ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4824/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4824/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Sub nr. 4586/97/2011 s-a înregistrat pe rolul

Tribunalului Hunedoara cauza civilă introdusă de către reclamantul B.D. în

contradictoriu cu pârâții D.C., SC ZV.J. SRL, având ca obiect pretenții, prin

care s-a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța, tribunalul să oblige

pârâții, în solidar, la plata sumei de 505.000 RON către reclamant cu titlul de

daune morale, reprezentând reparația patrimonială datorată acestuia pentru

prejudiciul pe care i l-au creat pârâții prin afirmațiile făcute în emisiunea

„P.” transmisă la un post local de televiziune, în care reclamantul era acuzat

că ar fi propus unei persoane de o moralitate îndoielnică să agreseze pe

pârâtul D.C. în schimbul sumei de 2000 RON.

În drept s-au invocat

dispozițiile art. 998, 999 C. civ.

Prin sentința civilă

nr. 158/2012 Tribunalul Hunedoara a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâți,

în solidar, la plata sumei de 5000 RON, către reclamant cu titlul de daune morale.

S-a dispus publicarea sentinței după rămânerea definitivă și irevocabilă, în

Cotidianul

Regional "Z.V.J. pe cheltuiala pârâților.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut ca fiind întrunite condițiile răspunderii civile

delictuale, fapta ilicită constând în publicarea unei informații cu potențial vătămător

semnificativ, fără nici o verificare prealabilă, cerută de deontologia profesiei

de jurnalist, câtă vreme din cele două dosare penale nu a rezultat veridicitatea

celor afirmate de către S.I. Articolul de presă și emisiunea TV au apărut într-un

moment important pentru reclamant, cel al nunții fiicei acestuia, ceea ce a intensificat

impactul public, reclamantul fiind o persoană cunoscută și stimată în localitate.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat apel pârâții D.C. și SC Z.V.J.

Prin decizia civilă

nr. 5 din 31 ianuarie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis

apelurile, a schimbat în tot sentința apelată și a respins acțiunea.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

La data de 16 aprilie

2010, apelantul D.C., director al Cotidianului „Z.V.J.”, a participat, în calitate

de invitat, la emisiunea TV „P.” difuzată în direct la postul regional de televiziune

și radio M. TV și M. FM. Pe parcursul acestei emisiuni a intervenit, în direct,

o persoană ce nu și-a declinat identitatea (identificat ulterior ca fiind S.I.)

și care a relatat faptul că i s-ar fi propus să-l agreseze fizic pe apelant, cu

scopul de a fi intimidat și a fi determinat să înceteze a mai publica în ziarul

său aspecte negative privind activitatea unor instituții ale statului și l-a sfătuit

pe apelant să aibă grijă ce face.

Apelantul, ulterior acestei

emisiuni, a contactat persoana fizică ce a intervenit în direct în timpul emisiunii,

pe numitul S.I., care i-a precizat numele intimatului B.D., ce a propus agresarea

apelantului contra sumei de 2000 RON.

Urmare a aflării acestei

împrejurări, la data de 20 aprilie 2010, apelantul a formulat plângere penală la

Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, împotriva intimatului B.D., pentru comiterea

infracțiunii de amenințare prevăzută de art. 193 C. pen.

S-a reținut că în cauză

există un dubiu cu privire la săvârșirea faptei, dubiu care profită intimatului

conform principiului „in dubio pro reo”.

Nu s-a putut aprecia că

plângerea depusă de către apelant a fost făcută cu intenția de a fi pedepsit intimatul

în mod mincinos, ci, cum corect susține apelantul, pentru protejarea propriei persoane,

urmare a afirmaților făcute de persoana care a intervenit în direct în cuprinsul

emisiunii din 16 octombrie 2010, exercitându-și dreptul constituțional de liberă

exprimare, interpelare și de petiționare. Corecte au fost apreciate și criticile

privitoare la starea de fapt, întrucât în timpul emisiunii televizate nu s-au devoalat

numele intimatului.

Intimatul a formulat la

rândul său plângere penală împotriva apelantului, acuzându-l de denunțare calomnioasă

cu referire la faptele din 16 aprilie 2010 și la plângerea apelantului pentru amenințare,

însă prin rezoluția din 12 aprilie 2011, emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria

Petroșani în Dosar nr. 2332/P/2010, s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

Referitor la articolul

publicat în ziarul pe care-l conduce apelantul, în apel, s-au depus de către intimatul-reclamant,

la solicitarea instanței, copii după o ediție nr. ZZ din 9 iunie 2010 a Ziarului

V.J., unde se menționează următoarele: „Ultima oră. Recompensă de 20 milioane pe

capul unui jurnalist” – data publicării 26 aprilie 2010, iar acesta arată că sursa

este Observatorul V.J. - www.ovj.ro.

Instanța de apel a considerat

că autorul art. nu este nici unul dintre apelanți, ci Observatorul V.J., care nu

este parte în cauză.

Informațiile publicate

on-line și reluate în nr. ZZ al Ziarului V.J. au vizat susținerile apelantului –

jurnalistul D.C., cât și ale intimatului, fostul jurnalist D.B. și nu diferă de

cele reținute mai sus.

Prin urmare,

greșit a reținut prima

instanță că sunt întrunite condițiile generale pentru atragerea răspunderii civile

delictuale, în cauză nefiind o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție de către apelanți

și astfel nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală.

Împotriva menționatei

decizii a formulat și motivat recurs reclamantul B.D., indicând motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului

s-a arătat că instanța de apel nu a ținut seama de depozițiile martorilor audiați

în cauză, care au arătat că numele recurentului a fost pronunțat de mai multe ori

pe parcursul emisiunii TV, perioadă în care aceasta a fost sunat de foarte multe

cunoștințe care l-au întrebat dacă se uită la emisiune pentru că se vorbește despre

el, ceea ce dovedește că numele recurentului a fost pronunțat în timpul emisiunii,

contrar celor reținute de către instanța de apel.

Fapta intimatului a pângărit

cel mai frumos moment din viața fiicei recurentului: căsătoria.

Decizia Curții de Apel

Alba-Iulia cuprinde motive contradictorii de natura pricinii. Simplul fapt că apelantul-pârât

a indicat instanței de apel ca sursă a art. de presă pe este www.ovj.ro, nu putea

determina exonerarea sa de răspundere deoarece obligația jurnalistului este de a

verifica informația din cel puțin două surse credibile (dispozițiile Codului deontologic

al ziariștilor elaborat de Clubul Român de Presă care prevede că „ziaristul are

datoria primordială de a relata adevărul, indiferent de consecințele ce le-ar putea

avea asupra sa, obligație ce decurge din dreptul constituțional al publicului de

a fi corect informat” și că „poate da publicității numai informațiile de a căror

veridicitate este sigur, după ce în prealabil le-a verificat, de regulă, din cel

puțin 2 surse credibile”).

De asemenea, „ziaristul

nu are dreptul să prezinte opiniile sale drept fapte", iar în spatele Observatorului

V.J. stă tot ziaristul D.C., care nu a avut în vedere faptul că, în lumina C.E.D.O.,

au fost stabilite limite ale libertății de exprimare și dreptul suveran al fiecărui

stat de a stabili astfel de limite.

Nu există niciun element

care să conducă instanța la concluzia că pârâtul a fost de bună-credință când a

scris și publicat astfel de articole. Din contra, lipsa unor minime verificări,

coroborată cu afirmarea unor fapte și nu a unor opinii, scoate în evidență reaua-credință

a pârâtului.

Pârâtul nu a acționat

cu bună-credință și nu a oferit informații exacte și demne de încredere cititorilor,

inducând în eroare opinia publică, cu rea-credință, o stare de neliniște determinată

de informațiile mincinoase.

Prin urmare, susținerile

instanței de apel cum că nu sunt întrunite condițiile atragerii răspunderii civile

delictuale prevăzute de art. 998-999 din vechiul C. civ., sunt nejustificate și

nu sunt bazate pe nici un argument plauzibil. Fapta ilicită există și a fost săvârșită

cu vinovăție, astfel încât poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală.

În faza procesuală a recursului

, prin întâmpinare, intimatul

D.C. a invocat excepțiile tardivității declarării recursului și nulității recursului

formulat de către reclamant pentru neîncadrarea în art. 304 C. proc. civ.

Analizând cu prioritate

aceste excepții, datorită caracterului lor peremptoriu, Înalta Curte le consideră

ca nefondate, pentru argumentele următoare:

Decizia din apel a fost

comunicată recurentului la data de 15 martie 2013, iar recursul a fost depus la

poștă la data de 01 aprilie 2013, cu respectarea termenului de 15 zile prevăzut

de art. 301 C. proc. civ., termen care se calculează pe zile libere, în temeiul

art. 101 alin. (1) și (5) C. proc. civ., și care s-a împlinit la data de 31 martie

2013 care, fiind o zi de duminică, s-a prorogat în prima zi lucrătoare, respectiv

01 aprilie 2013, dată la care recursul a fost depus la poștă.

Sub aspectul încadrării

recursului în motivele limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că, deși recursul a fost motivat în drept de către recurent în temeiul

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., din argumentele aduse în susținerea recursului, rezultă

că acesta se poate încadra în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât se invocă

greșita aplicare a art. 998 și 999 C. civ. care reglementează răspunderea civilă

delictuală.

Analizând recursul formulat,

Înalta Curte constată următoarele:

Criticând modul în care

instanța de apel a făcut aplicarea normelor legale care reglementează răspunderea

civilă delictuală, recurentul tinde de fapt la reinterpretarea probei testimoniale

administrată în cauză, în scopul de a se constata îndeplinirea condițiilor privind

existența unei fapte ilicite și săvârșirea cu vinovăție a acesteia.

O astfel de reinterpretare

în recurs nu mai este posibilă, odată cu abrogarea, prin O.U.G. nr. 138/2000, a

art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permitea admiterea recursului atunci

când hotărârea se întemeia

pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.

Deși invocă motivarea

contradictorie a deciziei de către instanța de apel, recurentul nu precizează în

concret care sunt aspectele cu caracter contradictoriu, în argumentarea acestei

critici fiind invocată prezumția că în spatele sursei art. de presă,

www.ovj.ro, s-ar afla

tot intimatul D.C., însă această susținere nu constituie o motivare contradictorie,

putându-se socoti că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

a fost invocat numai formal, nefiind dezvoltat.

Criticile recurentului

care vizează încălcarea Rezoluției nr. 1003/1993 și a jurisprudenței C.E.D.O. prin

greșita apreciere asupra existenței bunei-credințe a intimaților-pârâți, se încadrează

în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă vor fi apreciate ca nefondate, pentru următoarele

considerente:

Analizând elementele care

antrenează răspunderea civilă delictuală, se observă că, în ceea ce privește fapta,

aceasta se rezumă la publicarea în presă a art. intitulat

„Ultima oră. Recompensă

de 20 milioane pe capul unui jurnalist”, publicat la data de 26 aprilie 2010, întrucât

în emisiunea televizată nu a fost menționat numele reclamantului, aspect de natură

a nu-i afecta în nici un mod demnitatea.

Fapta nu are caracter

ilicit deoarece nu încalcă obligațiile deontologice ale unui ziarist. Articolul

menționat a fost preluat spre publicare de către pârâtul Ziarului V.J., condus de

jurnalistul D.C., acesta având obligația de a verifica conținutul articolului, obligație

care incumba și autorului respectivului articol. În articolul menționat, astfel

cum corect a observat instanța de apel, nu se rețin aspecte care să releve încălcarea

obligațiilor deontologice, fiind preluate susținerile ambelor părți în mod fidel,

aspect de altfel necontestat.

Deși recurentul susține

că trebuie făcută distincție între fapte și judecăți de valoare, între știri și

păreri, nu indică în ce constă greșeala instanței de apel cu privire la acest aspect.

De asemenea, susținerea

că au fost oferite de către pârâți informații care nu sunt demne de încredere nu

dovedește reaua credință a intimaților-pârâți de vreme ce, astfel cum s-a motivat

anterior, informațiile oferite prin articolul de presă reflectă în mod fidel susținerile

ambelor părți, astfel încât, sub acest aspect, nu poate fi reținută încălcarea jurisprudenței

C.E.D.O. invocată în recurs.

Înalta Curte are în vedere,

în aprecierea inexistenței unei fapte ilicite, și constatările organelor de urmărire

penală efectuate în cele două dosare penale (privind pe recurent și pe intimatul

D.C., având ca obiect amenințare și denunțare calomnioasă în contextul aceleiași

situații de fapt cu cea care face obiectul prezentei cauze) care au stabilit inexistența

acestor fapte penale.

Sub aspectul existenței

unui fapt ilicit rezultând din neîndeplinirea obligațiilor impuse de deontologia

profesiei de ziarist, Înalta Curte constată că Rezoluția nr. 1003/1993 privind etica

ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată de România prin

H.G. nr. 25/1994, dezvoltă principiile care trebuie să guverneze modul de funcționare

a ziaristicii, al cărui rol în societate este legat în special de imperativul absolut

al corectitudinii, în cazul știrilor, și al onestității, în cazul opiniilor, potrivit

art. 13 al Rezoluției.

Art. 3 al Rezoluției definește

știrile ca „informații, adică fapte și date”, iar opiniile ca „exprimări ale gândurilor,

ideilor, convingerilor sau judecăți de valoare ale mijloacelor de informare în masă,

editorilor sau ziariștilor”.

În art. 4 și 5 se prevede

că știrile trebuie difuzate cu respectarea adevărului, după ce au fost efectuate

verificările de rigoare, prezentarea, descrierea sau narațiunea fiind făcute într-un

mod imparțial.

Plecând de la situația

de fapt stabilită de instanța de apel, care nu mai poate fi reapreciată în recurs

în raport de probele administrate, Înalta Curte reține că în timpul emisiunii TV

nu a fost amintit numele reclamantului, iar articolul de presă a evidențiat în mod

imparțial susținerile ambelor părți implicate în prezentul proces, fără a fi emise

judecăți de valoare referitoare la aceste susțineri.

Prin urmare, nu se poate

considera ca a existat o faptă ilicită, constând în publicarea de către pârâți a

unor fapte neadevărate despre reclamant.

Nefiind îndeplinite condițiile

existenței unei fapte și a caracterului său ilicit, nu se impunea a fi analizate

celelalte cerințe ale răspunderii civile delictuale, cele privind existența unui

prejudiciu și a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, datorită caracterului

subsecvent al acestora din urmă față de cerința existenței unei fapte ilicite.

Pentru argumentele expuse

anterior, Înalta Curte consideră că nu este incident motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității

declarării recursului.

Respinge excepția nulității

recursului.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul B.D. împotriva deciziei nr. 5 din 31 ianuarie 2013 a Curții

de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 25 octombrie 2013.