va fi evaluat individual, în funcție de argumentarea dată de parte, pentru a se putea aprecia compatibilitatea cu alte motive de recurs din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

De asemenea, instanța supremă constată că în primul ciclu procesual, infirmându-se soluția de primă instanță de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, s-a dezlegat în calea de atac a apelului și a recursului problema naturii juridice a contractului dintre părți, aspect care nu se mai află în discuție în recursul de față.

Totodată, prin decizia nr. 659 din 6 martie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în al doilea ciclu procesual s-a tranșat în mod obligatoriu faptul că, raportat la specificul contractului, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1079 alin. (2) pct. 3 C. civ., că debitorul este de drept în întârziere și că, pentru atragerea răspunderii contractuale, se cer îndeplinite și celelalte condiții, referitoare la existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu patrimonial, a raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și a vinovăției autorului faptei ilicite.

Aceste dezlegări au fost reținute și în decizia atacată prin recursul de față.

În acest cadru urmează a fi analizate criticile din recurs și apărările care li se opun.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază că analiza motivelor de recurs nu trebuie să urmeze ordinea în care acestea au fost prezentate de parte în memoriul de recurs, ci, pentru logica argumentării și pentru coerență în sublinierea soluției pe care o va pronunța, va lua în analiză motivele care pot fi examinate din perspectiva respectării normelor de procedură și care prezintă elemente comune de argumentație, iar ulterior pe cele care au aptitudinea de a se referi la respectarea normelor de drept material.

Primul motiv de recurs, vizând încălcarea limitelor devoluțiunii prin raportare la art. 292 alin. (2) C. proc. civ., făcând trimitere la nesocotirea unei norme de procedură civilă, va fi analizat din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu din perspectiva art. 304 pct. 6 C. proc. civ., text legal apreciat ca lipsit de incidență în considerentele preliminare deja expuse.

Critica nu este întemeiată. Prin decizia nr. 659 din 6 martie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit cu caracter obligatoriu ca instanța de rejudecare să analizeze și celelalte condiții de antrenare a răspunderii civile contractuale, printre acestea numărându-se și culpa pârâtei în neexecutarea contractului.

În acest context, este evident că instanța de rejudecare a respectat întocmai dispozițiile art. 315 C. proc. civ. atunci când a analizat modul în care pârâta și-a adus la îndeplinire obligația asumată prin convenție, anume aceea de a pune la dispoziție reclamantei marfa de transportat, aspect invocat în susținerea cererii de chemare în judecată, iar aceasta în condițiile în care în decizia de casare nu a fost limitată analiza strict la criticile din cererea de apel, judecătorii fiind ținuți de obligația prevăzută de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., aceea de a stărui pentru aflarea adevărului.

Pe cale de consecință, în raport de limitele rejudecării, stabilite de instanța de recurs prin decizia de casare, de caracterul lor obligatoriu și de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu se poate vorbi despre încălcarea dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ. și a limitelor devoluțiunii, ca urmare nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Al treilea și al patrulea motiv de recurs vor fi tratate grupat și li se va răspunde prin considerente comune, având în vedere că ele au fost fundamentate de parte pe rațiuni similare, anume luarea în analiză de către instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 292 alin. (1), ale art. 294 alin. (1) și ale art. 295 C. proc. civ., a unor apărări neinvocate în fața instanței de fond, ori invocate în rejudecare în fond pe calea unei noi întâmpinări, depuse cu nerespectarea termenului legal.

În esență, recurenta-reclamantă susține că intimata-pârâtă nu s-a apărat în fond (sau a făcut-o pe calea unei întâmpinări neregulat formulate în rejudecare) cu privire la existența între părți a unor uzanțe referitoare la modul de efectuare a transportului și nici cu privire la caracterul incert și nedeterminabil al prejudiciului, context în care instanța de apel nu putea să ia în analiză aceste apărări decât încălcând regulile specifice care guvernează judecata în apel.

Și în cazul acestor două motive de apel trebuie reiterat faptul că analiza lor nu poate fi făcută, așa cum deja s-a statuat, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., ci, fiind vorba despre nesocotirea unor norme imperative de procedură a căror n