Decizia nr. 903/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 494/2018 a Tribunalului Alba

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 6 iulie 2017 sub dosar nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B. solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, instanța: - să constatate caracterul ilicit al faptei săvârșită de pârâtul B., constând în afirmații repetate pe criterii de vârstă și discriminări cu caracter politic; - să oblige pârâtul la plata sumei de 296.000 RON (două sute nouă zeci și șase mii RON) reprezentând despăgubiri civile pentru daune materiale și morale, din care 130.000 RON (o sută trei zeci mii RON) cu titlu de daune morale și 166.000 RON (o sută șaizeci și șase mii RON) cu titlu de daune materiale, pentru prejudiciul moral și material cauzat reclamantului; - să oblige pârâtul la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu derularea acestui proces conform art. 451 și urm. C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin sentința civilă nr. 494/2018, pronunțată de Tribunalul Alba s-a admis excepția inadmisibilității petitului 1 din cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. și, în consecință, s-a respins acest capăt de cerere. Totodată, s-a respins, ca nefondat, petitul 2 din cererea de chemare în judecată și a fost obligat reclamantul la plata în favoarea pârâtului a sumei de 4000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Prin decizia nr. 191 din 5 martie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 494 din 13 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Alba, secția I civilă. Prin aceeași hotărâre a fost admis apelul incident formulat de pârâtul B. împotriva aceleiași sentințe, în sensul că a fost schimbată sentința numai în ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora reclamantul a fost obligat față de pârât, pe care 1-a stabilit ca fiind suma de 7500 RON, fiind menținută, în rest, sentința apelată și respins apelul incident formulat de pârât împotriva încheierii nr. 74 din 17 aprilie 2018.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia a declarat recurs principal reclamantul A. și recurs incident recurentul pârât B.. În susținerea recursului principal, reclamantul A. a formulat următoarele critici: 1. Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece nu au fost analizate și nici identificate motivele de apel, expunerea acestora în cuprinsul deciziei recurate fiind una generică; În acest sens, recurentul susține că a formulat, în esență, următoarele critici cu a căror analiză a învestit instanța de apel: - Nulitatea sentinței apelate ca efect al încălcării dreptului la un proces echitabil, reglementat prin art. 6 din C. proc. civ. și art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O., respectiv ca efect al încălcării art. 264 C. proc. civ., aprecierea instanței fiind raportată la alte situații de fapt; - Încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și a art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., în opinia apelantului judecătorul fondului apreciind greșit că atitudinea antisocială a pârâtului este normală și face parte "dintr-o poziție și schemă politică cu aplicarea art. 10 din C.E.D.O.", în condițiile în care libertatea de exprimare a unei persoane nu trebuie să aducă atingere stimei, reputației, onoarei, vieții intime și demnității umane, respectiv că reclamantul a suferit o traumă. - Sentința civilă apelată este nelegală și netemeinică, raportat la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. - instanța de fond reținând, în mod eronat că, primul petit al cererii de chemare în judecată este o acțiune în constatare, în sensul prevăzut de art. 35 C. proc. civ. Astfel, instanța de fond a calificat petitul I ca o acțiune în constatare a unei stări de fapt și l-a respins fără a verifica dacă, în cazul concret, se putea sau nu, introduce o astfel de solicitare cu privire la atragerea răspunderii civile delictuale și fără să verifice eventuale criterii ale unei acțiuni în realizare; - Prima instanța nu a pus în discuția contradictorie a părților toate aspectele relevante cauzei potrivit art. 390 C. proc. civ., iar prin aceasta a fost încălcat principiului contradictorialității consacrat de art. 14 alin. (5) și alin. (6) C. proc. civ., astfel că Tribunalul a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală; - Prima instanță nu a analizat răspunderea civilă delictuală prin raportare la criteriile intrinseci definite conform art. 1.357. și art. 1.358. C. civ., respectiv nu a avut în vedere succesiunea faptelor, hotărârea cu nr. 121 din 15.02.2017 prin care s-a stabilit că fapta prezentată reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) și alin. (5) din O.G. cu nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și dispozițiile art. 252, art. 253 C. civ. și jurisprudența C.E.D.O. În opinia recurentului, instanța de apel nu a identificat motivele de apel pe care le-a formulat și nu a prezentat o motivare concretă, la obiect și nu a realizat o analiză unitară, astfel că soluția pronunțată este netemeinică și nelegală, fără silogism judiciar, raportat la dispozițiile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., coroborat cu art. 470 alin. (1) lit. c), cu incidența art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., raportul juridic dedus judecății nefiind identificat prin criticile sentinței civile apelate și probele administrate. 2. Hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, raționamentul expus fiind și contradictoriu, respectiv străin pricinii, cu nerespectarea art. 264 și a art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. În acest sens, recurentul susține că în considerentele deciziei recurate nu se regăsesc apărările, probele, decodificările factuale și fundamentele expuse în argumentarea pretențiilor deduse judecății și nici o analiză a fondului dreptului pretins, instanța de apel limitându-se la a constata, neconvingător că sentința apelată a expus corect situația de fapt și a analizat elementele răspunderii civile delictuale, plasând pretinsele fapte ilicite în contextul în care s-au petrecut. În opinia recurentului, motivarea instanței de apel denotă chiar o lipsă de imparțialitate, decizia civilă conținând argumente subiective, câtă vreme se reține că faptele deduse judecății sunt "pretinse fapte ilicite", că "nu se poate aprecia că afirmațiile au produs atingeri ale onoarei încât să justifice acordarea de daune", respectiv că afirmațiile intimatului (pârâtului) "denotă lipsă de respect, dar pârâtul nu poate fi obligat să-l respecte pe acesta", în condițiile în care, reclamantul a susținut că libertatea de exprimare a unei persoane nu are caracter absolut și nu trebuie să aducă atingere stimei, reputației, onoarei, vieții intime și demnității umane prin umilirea și crearea de situații de inferioritate. Cu privire la fapta ilicită a intimatului, recurentul arată că aceasta este reprezentată de afirmațiile/comentariile făcute de intimat fără o justificare sau o cauză legitimă, prin care au fost încălcate dispozițiile art. 252. C. civ., care impun respectul vieții private și al demnității persoanei umane; prin urmare, fapta prejudiciabilă pretinsă există, fiind reținută ca atare și de către instanța de apel, iar răspunderea civilă delictuală intervine chiar și pentru cea mai ușoară culpă, însă aceste aspect a fost total ignorat de către instanța de apel care doar a menținut soluția din fond, fără o analiză obiectivă în piesele dosarului și cu ignorarea art. 253 din C. civ. În opinia recurentului, instanța de apel a refuzat să judece, deoarece soluția de respingere ca inadmisibil a petitului I precizat din acțiune, este nelegală în condițiile în care soluția ar fi trebuit să arate care este calea în realizare admisibilă în concret. Acesta a susținut că inclusiv prima instanță a încălcat obligațiile prevăzute în sarcina sa sub aspectul motivării hotărârii pronunțate, respectiv al analizei probatoriului administrat în cauză (o interpretare contradictorie a probelor care au fost administrate raportat la cele solicitate în apel) fapt ce relevă, dincolo de orice echivoc, nelegalitatea soluției astfel pronunțate. 3. Decizia recurată, conținând o motivare sumară, a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, precum și prin aplicarea greșită a acestora, fiind incident astfel motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Astfel, se susține că instanța de apel nu a analizat răspunderea civilă delictuală prin raportare la criteriile definite conform art. 1.357 și art. 1.358 din C. civ., la succesiunea faptelor, la Hotărârea nr. 121 din 15.02.2017 prin care s-a stabilit că fapta prezentată reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) și alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, precum și la dispozițiile art. 252. și art. 253. C. civ. și jurisprudența C.E.D.O., astfel că soluția pronunțată este lipsită de fundament legal; Recurentul critică raționamentul instanței de apel susținând că, în ciuda dovezilor privind discriminarea sa, a atitudinii și derapajelor comportamentale ale intimatului care utilizează frecvent un limbaj agresiv, suburban si ofensator, precum și a caracterului repetitiv al acțiunilor intimatului, eronat s-a apreciat că, în speță, nu s-a probat o suferință psihică, ignorând că pârâtul a provocat umilirea și punerea reclamantului într-o situație penibilă față de comunitatea în care trăiește, respectiv nu s-a analizat dacă au fost sau nu încălcate drepturile și atributele personalității, reputația, demnitatea și onoarea recurentului. Arată că, atât doctrina cât și jurisprudența instanței supreme, respectiv a C.E.D.O (cauzele Danev împotriva Bulgariei,cauza Iovtchev împotriva Bulgariei, cauza Elefteriadis împotriva României, au stabilit, în ceea ce privește proba prejudiciului moral, că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, sarcina instanțelor de judecată fiind aceea de a deduce producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, această soluție este determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, deoarece proba sa directă este practic imposibilă, astfel că, în mod nelegal și netemeinic, instanța de apel a solicitat această probă. În opinia recurentului, ansamblul probelor administrate în cauză conduce, fără putință de tăgadă la concluzia că, există o faptă ilicită, un prejudiciu, raportul de cauzalitate între acestea și vinovăția intimatului, care în repetate rânduri a jignit, a denigrat și a făcut afirmații publice discriminatorii pe criterii de vârstă, la daresa reclamantului, atât prin intermediul mediului on-line, cât și în cadrul diferitelor conferințe, astfel că hotărârea instanței de apel este nelegală si netemeinică. 4. Hotărârea recurată a fost pronunțată, în ceea ce privește admiterea apelului incident, cu încălcarea normelor de drept material, și respectiv aplicarea greșită a acestor norme. Recurentul susține că aprecierea instanței de apel în sensul că se justifică obligarea sa la plata sumei totale de 7.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată este nejustificată, având în vedere că întregul demers al acestuia a avut în vedere că intimatului i s-a reținut vina în săvârșirea de fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, dar s-a considerat că faptele antisociale, de jignire și denigrare publică, nu reprezintă forme de răspundere delictuală cauzatoare de prejudicii, pe considerentul că, "omul politic poate să fie criticat în termeni largi", calitate în care se supune inevitabil și conștient unui control strict al faptelor și afirmațiilor sale și trebuie să dea dovadă de mai multă toleranță. În opinia recurentului, în speță, sunt relevante dispozițiile art. 451 C. proc. civ., prin care este prevăzută posibilitatea instanței de a reduce onorariile avocațiale, raportat și la munca efectivă a avocatului, precum și la complexitatea cauzei, nefăcându-se referire la aceste condiții și criterii. În drept, recurentul-reclamant a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ. În motivarea recursului incident, recurentul pârât a susținut că, în considerentele hotărârii atacate s-a reținut, în mod greșit, faptul că la dosarul cauzei nu s-ar fi făcut dovada cheltuielilor de judecată solicitate în apel, deși dovada achitării acestora se afla atașată în dosarul de apel. În consecință, recurentul pârât a solicitat casarea, în parte, a deciziei atacate și acordarea și a cheltuielilor de judecată efectuate de acesta în fața instanței de apel, constând în onorariu avocațial, conform chitanței aflate la dosarul de apel. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 483-502 C. proc. civ. și art. 453 din același cod.

Procedura de filtru. Prin încheierea din 5 februarie 2020 completul de filtru a respins excepția netimbrării recursului declarat de reclamantul A., invocată de pârâtul B., a admis în principiu, în condițiile art. 493 alin. (5) și alin. (7) din C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul A. și recursul incident formulat de pârâtul B., împotriva deciziei civile nr. 191 din data de 5 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilăși a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 18 martie 2020. Prin încheierea din data de 16.03.2020, pronunțată în Camera de consiliu, termenul de judecată stabilit pentru data de 18.03.2020 a fost preschimbat pentru data de 20.05.2020, având în vedere Hotărârea nr. 192/2020 a Consiliului Superior al Magistraturii și Ordinul nr. 91/12.03.2020 emis de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Apărările formulate în cauză La data de 18 iulie 2019, pârâtul B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului principal, cu consecința menținerii ca legală a deciziei recurate și obligarea recurentului reclamant la plata cheltuielilor de judecată. În apărare, pârâtul a invocat excepția nulității recursului, raportat la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susținând că, din modul în care a fost redactat recursul, reclamantul nu face altceva decât să reia motivele și susținerile formulate în acțiunea inițială și în apel, fără să indice, în concret, care anume norme de drept procedural sau material au fost încălcate cu ocazia pronunțării soluției de către instanța de apel, neindicând care anume sunt motivele de nelegalitate pe care își susține cererea de recurs, simpla enumerare a textelor de lege care apreciază că ar fi incidente în prezenta cauză nefiind suficientă pentru ca instanța de recurs să poată examina aceste motive prin prisma motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În ceea ce privește nelegalitatea deciziei recurate, pârâtul a arătat că recurentul invocă art. 470 din C. proc. civ., text de lege care se referă la obligația pe care o are apelantul, cu ocazia formulării cererii de apel, aceea de a indica motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază apelul, nicidecum obligația instanței de apel să le "identifice". Apreciază că instanța de apel a răspuns tuturor criticilor formulate de către reclamant prin cererea de apel, aceasta făcând o apreciere corectă în ceea ce privește neîndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale. Faptul că reclamantul este nemulțumit de soluția pronunțată, nu înseamnă că aceasta ar fi fost nemotivată sau că motivele pe care aceasta se sprijină ar fi străine de natura pricinii. De altfel, reclamantul-recurent nici nu arată care anume considerente din hotărârea atacată ar fi străine de natura pricinii, ci doar se mulțumește să susțină acest lucru, fără niciun fundament. Apreciază că instanța de apel în mod corect a apreciat că se impune respingerea apelului reclamantului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii instanței de fond, nefiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale. În cauza de față, reclamantul nu a făcut în niciun fel dovada că ar fi fost desemnat, potrivit Statutului C., candidat pentru alegerile locale la Primăria Alba Iulia. Reclamantul nu face altceva decât să susțină o serie de afirmații, care nu au niciun suport probator. Simplul fapt că, reclamantul, împreună cu alți membri ai partidului, și-a anunțat candidatura la alegerile locale, printr-o declarație de presă, nu echivalează cu existența unei candidaturi oficiale și oricum, în procesul de alegere sau desemnare a unui candidat lucrurile sunt într-o continuă evoluție, situația putându-se schimba de multe ori, până la desemnarea candidatului oficial. Faptul că au existat unele discuții referitoare la o eventuală candidatură, nu înseamnă că a și avut loc o desemnare oficială a reclamantului drept candidat C. pentru postul de primar al municipiului Alba Iulia. Nici chiar din declarațiile martorilor audiați în fața instanței de apel nu a reieșit faptul că reclamantul ar fi fost desemnat în mod oficial și conform procedurii prevăzute în Statut, neexistând niciun înscris care să ateste acest lucru. Reclamantul omite în mod intenționat să depună la dosar declarația apărută în presă cu privire la care afirmă că ar fi discriminatorie cu data la care aceasta a apărut, respectiv data de 28.04.2016, adică la mai bine de o lună de data la care acesta a fost schimbat din funcție de către conducerea centrală C.. Arată pârâtul că nu a afirmat niciodată, nici public și nici în ședințele de partid faptul că reclamantul ar fi prea bătrân, ci a susținut, că ar dori accesul în politică și administrație și a tinerilor. De asemenea, a aprecizat că toate declarațiile apărute în presă sunt declarații politice, că la rândul său, reclamantul a făcut o serie de declarații defăimătoare la adresa sa care conțin cuvinte jignitoare și defăimătoare. În ceea ce privește existența faptei ilicite, consideră că reclamantul nu a făcut în niciun fel dovada că ar fi fost desemnat în mod statutar candidat pentru funcția de primar al Municipiului Alba Iulia, iar în urma afirmațiilor așa-zis discriminatorii ale subsemnatului această candidatură i-ar fi fost retrasă. În ceea ce privește prejudiciul, de asemenea, consideră că reclamantul nu a făcut dovada existenței și întinderii acestuia, în situația în care eventualele câștiguri la care face referire în acțiune erau condiționate de câștigarea alegerilor. Or, astfel cum reiese din chiar sondajele de opinie depuse alăturat, șansele acestuia să obțină postul de primar erau minime. În niciun caz nu poate fi vorba despre un prejudiciu cert în prezentul dosar, având în vedere faptul că realizarea unor eventuale câștiguri despre care face vorbire reclamantul este condiționată de câștigarea alegerilor de către acesta. Simpla afirmație făcută de către reclamant în sensul că ar fi suferit un prejudiciu, fără să fie solicitată administrarea nici măcar a unei probe în susținerea acestei afirmații, nu este suficientă pentru ca instanța să poată trage concluzia că acest prejudiciu ar fi fost produs, întrucât legea nu prezumă existența prejudiciului. În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, în mod evident aceasta nu există, în condițiile în care nu s-a săvârșit nicio faptă ilicită de natură să-i aducă vreun prejudiciu reclamantului, întrucât acesta nu a fost niciodată desemnat candidat din partea C. pentru funcția de primar, iar, pe de altă parte, nu s-a făcut dovada producerii vreunui prejudiciu, fie material, fie moral. Consideră că nici condițiile prevăzute în practica CEDO - reaua-credință a pârâtului la momentul săvârșirii presupusei fapte ilicite și scopul urmărit - de a duce o campanie de denigrare la adresa reclamantului- nu sunt îndeplinite, având în vedere faptul că, pe de o parte, în acea declarație nu se face referire expresă la recurent, iar pe de altă parte, a fost vorba despre o singură împrejurare în care a făcut vreo afirmație legată de vârstă. Faptul că reclamantul a preluat această declarație și a făcut-o publică în repetate rânduri, nu înseamnă că a dus o campanie de defăimare, întrucât cel care a expus în mod repetat această declarație a fost chiar reclamantul. În ceea ce privește apelul incident, consideră că instanța de apel a apreciat în mod corect că se impune admiterea acestuia, soluția fiind legală, raportat la dispozițiile art. 453 C. proc. civ., precum și la dispozițiile Hotărârii Consiliului UNBR 272/26.08.2017, prin care au fost stabilite onorariile minimale ce urmează a fi percepute de către toți avocații, dispoziții care au fost respectate cu ocazia încheierii contractului de asistență juridică. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește recursul declarat de recurentul reclamant. Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., aplicabil în recurs potrivit art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. Rezultă așadar din analiza acestor norme legale, obligația recurentului de a indica în cererea de recurs motivele de nelegalitate și de a dezvolta criticile formulate, prin identificarea și determinarea greșelilor anume imputate instanței, circumscrise motivelor de casare limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1 - 8 din C. proc. civ. Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul îndeplinește cerințele legale prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. . În acest sens, Înalta Curte constată că, în speță, prin criticile formulate, recurentul reclamant, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 din C. proc. civ., impută instanței de apel, în esență, nerespectarea obligației prevăzute de art. 425 alin. (1) lib. b) din C. proc. civ. - de motivare a deciziei pronunțate - ce ar decurge pe de o parte, din necercetarea tuturor motivelor de apel, iar pe de altă parte, motivarea contradictorie a deciziei recurate, respectiv omisiunea instanței de apel de a analiza circumstanțele cauzei, prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, neanalizarea probelor administrate și a conținutului concret al afirmațiilor incriminate, neluarea în considerare a succesiunii și contextului în care au fost săvârșite acestea, respectiv a calificării date acelorasi fapte prin Hotărârea nr. 121 din 15.02.2017 prin care s-a stabilit că fapta prezentată reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) și alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, ca și neobservarea efectelor prejudiciabile suportate și a gravității faptelor imputate intimatului. Or, contrar agumentelor recurentului pârât din întâmpinare, aceste critici, deși nu se circumscriu pct. 5 al art. 488 din C. proc. civ., pot fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. și sunt de natură a evidenția nelegalitatea hotărârii. În același sens, recurentul reclamant susține aplicarea greșită a normelor de drept intern care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, precum și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în materia conflictului între dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, critici care pot fi circumscrise pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ. În consecință, reținând că este posibilă încadrarea motivelor de recurs, în condițiile dispozițiilor art. 489 din C. proc. civ., în motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului declarat de recurentul reclamant invocată de recurentul pârât prin întâmpinare. În privința criticilor de nelegalitate formulate de către recurentul-reclamant, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, în sensul următoarelor considerente: În acest sens, Înalta Curte constată că apelul reprezintă mijlocul procesual prin care partea, nemulțumită de hotărârea primei instanțe, solicită instanței ierarhic superioare reformarea hotărârii; cel mai semnificativ și caracteristic efect al apelului este cel "devolutiv", care constă într-o rejudecare a pricinii în fond. Fiind o cale de atac ordinară, legea nu stabilește în mod expres motivele pentru exercitarea apelului și, prin urmare, acesta poate fi formulat pentru orice motiv de netemeinicie sau de nelegalitate a hotărârii atacate, precum și pentru oricare din motivele pe care legea le prevede pentru exercitarea căilor extraordinare de atac. În privința limitelor devoluțiunii, art. 477- 478 din C. proc. civ. consacră două reguli restrictive exprimate prin adagiile "tantum devolutum quantum appellatum" și "tantum devolutum quantum judicatum", prezentând relevanță din această perspectivă criticile concrete formulate de apelant cu privire la hotărârea instanței care a judecat fondul, așadar aspectele de netemeinicie sau nelegalitate ale hotărârii primei instanțe evidențiate în concret și dezvoltate, în consecință, de către titularul cererii de apel, iar nu modalitatea în care acestea sunt structurate în cuprinsul cererii de apel. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. În speță, recurentul-reclamant susține că decizia atacată este nemotivată, întrucât instanța de apel a omis să analizeze toate motivele de apel pe care le-a formulat, respectiv nu a răspuns, în mod real, criticilor formulate prin motivele de apel neanalizînd, faptele, probele și nici argumentele în drept invocate de acesta în susținerea pretențiilor deduse judecății. Așa cum s-a arătat mai sus, motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată, precum și argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. În cauză, însă, în cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel având a răspunde motivelor de apel formulate de reclamant - motive care se regăsesc prezentate în expunerea cererii de recurs, astfel că nu se mai impun a fi reluate - nu arată argumentele pentru care a apreciat că a fost respectat principiul contradictorialității în fața primei instanțe în ceea ce privește calificarea primului capăt de cerere ca o acțiune în constatare a unei stări de fapt și nici nu a verificat dacă, în cazul concret, reclamantul care a invocat, în cauză, incidența art. 253 din C. civ. și o încălcare a unor drepturi nepatrimoniale, putea utiliza un atare mijloc procesual pentru apărarea drepturilor pretins lezate, ci doar s-a limitat la a reține că o atare "solicitare" nu se putea face în cuprinsul dispozitivului, constituind cauza acțiunii în pretenții, formulată de reclamant și analizată în cuprinsul considerentelor. Se impune a fi observat, totodată, că în speță, tribunalul a respins cererea reclamantului prin care acesta solicita să se constate caracterul ilicit al faptei săvârșite de către pârât, constând în afirmații repetate pe criterii de vârstă și discriminări cu caracter politic ca inadmisibilă, așa cum rezultă cu evidență din dispozitivul sentinței apelate. Or, raportat la limitele în care prima instanță s-a considerat a fi legal învestită - aspecte care nu au făcut obiect al criticilor din apel și nici a unui motiv de ordine publică de apel cu acest obiect, invocat cu respectarea garanțiilor procesuale impuse de dreptul la un proces echitabil, recunoscut prin art. 6 din CEDO - era în sarcina instanței de apel să răspundă acestui motiv de apel, identificat, de altminteri, inclusiv în cuprinsul deciziei recurate. Totodată, în ceea ce privește motivul de apel privitor la omisiunea primei instanțe de a analiza faptele prezentate din perspectiva dispozițiilor art. 1357 și 1358 din C. civ., ignorarea caracterului agresiv și ofensator al limbajului utilizat de pârât, caracterul repetitiv al faptelor imputate acestuia, respectiv greșita soluționare a cauzei din perspectiva prejudiului moral înregistrat de reclamant care a constat, în opinia acestuia, în lezarea onoarei, stimei sau reputației sale, umilirea și punerea sa într-o situație penibilă față de comunitatea în care trăiește și a probei acestuia, este de observat că argumentele dezvoltate de către reclamant au vizat, în mod esențial, atât neanalizarea de către instanța de fond a circumstanțelor factuale ale cauzei, prin prisma dispozițiilor legale care guvernează dreptul la viață privată și limitele dreptului la liberă exprimare (respectiv neanalizarea afirmațiilor și declarațiilor publice făcute de către intimatul pârât, ce reprezentau, în opinia recurentului, fapta cu caracter ilicit imputată intimatului, neobservarea efectelor prejudiciabile suportate și a gravității faptelor imputate) cât și interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept intern care reglementează cele două drepturi aflate în conflict și a jurisprudenței CEDO în această materie. Învestirea instanței de apel cu aceste critici presupunea, așadar, din perspectiva îndeplinirii în cauză a obligației impuse prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. un răspuns adecvat argumentelor esențiale ale părtilor litigante, respectiv o examinare reală și substanțială a problemelor care au fost supuse dezbaterii în apel (a se vedea în acest sens cauza Albina împotriva României, hotărârea din 28 aprilie 2005; cauza Grigore Vlasia Vasilescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2006). În acest sens, Înalta Curte consideră necesar să sublinieze că, deși art. 8 are ca obiect esențial protejarea individului împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice, acesta nu se limitează doar la a obliga statul să se abțină de la asemenea imixtiuni; la acest angajament negativ, se pot adăuga obligații pozitive, inerente respectării efective a vieții private. Acestea pot necesita adoptarea măsurilor pentru respectarea vieții private, inclusiv cu privire la raporturile dintre indivizi, dintre particulari (a se vedea cauzele Von Hannover c. Germaniei, par. 57 și Petrina c. României, par. 35). Limita dintre obligațiile pozitive și negative ale statului, în raport cu art. 8 din Convenție, nu se pretează unei definiții precise, acestea fiind noțiuni autonome, dar principiile aplicabile sunt comparabile. În acest caz, trebuie luat în considerare justul echilibru ce trebuie menținut între interesele individuale aflate în joc, statul beneficiind, în orice situație, de o marjă de apreciere (cauza Pfeifer împotriva Austriei, par. 37). De asemenea, în aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv a dreptului la reputație, onoare și demnitate, Curtea Europeană, într-o jurisprudență constantă, a avut în vedere nu numai calitatea și funcția persoanei criticate, dar și a persoanei care expune criticile în mod public; forma, stilul și contextul mesajului critic; amploarea afirmațiilor imputate reclamantului (cauza Andreescu c. României); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); atitudinea subiectivă a celui care face afirmațiile (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincția între judecățile de valoare și imputarea unor situații faptice sau chiar a unor fapte obiective, circumstanțele în care a fost adus la cunoștința publicului subiectul în discuție, natura sau gravitatea intruziunii în viața privată a reclamantului, precum și repercusiunile asupra persoanei vizate, respectiv consecințele pe plan moral, dar și social ale afirmațiilor publice. Or, în speță, instanța de apel, preluând considerentele primei instanțe a confirmat soluția acesteia, limitându-se la a reține că faptele imputate pârâtului au fost corect plasate în contextul în care s-au petrecut - fiind săvârșite anterior alegerilor locale din anul 2016, în activitatea politică- fără a analiza dacă acestea au sau nu caracter ilicit, respectiv dacă sancționarea pârâtului prin Hotărârea nr. 121/2017 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prezintă relevanță din această perspectivă, reținând că afirmațiile au vizat vârsta și posibilitatea manipulării reclamantului pe fondul unei campanii politice, că reclamantul este un om politic, astfel că limitele criticii admisibile sunt mai largi în cazul acestuia, context în care a apreciat, contradictoriu pe de o parte că nu se poate susține că afirmațiile pârâtului au adus atingere demnității și onoarei reclamantului, într-o asemenea măsură încât să justifice și acordarea de daune morale, pârâtul fiind deja sancționat prin hotărârea CNCD, respectiv că afirmațiile pârâtului denotă lipsă de respect față de reclamant, iar pe de altă parte, că acesta nu a probat vreo suferință psihică, urmare a spuselor pârâtului sau vreo afectare a prestigiului de care se bucură în societate. Înalta Curte reține, însă, că instanța de apel, răspunzând acestui motiv de apel, avea obligația de a analiza legalitatea și temeinicia hotărârii apelate, având în vedere limitele devoluțiunii în apel, prin raportare la toate afirmațiile imputate pârâtului în conținutul cererii de chemare în judecată, ce fixează limitele obiective ale judecării cauzei, respectiv de a realiza propriul examen de necesitate și proporționalitate a ingerinței solicitate în cauză, în sensul de a analiza dacă această ingerință corespunde unui nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale și de a păstra un just echilibru între mijloacele folosite și scopul urmărit, cu luarea în considerare a ansamblului elementelor ce constituie criterii ale analizei în materia libertății de exprimare, circumscrise, în mod necesar, condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementate în plan intern, prin intermediul căreia persoana vizată solicită luarea măsurilor pozitive de către stat pentru protejarea dreptului său la viață privată, cu componentele sale privind reputația, onoarea și demnitatea. Or, a nu analiza argumentele și probele administrate, invocate și evidențiate ca atare în cuprinsul cererii de apel și al întâmpinării și a nu prezenta de o manieră coerentă, logică, convingătoare, argumentele pentru care au fost înlăturate cererile și susținerile părților, echivalează cu necercetarea fondului. Trebuie reamintit că inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia. Toate aceste aspecte atrag nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., pe temeiul căruia, coroborat și cu prevederile art. 497 din C. proc. civ., hotărârea va fi casată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. În privința aspectelor de nelegalitate, fundamentate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care se susține aplicarea eronată în cauză a normelor de drept material reprezentate de art. 1357 și art. 253 din C. civ. se constată că acesta vizează fondul raportului juridic, neputând face obiect de analiză în acest stadiu procesual, față de ceea ce s-a impus, în mod prioritar, verificării jurisdicționale în recurs, legat de maniera de redactare a considerentelor deciziei atacate. Astfel, numai după deplina stabilire a situației de fapt, în cazul particular dedus judecății, după evaluarea concretă a conținutului afirmațiilor intimatului și a probelor care le susțin, și după analiza particulară a respectării dispozițiilor art. 8 și 10 par. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 30 alin. (6) din Constituție, analiză ce se va concretiza într-o motivare substanțială care să corespundă garanțiilor procesului echitabil, prin care să se răspundă argumentelor esențiale ale părților litigante, se va putea aprecia asupra întrunirii cumulative a condițiilor de existență a răspunderii civile delictuale, reglementate de dispozițiile art. 1357 din C. civ., pentru angajarea răspunderii civile a intimatului, iar instanța de recurs va putea să cenzureze ea însăși modul de aplicare a dispozițiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunțate. Cum soluția care se impune, în cauză, este aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea apelului principal declarat în cauză, Înalta Curte apreciază, totodată, că, la acest moment procesual, nu se poate cenzura nici critica recurentului reclamant privind obligarea acestei părți la plata cheltuielilor de judecată în apel, în sumă de 7.500 RON, ca efect al admiterii apelului incident întrucât nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecății, deci nu s-a tranșat asupra aspectului privind "partea care a pierdut procesul", în sensul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. În ceea ce privește recursul incident, Înalta Curte urmează a reține caracterul fondat al acestuia, în limitele considerentelor ce urmează. Astfel, se reține că prin criticile formulate recurentul pârât susține o ipoteză de nelegalitate a deciziei civile recurate, din perspectiva greșitei aplicări în cauză a prevederilor art. 452 din C. proc. civ., critică care se impune a fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. În acest sens, se constată că, potrivit art. 452 din C. proc. civ., cheltuielile de judecată pot fi acordate numai în măsura în care partea care le pretinde dovedește, în condițiile legii, existența și întinderea acestora, cel mai târziu până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. Așadar, partea interesată trebuie să formuleze o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată, întrucât acestea nu se acordă din oficiu, aceasta fiind ținută, totodată, să dovedească existența și întinderea cheluielilor solicitate prin mijloace probatorii adecvate, cel mai târziu până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, instanța de judecată neputând determina existența și cuantumul cheltuielilor de judecată prin apreciere. În cauză, instanța de apel deși a reținut corect că apelantul pârât a solicitat obligarea apelantului reclamant la plata cheltuielilor de judecată aferente căii de atac a apelului, a apreciat eronat că în speță, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție impusă de art. 452 din C. proc. civ., ignorând înscrisul aflat la dosarul de apel, depus de apelantul pârât la dosarul cauzei în sedința publică din data de 11.12.2018, deci anterior închiderii dezbaterilor asupra fondului apelului, reprezentat de chitanța nr. x/27.11.2018 care atestă plata unui onorariu de avocat în cuantum de 4.000 RON. Având însă în vedere faptul că, așa cum s-a arătat deja în analiza recursului principal, la acest moment procesual, nu se poate tranșa definitiv asupra culpei procesuale a părților și nici a îndreptățirii acestora la a pretinde obligarea părții căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată, rămâne în sarcina instanței de rejudecare să analizeze cererea apelantului pârât privind obligarea apelantului reclamant la suportarea onorariului de avocat achitat de apelantul pârât conform chitanței de plată anterior menționate. Așa fiind, având în vedere dispozițiile art. 496 - 497 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul, să caseze decizia Curții de Apel Alba Iulia, cauza având a fi trimisă, în vederea rejudecării, cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel, la aceeași instanță. De asemenea, cu ocazia rejudecării, în funcție de soluția ce se va pronunța, vor fi avute în vedere și solicitările formulate în recurs relative la acordarea cheltuielilor de judecată, a căror rezolvare nu a putut avea loc în fața instanței de recurs, dată fiind soluția casării ce s-a impus a fi adoptată în cauză.