ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 659/2018

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Galați la data de 24 august 2010 de reclamanta S.C. A. S.R.L. Galați prin administratorul judiciar B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. -actuala D. S.A., aceasta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 90.000 RON, reprezentând parte din prejudiciul total de 1.190.000 RON produs prin neexecutarea de către pârâtă a obligațiilor asumate prin contractul de transport fluvial de mărfuri nr. 38 din 31 ianuarie 2008.

Prin cererea depusă la data de 7 decembrie 2010, reclamanta și-a majorat câtimea pretențiilor la suma de 1.190.000 RON.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în baza contractului de transport fluvial de mărfuri reclamanta trebuia să presteze în folosul pârâtei servicii de transport pe apă a agregatelor de carieră pe relația Iglicioara-Oltenița și Iglicioara-Călărași. Potrivit art. 1.1 din contract, pârâta avea obligația de a emite comenzi privind transportul pe apă, iar potrivit art. 1.2 din contract cantitatea de marfă ce urma să fie transportată în anul 2008 era de 180.000 tone, adică aproximativ 20.000 tone/lună. Cu toate acestea, în anul 2008, cantitatea transportată a fost de numai 104.821 tone, ceea ce a condus la un minus de 70.000 tone transportate și care repartizate egal pe cele două destinații, au reprezentat o valoare de 1.190.000 RON ca prejudiciu solicitat prin prezenta acțiune.

Judecătoria Galați a admis excepția de necompetență materială și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Galați, în baza sentinței civile nr. 12601/2010, recursul împotriva acesteia fiind respins ca inadmisibil prin decizia civilă nr. 225/2011 a Tribunalului Galați, față de dispozițiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ.

Prin sentința nr. 1115 din 15 mai 2012, Tribunalul Galați a admis excepția prescipției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă în cursul judecății cauzei, și a respins acțiunea în daune contractuale ca prescrisă.

Prin Decizia nr. 113/A din 14 decembrie 2012, Curtea de Apel Galați a admis apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe, pe care a anulat-o și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, stabilind că între părți s-a încheiat un contract de prestări servicii (transport fluvial de mărfuri). Recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei din apel a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 1115 din 20 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În rejudecare, prima instanță a pronunțat sentința civilă nr. 23 din 20 februarie 2017 prin care a fost admisă acțiunea și s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 1.190.000 RON, cu titlu de daune compensatorii rezultate din neexecutarea totală a obligației asumate prin contractul de transport fluvial de mărfuri nr. 38 din 31 ianuarie 2008 precum și la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii pentru expertize.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Galați a reținut că sunt îndeplinite în cauză condițiile în care se pot acorda daune compensatorii potrivit art. 1081-1082 C. civ.: existența unei fapte ilicite, constând în nerespectarea de către pârâta-debitoare a unei obligații contractuale care creează (raport de cauzalitate) un prejudiciu în patrimoniul reclamantei creditoare, vinovăția pârâtei-debitoare, condiția ca debitoarea să fi fost pusă în întârziere (cu excepția cazurilor în care debitoarea este de drept în întârziere) și condiția inexistenței unei clauze de neresponsabilitate.

Referitor la invocarea de către pârâtă a neîndeplinirii de către reclamanta S.C. A. S.R.L. a condiției de punere în întârziere a debitoarei S.C. C. S.A. referitor la executarea obligației acesteia, prima instanță a apreciat că pârâta a fost pusă în întârziere prin formularea cererii de chemare în judecată în anul 2010, în cadrul termenului de prescripție aplicabil.

Pârâta a invocat excepția de neexecutare a contractului de către reclamantă, pentru faptul de a nu pune la dispoziție barjele necesare pentru încărcarea mărfii, însă această apărare s-a respins.

Pentru determinarea prejudiciului cauzat prin neexecutarea totală a obligației asumate prin contractul de transport fluvial de mărfuri instanța a administrat proba cu expertiza contabilă.

Apelul declarat de pârâta D. S.A. împotriva sentinței tribunalului a fost admis prin decizia civilă nr. 398A din 8 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă și în consecință, sentința a fost schimbată, în sensul respingerii ca nefondată a acțiunii civile având ca obiect pretenții, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B., cu obligarea acesteia la plata sumei de 21.505 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către apelantă.

În considerentele deciziei s-au reținut următoarele:

Prima critică din motivele de apel se referă la faptul că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată a fost art. 1066, 1068 și 1069 C. civ., care reglementează obligațiile cu clauză penală, însă contractul în litigiu are prevăzute clauze penale la articolele 3.1.1, respectiv 3.1.2, dar acestea privesc cu totul altă situație și anume cea a întârzierilor la plata facturilor sau a predării mărfii la transport. Prin urmare s-a solicitat să se constate că ulterior, reclamanta nu a depus, în termen legal, conform art. 132 C. proc. civ. o cerere precizatoare în care să solicite daune compensatorii prin invocarea art. 1081-1082 C. civ.

Critica a fost respinsă, arătându-se că în raport de obiectul acțiunii și de natura contractului încheiat între părți, în mod corect instanța de fond a reținut și incidența dispozițiilor art. 1081-1082 C. civ. și faptul că nu se pune problema schimbării obiectului acțiunii, care a fost cel stabilit prin cererea de chemare în judecată, iar precizările depuse la data de 3 martie 2016, sunt în legătură cu raportul de expertiză întocmit de expert E.; prima instanță a stabilit incidența dispozițiilor legale în raport de obiectul cererii, ținând cont totodată și de art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ.

Curtea a constatat că cel de-al doilea motiv de apel, respectiv lipsa dovezii de punere în întârziere a pârâtei - una din condițiile antrenării răspunderii civile contractuale - este întemeiat, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 1079 alin. (1) pct. 3 C. civ., privind punerea de drept în întârziere, întrucât, obligația asumată prin contractul nr. x/2008, nu era o obligație care, prin natura sa, să nu poată fi îndeplinită decât într-un termen determinat.

De asemenea, din această perspectivă, a îndeplinirii obligației de punere în întârziere, s-a reținut că, în mod greșit, prima instanță a constatat că pârâta a fost pusă în întârziere prin formularea cererii de chemare în judecată în anul 2010, în cadrul termenului de prescripției aplicabil.

Nu s-a reținut nici incidența dispozițiilor art. 1079 alin. (1) pct. 2 C. civ., întrucât convenția părților în acest sens trebuia să fie expresă, aspect care nu rezultă din contractul încheiat între părți.

Constatând că reclamanta nu a făcut dovada punerii în întârziere a pârâtei, ca și condiție pentru atragerea răspunderii civile contractuale, instanța de apel a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată, fără a mai considera ca fiind necesară analizarea celorlalte două motive de apel referitoare la inexistența unui prejudiciu și imposibilitatea cuantificării acestuia, precum și la existența uzanțelor dintre părți.

Fiind în culpă procesuală, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reclamanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă, reprezentând 15.505 RON contravaloarea taxei de timbru pentru apel și 6.000 RON onorariile expertului parte F..

Împotriva deciziei reclamanta a declarat recurs, arătând în dezvoltarea motivelor de recurs următoarele:

Recurenta arată că această apărare nu a fost formulată de pârâtă nici prin întâmpinarea în prima instanță, nici după trimiterea spre rejudecare, că s-au încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ. potrivit cărora hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, precum și cele ale alin. (3) care prevăd că instanța de fond va judeca din nou, ținând cont de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

Se arată că din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă faptul că în rejudecare, instanța de fond nu poate să se raporteze și să se pronunțe decât cu privire la apărările formulate în întâmpinarea inițială.

Abia prin motivele de apel, apelanta-pârâtă invocă acest aspect, ca și apărare nouă, pe care instanța, admițând-o, își fundamentează decizia pronunțată.

Sunt invocate prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi, arătându-se că apelul poate fi exercitat doar pentru motive care au fost analizate de instanța anterioară și care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, potrivit principiului legalității căii de atac.

Sub acest motiv recurenta arată că în speță debitorul este de drept în întârziere întrucât obligația, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un anumit termen, pe care debitorul nu l-a respectat.

Astfel, contractul dintre părți este unul de transport fluvial de mărfuri prin care una dintre părți și-a luat obligația de a transporta o cantitate de marfă pentru cealalată parte, într-un anumit termen, având în vedere capacitatea de transport pe care o deținea și durata transportului; totodată, neîndeplinirea oricărei obligații de către una din părți la termenul stabilit făcea ca acea obligație să nu mai poată fi îndeplinită ulterior în condițiile stabilite de părți.

Se arată, din acest punct de vedere, că decizia nu motivează de ce se reține că obligația din speță nu era una care, prin natura sa, să nu poată fi îndeplinită decât într-un termen determinat, și prin urmare, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1079 alin. (2) pct. 3 C. civ.

Recurenta susține că prin aceasta este încălcat dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din CEDO.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă D. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei din apel.

În apărare se susține că neinvocarea în primă instanță, în primul ciclu procesual a lipsei punerii în întârziere nu-i poate îngrădi accesul la justiție și încălca dreptul la apărare, că problema existenței dovezii punerii în întârziere s-a discutat în primă instanță după trimiterea cauzei spre rejudecare ca efect al admiterii apelului reclamantei a cărei acțiune s-a respins prima dată ca prescrisă.

Intimata contestă aplicabilitatea dispozițiilor art. 1079 alin. (2) pct. 3 C. civ. și faptul că în speță punerea în întârziere este de drept. Se arată că părțile au inserat în contract această dispoziție, însă cu referire la art. 3.1.1 privind clauza penală pentru întârziere la plata facturilor.

Cât privește motivarea deciziei, intimata apreciază că este corespunzătoare, conținând toate argumentele care susțin soluția adoptată.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele:

Art. 304 pct. 6 vizează situațiile de plus petita și ultra petita, fiind expresia principiului disponibilității și a obligației instanței de a se pronunța asupra tuturor cererilor deduse judecății.

Recurenta încadrează greșit în acest text legal nemulțumirile sale legate de constatarea instanței că pârâta nu a fost pusă în întârziere, considerând astfel că s-a pronunțat pe o apărare tardivă.

Nici art. 315 C. proc. civ. invocat în susținerea aceleiași critici nu are aplicabilitate în speță, deoarece decizia pronunțată în recurs nu este de casare, ci de respingere a apelului și menținerea deciziei din apel în întregime (decizie prin care s-a anulat sentința și cauza s-a trimis spre rejudecare la tribunal).

Criticile cu privire la aspectele învederate pot fi încadrate la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ. care, de altfel, a fost menționat în recurs.

Prin această dispoziție este consacrată o limită a devoluțiunii apelului exprimată prin regla tantum devolutum quantum judicatum. Ea semnifică faptul că în apel nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în primă instanță, instanța de apel fiind chemată să verifice numai ce s-a judecat în primă instanță, neputând fi făcute cereri noi ori modificate elementele pe care aceasta le-a avut în vedere când a pronunțat soluția.

În speță, susținerile pârâtei privitoare la lipsa punerii în întârziere nu constituie o cerere nouă în accepțiunea de mai sus, ci se încadrează în categoria mijloacelor de apărare prevăzute în teza a doua a art. 294 alin. (1) C. proc. civ., care prevede:

"Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi".

În plus se va reține că, într-adevăr, problema existenței dovezii punerii în întârziere s-a discutat în primă instanță, în al doilea ciclu procesual, pârâta solicitând ca dovada corespunzătoare să fie depusă la dosar.

În consecință, față de aspectele mai sus reținute, primul motiv de recurs se va respinge ca nefondat.

A doua critică prin care recurenta-reclamantă susține că pârâta, în calitate de debitor, era de drept în întârziere - motiv de recurs fundamentat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - este fondată, astfel că decizia din apel care a reținut contrariul nu este legală.

Instanța reține că la data de 31 ianuarie 2008 părțile au încheiat contractul cu nr. x având ca obiect efectuarea transportului pe apă a agregatelor de carieră, respectiv transportul cu barjele efectuat pe relațiile Iglicioara-Oltenița și Iglicioara-Călărași, cantitatea totală de marfă transportată pentru anul 2008 urmând a fi de 180.000 tone, cca 20.000 tone/lună, stabilindu-se prin art. 7 că durata contractului va înceta în momentul îndeplinirii tuturor obligațiilor prevăzute de ambele părți și se va întinde pe parcursul anului 2008, începând cu data de 1 februarie 2008.

Așadar este vorba despre un contract de prestări-servicii de transport fluvial de marfă cu periodicitate regulată (20.000 tone/lună) în care neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către una din părți la termenul stabilit face ca acea obligație să nu mai poată fi îndeplinită ulterior, în condițiile stabilite de părți (având în vedere capacitatea de transport deținută de prestator și durata transportului).

Astfel, pârâta și-a asumat obligația, neîndeplinită în totalitate, de a prezenta la încărcare o anumită cantitate de marfă, într-un anumit termen (anual, respectiv lunar), astfel încât prestatorul să transporte marfa la destinație, în cantitatea, în direcția și în condițiile stabilite prin contract.

Raportat la aceste obligații reiese că termenul a fost stipulat ca și condiție esențială avută în vedere de părți la încheierea contractului, deoarece neîndeplinirea graficului lunar stabilit de părți determină neîndeplinirea obiectului contractului, ceea ce duce, din nou, la concluzia că obligația nu putea fi îndeplinită decât într-un timp determinat (lunar/anual), pe care debitorul l-a lăsat să expire, deși cunoștea, prin natura convenției, că serviciul în cauză nu putea fi prestat decât într-un anumit termen.

Aceste considerente duc la concluzia că, în speță, este aplicabil art. 1079 alin. (2) pct. 3 C. civ., prin care debitorul este de drept în întârziere.

Pentru atragerea răspunderii contractuale se cer însă a fi îndeplinite și celelalte condiții referitoare la existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu patrimonial, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția celui ce săvârșește fapta ilicită.

În privința prejudiciului, dar și a invocării uzanțelor între părțile contractuale, instanța de apel nu s-a mai pronunțat pe criticile formulate de către pârâtă, ca o consecință a celor reținute în legătură cu punerea în întârziere.

Întrucât acest aspect a fost tranșat în recurs în modul mai sus descris se impune admiterea recursului, potrivit art. 313, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 1079 alin. (2) pct. 3 C. civ. și casarea deciziei pronunțată în apel, cu trimiterea spre rejudecare aceleiași instanțe, care va soluționa celelalte motive de apel cu care a fost învestită, pornind de la dezlegările în drept date prin prezenta decizie, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În raport de soluția ce se va adopta nu se mai impune analiza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. Galați prin administrator judiciar B. împotriva deciziei nr. 398/A din 8 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2018.