ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1205/2020

Ședința publică din data de 18 iunie 2020

După deliberare, asupra cauzei civile de față:

Prin acțiunea introductivă, reclamanții A., B., C., D. și E. au solicitat instanței obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 1.105.679.680 euro, compusă din suma de 25.189.532 euro reprezentând contravaloarea cotelor legale ale reclamanților asupra biletului de bancă nr. x/1947 în valoare de 10 (zece) miliarde drahme grecești și dobânda legală capitalizată aferentă, în cuantum de 1.080.490.157 euro, accesorii actualizate la data plății.

Prin cererea modificatoare, reclamanți au solicitat obligarea pârâtului la restituirea sumei de 25.189.532 euro, reprezentând contravaloarea actualizată în euro a cotelor lor legale asupra biletului de bancă nr. x/1947 în valoare de 10 (zece) miliarde drahme grecești, confiscat conform Legii nr. 284/1947, și la plata sumei în cuantum de 1.080.490.157 euro, dobânda legală capitalizată aferentă.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480-481, 485, 1084, 1088 și 1089 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 26 alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 190/2000, art. 12 din Constituția României, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția autorității de lucru judecat, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 1682 din 05 octombrie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul.

Prin decizia nr. 781 din 17 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței nr. 1682 din 5 octombrie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanții, invocând următoarele:

a) Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenții au arătat că atât instanța de fond, cât și cea de apel au schimbat natura actului juridic dedus judecății, respectiv au recalificat acțiunea în revendicare mobiliară în acțiune în pretenții.

Astfel, în cauză, reclamanții au învestit instanța de fond cu soluționarea unei veritabile acțiuni în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., coroborate cu cele ale O.U.G. nr. 190/2000, cu modificările și completările ulterioare, precum și pe prevederile legale incidente solicitărilor cu titlu accesoriu.

Deși, prin încheierea din 07.09.2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a reținut că acțiunea este în pretenții, reclamanții au precizat că aceasta este în revendicare mobiliară, față de temeiul de drept invocat. Totodată, au solicitat modificarea încheierii și a tuturor actelor dosarului, conform acestei calificări. Fără a pune în discuție și fără a cere lămuriri cu privire la acest aspect, în ședință publică, instanța de fond s-a pronunțat asupra calificării acțiunii prin sentința apelată.

Procedând astfel, prima instanță a încălcat dispozițiile art. 9 alin. (2) și ale art. 22 alin. (4), (6) și 7 C. proc. civ., a înlăturat temeiurile de drept ce au stat la baza promovării acțiunii pendinte și a statuat că "acțiunea este una patrimonială, ce are ca scop valorificarea unui drept de creanță, fiind prescriptibilă extinctiv, și nu una imprescriptibilă, cum susțin reclamanții".

În acest context, această argumentare a instanței de fond nu reprezintă o motivare a soluției adoptate, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu cuprinde temeiurile de drept ce au stat la baza convingerii sale și nici motivele pentru care susținerile reclamanților nu au fost analizate sau pentru care acestea au fost înlăturate de la examinare ori aplicare, astfel că hotărârea este nulă; nulitatea poate fi acoperită prin constatarea nulității sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei, spre rejudecare, în caz contrar încălcându-se dreptul părților la apărare.

Or, în lumina prevederilor art. 6, 8 și 22 C. proc. civ., precum și la cele ale art. 6 paragr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil, instanța de fond era obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor și apărărilor formulate.

În acest caz, soluția legală a instanței de apel ar fi fost de constatare a nulității hotărârii atacate cu apel și, față de caracterul devolutiv al căii de atac exercitate, în situația în care instanța de control ar fi considerat că trebuie să rețină cauza spre rejudecare, trebuia să pună în discuția părților calificarea cererii de chemare în judecată și să pronunțe o hotărâre care să respecte aceleași dispoziții ce trebuiau avute în vedere și de instanța de fond.

Însă, instanța de apel, așa cum reiese din motivarea deciziei recurate, explicitează soluția apelată adăugând propriile considerente cu încălcarea acelorași prevederi legale, fără a motiva de ce a înlăturat apărările formulate de reclamanți și temeiurile de drept indicate, considerate incidente cauzei recalificate. Mai mult, chiar și notele de ședință depuse de reclamanți, cuprinzând concluzii pe fondul cererii, au fost ignorate de instanța de apel.

Or, au învederat recurenții, din interpretarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ. se poate observa că legiuitorul a stabilit în sarcina instanței de judecată obligația acesteia de a pune în discuția părților calificarea juridică, instanța neavând un drept de opțiune sub acest aspect. Rațiunea textului de lege este aceea de a oferi părților posibilitatea de a recalifica cererea de chemare în judecată sau nu, în niciun caz nu se poate concluziona că instanța poate face acest lucru peste voința acestora.

În consecință, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au aplicat greșit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., soluționând astfel eronat excepția prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere că, în cauză, a fost formulată o acțiune în revendicare, iar nu o acțiune în pretenții, astfel cum s-a reținut, fiind, așadar, incident, față de această împrejurare, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, recurenții au solicitat să se facă aplicarea art. 497 cu referire la art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

b) Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei.

Recurenții au învederat că, deși cererea de chemare în judecată a fost respinsă fără a se analiza fondul cauzei, fiind admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, din considerentele hotărârilor pronunțate în primă instanță și în apel rezultă că acestea cuprind argumente pentru respingerea cererii, ca nefondate, iar nu ca prescrisă. Prin urmare, este evident că motivele pe care cele două hotărâri se întemeiază sunt străine de natura cauzei.

Au susținut, de asemenea, că ambele hotărâri se întemeiază pe motive contradictorii, instanța de apel ignorând faptul că prima instanță nu a putut să determine cu exactitate momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, respectiv de la: căderea regimului comunist; data de 09.04.1998, data emiterii de către BNR a adresei nr. x, prin care aceasta a răspuns la solicitarea reclamanților de a li se comunica relații cu privire la CEC-ul depus în anul 1953; intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 190/2000 ori data legii de modificare și completare a acesteia, respectiv Legea nr. 591/2004; data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 362/2013, 18.09.2013.

c) Au fost reținute situații care, în opinia judecătorilor, se impun în cauză cu putere de lucru judecat, fără ca această veritabilă excepție să fi fost invocată de vreuna dintre părți sau de instanță din oficiu și fără să fi fost pusă în discuție, încălcându-se dreptul fundamental la apărare.

Recurenții au arătat că prin sentința apelată se reține, cu putere de lucru judecat, dezlegarea dată de Tribunalul București prin sentința nr. 362/2013, în sensul că în speță "nu a fost vorba de o preluare abuzivă pentru că nu s-a constatat judiciar o preluare abuzivă a biletului de bancă ... măsura confiscării nu a rezultat fără echivoc în cauză".

Au mai precizat că instanța de fond a constatat că depunerea biletului de bancă și refuzul de a încasa contravaloarea acestuia, inferioară valorii reale a cursului de schimb la data ofertei de plată, constituie o desistare benevolă a autoarei reclamanților de bunul său; în realitate, faptul că aceasta nu a insistat în obținerea drepturilor bănești nu a fost cauzat de intenția de a renunța la drepturile sale, ci de sentimentele de teamă insuflate de regimul comunist.

De asemenea, au învederat că un alt aspect reținut este faptul că "dispozițiile Legii nr. 284/1947 nu presupuneau în mod obligatoriu efectuarea operațiunilor de transfer sau primire în depozit a sumelor aflate într-un depozit în străinătate".

Or, contrar acestei mențiuni, din categoria bunurilor reglementate de Legea nr. 284/1947 fac parte cecurile și biletele la ordin, exprimate în moneda străină, astfel cum rezultă din prevederile art. 2, iar, conform art. 10, "Asupra valorilor supuse declarațiunii, nu se va putea dispune decât cu aprobarea prealabilă a Băncii Naționale a României".

Avându-se în vedere că bunurile confiscate, cum este și cazul valutei revendicate în cauză, erau preluate de stat, obligația efectuării operațiunilor prevăzute de Legea nr. 284/1947 revenea statului, prin Banca Națională a României, ca și mandatar.

Recurenții au mai arătat că judecătorul fondului, eronat, a reținut că, fiind vorba despre un bilet de bancă înmânat beneficiarei la 08.12.1947, mult după perioada de retragere din circulație, era lipsit de valoare; or, autoarea lor a deținut un cec, neretras din circulație printr-o lege prin care s-a dispus retragerea monedei elene denominate; pe de altă parte, Legea nr. 284/1947, în baza căreia bunul a fost confiscat, se aplică mijloacelor de plată străine aflate în circulație, iar nu bunurilor lipsite de valoare.

În realitate, ceea ce se impune cu putere de lucru judecat în cauză nu sunt aspectele statuate prin sentința nr. 362/2000 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, astfel cum a considerat judecătorul fondului, ci dezlegările anterioare referitoare la calificarea juridică a bunului deținut de autoarea recurenților, precum și a modului în care acesta a ieșit din posesia sa, aspecte ce au stat la baza formulării cererii pendinte.

Ca atare, instanța de fond trebuia să se raporteze la puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în contencios administrativ, față de care Tribunalul București, prin sentința nr. 362/2013, a constatat că dezlegările acestora se impun cu autoritate de lucru judecat. În condițiile în care legiuitorul a declarat abuzivă Legea nr. 248/1947, prin art. 26 alin. (1)

1

lit. b) din O.U.G. nr. 190/2000, modificată prin Legea nr. 591/2004 și prin O.U.G. nr. 10/2018, lege care a stat la baza pronunțării hotărârilor date în contencios administrativ și a hotărârii date în acțiunea în constatare, considerentele invocate cu putere de lucru judecat, contrare caracterului abuziv al Legii nr. 284/1947, sunt lipsite de efecte.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu a formulat întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 2 aprilie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanții E., C., A., B. și D. împotriva deciziei nr. 781 din 17 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și a fost fixat termen de judecată la data de 7 mai 2020, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. Ulterior, cauza a fost amânată pentru termenul din 18 iunie 2020.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed.

Cu titlu prealabil, se constată că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul are ca scop să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile; prin intermediul recursului se realizează doar un control de legalitate, de aplicare a regulilor de drept, dar și acestea în limitele stabilite de lege.

Pe de altă parte, conform art. 483 alin. (1) C. proc. civ., obiect al recursului îl constituie hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile prevăzute de lege.

În consecință, analiza prezentei căi de atac urmează a fi efectuată, în funcție de criticile formulate ce pot fi subsumate prevederilor art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., raportat la soluția pronunțată de instanța de apel, iar nu la cea a instanței de fond.

Astfel, Înalta Curte reține că, printr-un prim motiv de recurs dezvoltat, recurenții au susținut că în mod greșit a fost recalificat obiectul cererii de chemare în judecată, din acțiune în revendicare mobiliară în acțiune în pretenții, cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., caz în care a fost soluționată eronat excepția prescripției dreptului material la acțiune, fiind, așadar, incidente, față de această împrejurare, criticile prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.. De asemenea, au arătat că instanța de apel explicitează soluția apelată adăugând propriile considerente, cu încălcarea acelorași prevederi legale, fără a motiva de ce a înlăturat apărările formulate de reclamanți și temeiurile de drept indicate, considerate incidente cauzei recalificate.

Din această perspectivă, Înalta Curte observă, astfel cum a rezultat și din raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului depus la dosar, că motivele de recurs mai sus prezentate se încadrează în cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 pct. 5 C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: ... când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

În situația de față, recurenții au făcut referire la dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., care prevăd că:

"Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă".

Înalta Curte reține, pe de o parte, că procesul civil este caracterizat de disponibilitate, în sens material (dreptul părții de a dispune de obiectul procesului) și în sens procesual (dreptul părții de a dispune de mijloacele procesuale prevăzute de lege).

Pe de altă parte, observă că, în formularea art. 9 alin. (2) C. proc. civ. ("Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților"), obiectul și limitele procesului sunt cele determinate prin cererile și apărările părților, iar art. 22 alin. (4) C. proc. civ. stabilește fără dubiu că judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, fiind însă este obligat să pună discuția acestora calificarea juridică exactă.

Așadar, judecătorul dă calificarea exactă a cererii, în raport de conținutul ei, și nu după denumirea dată de parte; dacă o parte invocă greșit un text de lege, judecătorul nu este ținut de textul legal respectiv, ci, după punerea în discuția părților, poate (și trebuie) să aplice dispoziția legală incidentă situației de fapt fundamentate juridic de către parte.

Totuși, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte constată, raportat la temeiurile de drept de mai sus, că principiul rolului activ al judecătorului, consacrat expres de art. 22 C. proc. civ., obligă instanța de judecată ca, mai întâi de toate, să dea acțiunii calificarea juridică exactă și, în funcție de aceasta, să verifice condițiile de admisibilitate a cererii și să se pronunțe apoi în concret asupra tuturor capetelor de cerere.

Spre deosebire de obiectul acțiunii, care nu poate fi schimbat și nici depășit, temeiul juridic nu leagă instanța, care este îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului activ și pentru a ajuta efectiv părțile în ocrotirea intereselor lor legitime, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea sa de chemare în judecată.

În concret, în speță, norma de drept invocată nu a fost încălcată de către instanța de apel.

Astfel, în ceea ce privește calificarea acțiunii, tribunalul a apreciat că aceasta nu este dată nici de terminologia folosită de părți și nici de temeiul de drept invocat, ci de obiectul concret al acțiunii deduse judecății. În opinia acestei instanțe, înlocuirea sintagmei "obligarea pârâtului la plata sumei" cu "obligarea pârâtului la restituirea sumei" nu transformă acțiunea dintr-o acțiune în pretenții într-o veritabilă acțiune în revendicare mobiliară, căci obiectul nu îl reprezintă restituirea biletului de bancă ce a aparținut autoarei reclamanților, ci contravaloarea acestuia.

Prin motivele de apel formulate, reclamanții au susținut că, întrucât în încheierea de din 07.09.2018 s-a menționat că acțiunea este una în pretenții, au precizat instanței calificarea acțiunii ca fiind în revendicare mobiliară raportat la temeiul de drept invocat și au solicitat modificarea încheierii și a tuturor actelor dosarului în concordanță cu acesta calificare. Cu toate acestea, fără a pune în discuție, fără a cere lămuriri cu privire la acest aspect în ședință publică, instanța de fond s-a pronunțat asupra calificării acțiunii în sentința apelată, cu încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) și ale art. 22 alin. (4), (6) și 7 C. proc. civ.

Totodată, aceștia au arătat că aprecierea instanței de fond, în sensul că cererea de chemare în judecată are ca obiect valorificarea unui drept de creanță, este greșită, deoarece confiscarea biletului de bancă, în speță, un cec, nu poate fi disociată de confiscarea valutei încorporată în titlu. Reclamanții solicită echivalentul valutei confiscate în euro, restituirea drahmei nemaifiind posibilă. Prin urmare, bunul revendicat nu este biletul de bancă ca înscris, ci valuta care a fost confiscată prin confiscarea titlului deoarece însuși titlul respectiv nu mai există fizic.

Analizând cererea de apel, instanța de apel a reținut că tribunalul nu a schimbat natura ori înțelesul actului juridic dedus judecății, ci a analizat faptele deduse judecății, iar, prin raportare la argumentele aduse de apelanți în susținerea acțiunii, a procedat, în mod judicios, la calificarea juridică a solicitărilor formulate, întrucât, după cum s-a arătat și prin cererea introductivă, reclamanții nu au revendicat biletul de bancă - ca înscris, ci suma înscrisă în cuprinsul acestuia.

A observat, totodată, că art. 22 C. proc. civ. are în vedere termenul de "denumire", astfel încât nu se poate interpreta că acesta ar da posibilitatea instanței de judecată să schimbe, peste voința inițiatorului demersului judiciar rezultată din interpretarea coroborată și sistematică a conținutului acțiunii, însuși fundamentul pretenției formulate. În atare situație, revine rolul instanței să se pronunțe în limitele învestirii factuale și de iure în privința temeiniciei cererilor adresate, fără a nesocoti voința părții care a decis să uzeze, în mod vădit, de o cale procesuală distinctă pentru desființarea acestora.

A mai reținut instanța de apel că acțiunea în revendicare vizează readucerea în patrimoniul reclamantului a unui bun individual determinat asupra căruia aceasta afirmă un drept de proprietate, ceea ce nu este cazul în speță, în situația în care apelanții solicită contravaloarea titlului de valoare de care susțin că a fost deposedată autoarea lor, calitatea acestora fiind de creditori ai unei creanțe; prin acțiunea formulată apelanții urmăresc, de fapt, valorificarea unui drept de creanță. Indiferent de modalitatea de formulare sau de modificare a petitului acțiunii prin promovarea cererii, apelanții nu au înțeles să solicite restituirea (pe calea unei acțiuni în revendicare) biletului de bancă ce a aparținut autoarei lor - aspect recunoscut în mod expres prin motivele de apel, ci au solicitat obligarea intimatului la restituirea sumei de bani înscrise în cuprinsul titlului de credit. Așadar, acțiunea prin care creditorul sau succesorii acestuia urmăresc obținerea sumelor de bani reprezentând creanța încorporată în înscrisul constatator al titlului emis este una patrimonială și are ca scop valorificarea respectivului drept de creanță.

Curtea de apel a constatat că, la termenul din data de 05.10.2018, apelanții și-au expus punctul de vedere cu privire la natura acțiunii, formulând și o solicitare în acest sens, asupra căreia tribunalul s-a pronunțat prin hotărârea ce face obiectul apelului. Așadar, instanța de fond a pus în discuție, implicit, și acest aspect prin invocarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar partea a avut posibilitatea efectivă de a-și susține punctul de vedere și de a-și prezenta argumentele.

În acest context, Înalta Curte apreciază că nu se poate susține în mod legal că instanța de apel nu a făcut, la rândul său, o calificare juridică proprie a actelor și faptelor deduse judecății, în sensul art. 22 alin. (4) C. proc. civ., în același timp pronunțându-se și în legătură cu aplicarea aceleiași norme juridice de către prima instanță. De asemenea, Înalta Curte consideră că punerea în discuția părților a dispozițiilor invocate s-a făcut în mod direct, odată cu acordarea cuvântului acestora asupra apelului, chestiunea de drept în discuție fiind criticată prin chiar motivele de apel, caz în care s-a respectat principiul disponibilității și cel al contradictorialității, implicit cel al dreptului la apărare.

Prin urmare, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Conform art. 488 pct. 6 C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: ... când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Potrivit acestui text de lege, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate, obligativitatea motivării hotărârilor constituind o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, care are în mod necesar obligația de a proceda la un examen în concret al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Atât timp cât în considerente instanța nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced. Nici motivarea sumară a hotărârii judecătorești nu corespunde exigențelor suscitatului text, întrucât lipsa de consistență a acesteia face imposibilă realizarea controlului judiciar.

Raportând considerațiile teoretice de mai sus la decizia pronunțată de curtea, ce face obiect al recursului, Înalta Curte observă, răspunzând criticilor din recurs referitoare la greșita explicitare a soluției din apel prin adăugarea propriilor considerente de către instanța de apel, că aceste apărări nu sunt fondate.

Sub acest aspect se observă că hotărârea apelată este corect argumentată în fapt și în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța de fond problemelor de drept deduse judecății fiind pe deplin și coerent susținută de considerente ale instanței de apel ce nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv.

Este cert, raportat la cele consemnate în considerentele hotărârii atacate, că instanța de apel și-a motivat în mod corespunzător soluția adoptată, atât cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., cât și în legătură cu celelalte chestiuni de drept puse în discuția părților după identificarea obiectului acțiunii promovate de către reclamanți.

Faptul că prin motivele inserate în cuprinsul hotărârii instanța de apel face adăugiri de natură teoretică ori aplicat la datele speței, context în care se ajunge la concluzia că cererea de chemare în judecată are caracter patrimonial, fiind vorba de un drept de creanță, operantă fiind, astfel, excepția prescripției dreptului material la acțiune, nu este de natură a afecta legalitatea deciziei recurate.

Recurenții au invocat, în cauză, aplicarea greșită a normelor de drept material, susținând că instanța de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., soluționând astfel eronat excepția prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere că, în cauză, a fost formulată o acțiune în revendicare, iar nu o acțiune în pretenții, astfel cum s-a reținut, apreciind că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestui din urmă text de lege, "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: ... când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Înalta Curte constată că reclamații, prin cererea de chemare în judecată, au solicitat obligarea pârâtului la restituirea sumei de 25.189.532 euro, reprezentând contravaloarea actualizată în euro a cotelor lor legale asupra biletului de bancă nr. x/1947 în valoare de 10 (zece) miliarde drahme grecești, confiscat conform Legii nr. 284/1947, și la plata sumei în cuantum de 1.080.490.157 euro, dobânda legală capitalizată aferentă, iar nu la restituirea înscrisului ce certifică valoarea solicitată.

Așadar, obiectul dedus judecății nu îl constituie restituirea biletului de bancă ce a aparținut autoarei acestora, ci contravaloarea lui, astfel că se observă că acțiunea are ca scop valorificarea unui drept de creanță, fiind prescriptibilă extinctiv, în termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Ca atare, reținând că instanța de fond a fost învestită în mod legal cu o cerere cu caracter patrimonial, care nu este imprescriptibilă, corect instanța de apel a supus controlului judiciar modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul de acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Având în vedere cele expuse anterior, în condițiile în care recurenții nu critică și nu explicitează în mod clar aplicarea în cauză a normelor de drept material, ci doar prin prisma dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ.,

Înalta Curte consideră nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții au mai arătat că, deși cererea de chemare în judecată a fost respinsă fără a se analiza fondul cauzei, fiind admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, din considerentele hotărârii recurate rezultă că instanța de judecată s-a pronunțat pe fond. De asemenea, au precizat că instanța de apel a ignorat faptul că prima instanță nu a putut să determine cu exactitate momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, respectiv de la: căderea regimului comunist; data de 09.04.1998, data emiterii de către BNR a adresei nr. x, prin care aceasta a răspuns la solicitarea reclamanților de a li se comunica relații cu privire la CEC-ul depus în anul 1953; intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 190/2000 ori data legii de modificare și completare a acesteia, respectiv Legea nr. 591/2004; data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 362/2013, 18.09.2013. Or, toate aceste aspecte reținute de instanța de apel sunt fie străine de natura cauzei, fie contradictorii.

Sub un prim aspect, Înalta Curte observă că instanța de apel a răspuns criticilor invocate prin apel de către reclamanți, inclusiv în ceea ce privește aspectele reținute de tribunal prin raportare la efectul puterii de lucru judecat a considerentelor din hotărârile depuse la dosar, identificând chestiuni tranșate deja în litigii anterioare, fără ca prin aceasta să se poată considera că cererea de chemare în judecată a fost analizată pe fond. Ca atare, aceste argumente nu sunt străine de natura pricinii, ci evidențiate în contextul în care s-a invocat omisiunea instanței de fond de a pune în discuție excepția puterii/autorității de lucru judecat.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că nu pot fi apreciate drept contradictorii considerentele legate de data de la care putea fi valorificat dreptul de creanță invocat de către reclamanți, identificarea mai multor momente de referință fiind necesară și prin raportare la demersurile judiciare demarate de apelanți de-a lungul timpului, demersuri prin care, de fapt, au urmărit obținerea sumei de bani înscrise în cuprinsul biletului de bancă.

Chiar dacă se poate considera că termenul de prescripție a fost întrerupt pe perioada regimului comunist, acesta a reînceput să curgă de la momentul la care s-au restabilit garanțiile democratice pentru exercitarea drepturilor și libertăților civile, astfel că nimic nu îi împiedica pe moștenitori să inițieze demersurile necesare în vederea recuperării sumei pretinse cu titlu de contravaloare a biletului de bancă.

Or, examinând aceste critici din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate.

În final, recurenții au învederat că a fost încălcat dreptul fundamental la apărare, în condițiile în care au fost reținute de către instanța de fond situații care s-ar impune în cauză cu putere de lucru judecat, fără ca această veritabilă excepție să fi fost invocată de vreuna dintre părți sau din oficiu și fără să fi fost pusă în discuție.

În susținerea acestei critici, întemeiată tot pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenții au făcut trimitere exclusiv la considerentele hotărârii instanței de fond, cu referire la cele statuate prin sentința nr. 362/2013, pronunțată de Tribunalul București, și la dispozițiile Legii nr. 284/1947, fără a respecta prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., caz în care Înalta Curte constată că nu pot fi supuse cenzurii instanței de control judiciar.

Față de toate aceste împrejurări, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B., C., E. și D. împotriva deciziei nr. 781 A din 17 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B., C., E. și D. împotriva deciziei nr. 781 A din 17 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 iunie 2020.