ÎCCJ, Decizia nr. 44/2020

Ședința publică din data de 24 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Decizia nr. 343 din 20 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins cererea de revizuire formulată de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva ("ROMSILVA"), prin Direcția Silvică Suceava, împotriva Deciziei nr. 1243 din 26 octombrie 2018 a Tribunalului Suceava, secția I civilă și a obligat-o pe revizuentă la 10.000 RON cheltuieli de judecată către intimata Parohia Horodnic de Jos, reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de revizuire a reținut considerentele arătate în continuare.

1.1. Cererea de revizuire

În temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ROMSILVA a formulat cerere de revizuire a Deciziei nr. 1243 din 26 octombrie 2018 a Tribunalului Suceava, secția I civilă, pentru motivele arătate în continuare.

Prin sentința civilă nr. 3510 din 20 noiembrie 2017 ("Sentința 3510/2017 a Judecătoriei Rădăuți"), Judecătoria Rădăuți a admis acțiunea având ca obiect "anulare titlu de proprietate" și a constatat nulitatea absolută a Titlului de proprietate nr. x din 23.10.2003, emis de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Suceava, privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 30 ha teren cu vegetație forestieră, reținând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat cu privire la lipsa oricărui titlu de proprietate și a oricărei îndreptățiri a A. la reconstituire, dat de decizia civilă nr. 147/A din 13 noiembrie 2013 ("Decizia nr. 147/2013 a Curții de Apel Cluj"), pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2010, menținută prin Decizia nr. 3332 din 27 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ("Decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție").

Consideră revizuenta că, pronunțând Decizia nr. 1243 din 26 octombrie 2018 ("Decizia nr. 1243/2018") prin care a fost admis apelul împotriva sentinței civile nr. 3510/2017 a Judecătoriei Rădăuți, schimbată în parte hotărârea atacată și respinsă ca nefondată acțiunea având ca obiect "anulare titlu de proprietate", Tribunalul Suceava a încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 147/2013 a Curții de Apel Cluj, ale cărei dezlegări au fost confirmate prin Decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curți, prin care s-a constatat că proprietatea bunurilor din patrimoniul A. a aparținut dintotdeauna statului, tribunalul reținând greșit incidența art. 29 din Legea nr. 1/2000 pentru a justifica pretinsa legalitate a titlului de proprietate.

Revizuenta susține că A. este o fundație separată de biserica ortodoxă și a fost doar administratorul proprietăților statului. Această dezlegare dată prin Decizia nr. 147/2013 a Curții de Apel Cluj a vizat natura juridică și întregul patrimoniu al A. nu doar anumite suprafețe de teren, astfel că este nerelevantă lipsa de identitate a obiectului material. În analiza efectului pozitiv al autorității de lucru judecat este important obiectul juridic și nu existența unei triple identități de părți, obiect și cauză. Analiza juridică în hotărârea precedentă a avut în vedere întregul patrimoniu juridic, astfel că reducerea câtimii pretenției are efect doar cu privire la obiectul economic al dreptului și nu cu privire la natura juridică a patrimoniului.

Prin completarea din 08.01.2019, revizuenta a susținut că decizia Tribunalului Suceava încalcă lucrul judecat stabilit prin Decizia nr. 147/2013 a Curții de Apel Cluj și Decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Respingerea acțiunii de către Tribunalul Suceava, sub cuvânt că cele 30 de hectare restituite au fost proprietatea unității de cult [art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000] sau au fost administrate de BOR [art. 29 alin. (3

1

)

din Legea nr. 1/2000] este contrară dezlegărilor date de altă instanță în mod irevocabil, respectiv că suprafața în cauză a aparținut Statului Român, iar A. a avut doar un drept util/drept real de administrare și că A. nu a aparținut Bisericii ortodoxe române.

Chestiunea litigioasă este aceeași - aceeași situație de fapt (înființarea și dizolvarea A.) și vizează aceleași probleme de drept - natura juridică a A./fundație de drept public, natura juridică a întregului patrimoniu aparținând aceleiași entități juridice.

Dezlegarea Curții de Apel Cluj și Înaltei Curți de Casație și Justiție a vizat întreg patrimoniul A., iar nu doar anumite suprafețe de teren. Prin urmare, contrar a ceea ce a reținut eronat Tribunalul Suceava, conflictul juridic nu se referă la întinderea obiectului material al dreptului, ci la dreptul însuși.

Este greșită susținerea Tribunalului Suceava că nu ar exista putere de lucru judecat pentru că nu s-a făcut dovada că suprafețele disputate în prezentul litigiu ar fi identice cu cele disputate în dosarul nr. x/2010, întrucât nu se pune problema "judecării din nou a unui proces terminat" unde se verifică identitatea obiectului material al dreptului în dispută, ci a puterii lucrului judecat, respectiv a contrazicerii între două hotărâri judecătorești, respectiv infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă, printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară.

Potrivit doctrinei relevante în materie, pentru a fi incident motivul de revizuire întemeiat pe art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este obligatoriu să fie întrunită tripla identitate de părți, obiect și cauză, fiind suficient să existe putere de lucru judecat/aspecte tranșate în mod definitiv (și irevocabil) de o instanță de judecată ce au legătură cu cauza dedusă judecății, doar în acest mod putându-se restabili ordinea juridică și respecta funcția jurisdicțională a statului.

Un alt considerent reținut de Tribunalul Suceava cu încălcarea lucrului judecat este că distincția proprietar util/proprietar deplin realizată de Curtea de Apel Cluj ar fi lipsită de relevanță în cauza de față. Contrar considerentelor Tribunalului Suceava, distincția își păstrează valabilitatea în orice litigiu în care A. este parte sau în care patrimoniul A. este invocat ca temei de orice alt subiect de drept. În cazul dedus judecății, distincția este cu atât mai mult aplicabilă cu cât unitatea de cult s-a apărat invocând art. 29 alin. (3

1

) din Legea nr. 1/2000, adică un drept la reconstituire derivat din dreptul de înzestrare/folosința/administrare avut în patrimoniu distinct de dreptul de proprietate.

De asemenea, Tribunalul Suceava a încălcat puterea lucrului judecat prin care s-a dezlegat natura juridică a participării BOR la gestionarea patrimoniului Fundației A. ca fiind parte din eforie/consiliul eparhial/consiliul de administrație, și nu ca având un drept real de administrare.

Argumentul principal reținut în dosarul nr. x/2010 pentru respingerea acțiunii A. a fost nedovedirea dreptului de proprietate, iar nu nedovedirea amplasamentului.

Consecința tuturor acestor considerente reținute în mod eronat de către Tribunalul Suceava este nesocotirea lucrului judecat ce rezultă din hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2010, cu rezultatul admiterii în mod nelegal a cererii de apel formulate de unitatea de cult și respingerii acțiunii în nulitate formulată de ROMSILVA.

1.2. Considerentele instanței cu privire la cererea de revizuire

Prin revizuire, se invocă faptul că decizia civilă nr. 1243/26.10.2018 încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 147/2013 a Curții de Apel Cluj, prin care, într-o acțiune în revendicare, s-a statuat că A. nu a deținut în proprietate, ci doar în administrare, terenul ce a aparținut Bisericii Ortodoxe Române, acest teren fiind în proprietatea statului. În al doilea litigiu, această împrejurare a fost invocată ca motiv de constatare a nulității titlului de proprietate emis pe numele pârâtei unitate de cult, însă, susține revizuenta, instanța de apel a respins greșit acțiunea în nulitate, reținând că nu ar exista putere de lucru judecat.

O primă analiză a admisibilității cererii de revizuire vizează împrejurarea dacă este necesară verificarea triplei identități de părți, obiect și cauză în condițiile în care autoritatea de lucru judecat este invocată în temeiul art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii. În acest mod, legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză). Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nu se cere în mod necesar existența unei triple identități de acțiune (obiect, cauză, părți).

În speță, instanțele au avut a judeca o acțiune în revendicare, respectiv, ulterior, o acțiune în anularea titlului de proprietate emis în temeiul unei legi speciale de reparații. În verificarea legitimității dreptului substanțial dedus judecății, în ambele litigii a fost analizată problema calității de proprietar asupra terenului, cele statuate, sub acest aspect, în acțiunea în revendicare fiind invocate cu forța pozitivă a autorității de lucru judecat în cel de-al doilea litigiu.

Ultima decizie, a cărei revizuire se cere, reține cele statuate prin decizia anterioară în legătură cu calitatea de proprietar util a A., apreciind că aceasta nu era o piedică în calea reconstituirii dreptului de proprietate întrucât art. 29 alin. (2) și art. 29 alin. (3

1

)

din Legea nr. 1/2000 nu făceau o astfel de distincție între proprietarul util și proprietarul direct, putându-se proceda la reconstituire și dacă acesta avusese doar în înzestrare/administrare/folosință bunul. Așadar, fără a nega dezlegările jurisdicționale anterioare, cea de-a doua instanță se fundamentează pe temeiuri juridice distincte în adoptarea soluției, găsind nerelevantă, față de cauza juridică a dreptului afirmat în a doua judecată, distincția pe care s-a fundamentat hotărârea pronunțată în acțiunea în revendicare.

De altfel, dezlegările date prin decizia anterioară s-au constituit tocmai în cauza acțiunii în nulitate a titlului (respectiv statuarea asupra faptului că A. nu a fost proprietar), astfel încât, făcând obiect al acestei judecăți, nu se poate susține că există posibilitatea valorificării lor și prin intermediul revizuirii, decât ca o cenzură de legalitate împotriva soluției astfel pronunțate.

Contrar opiniei revizuentei, cerința ca a doua instanță să nu fi fost sesizată cu existența primei hotărâri și să nu se fi pronunțat ea însăși asupra autorității de lucru judecat, izvorăște chiar din natura juridică a instituției revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare și nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanța de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță în fața căreia s-a invocat acest aspect.

Cu alte cuvinte, nu îi este permis instanței de revizuire să se transforme în instanță de recurs și să cenzureze modalitatea în care o altă instanță a dat efect sau nu autorității de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanță s-a pronunțat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluții se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, și nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în care instanța este chemată să statueze ea însăși asupra incidenței acestei instituții și nu să cenzureze o judecată anterioară.

În cauză, instanța de revizuire a reținut că nu a fost învestită cu verificarea aspectelor de contrarietate cuprinse în două hotărâri ce au statuat asupra aceleiași chestiuni, ci cu o solicitare de a cenzura modalitatea în care, prin decizia atacată, s-a soluționat problema contrarietății, ceea ce nu poate fi primit.

În temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., revizuenta ROMSILVA a declarat recurs împotriva deciziei menționate la pct. 1, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ.

2.1. Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Instanța a adăugat la textul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o condiție neprevăzută de legiuitor, respectiv aceea ca puterea de lucru judecat să nu fi fost invocată în cadrul dosarului soluționat prin hotărârea a cărei revizuire se cere. Or, în materia revizuirii pentru contrarietate de hotărâri, art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. prevede numai următoarele condiții de admisibilitate: (i) existența unor hotărâri definitive potrivnice; (ii) hotărârile să fi fost date de instanțe de același grad sau de grade diferite; (iii) a doua hotărâre să încalce autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Întrucât instanța de revizuire a adăugat la lege, aceasta echivalează cu invocarea unui text de lege străin, fiind întrunite condițiile nemotivării hotărârii.

Niciuna dintre reglementările revizuirii (sub imperiul vechiului și noului C. proc. civ.) nu cuprindea o dispoziție expresă în sensul neinvocării lucrului judecat în cadrul celui de-al doilea proces. Condiția respectivă își găsește izvorul în doctrină, într-o publicație din anul 1962 cu referire la o decizie de speță a Tribunalului Suprem din anul 1956, care a fost perpetuată în mod nejustificat și fără o analiză critică, ceea ce nu poate conduce la respingerea, ca inadmisibilă, a unei căi de atac exercitate în acord cu dispozițiile legale.

Art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este în acord cu art. 53 din Constituție până în momentul în care judecătorul îi stabilește conținutul, prin limitări cu exces de putere sau cu depășirea atribuțiilor judecătorești.

Din această perspectivă, se invocă restrângerea nelegală a dreptului fundamental la un proces echitabil, reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituție, sub aspectul dreptului de a formula revizuire, care nu poate fi restrâns în mod nejustificat, pe cale jurisprudențială sau doctrinară, în condițiile în care, potrivit art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., judecătorul revizuirii trebuie să analizeze faptele pe care aceasta se întemeiază.

Prin raportare la principiul fundamental al securității juridice, se invocă încălcarea dreptului la un proces echitabil, întrucât Înalta Curte a validat opinia doctrinară și jurisprudențială de speță din anul 1956, contrar scopului instituției juridice a revizuirii pentru contrarietate de hotărâri.

Un alt considerent nelegal reținut în decizia recurată este faptul că s-a apreciat că cererea de revizuire ar avea caracterul unui "recurs la recurs", întrucât această interdicție are în vedere ipoteza în care decizia a cărei revizuire se cere a fost pronunțată într-un recurs. Or, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri are un regim juridic aparte de celelalte motive de revizuire care presupun apariția unei situații de fapt noi față de cea avută în vedere la momentul pronunțării soluției. Astfel, în cazul revizuirii întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., premisele contrarietății de lucru judecat există la momentul soluționării celei de a doua cauze și doar se materializează prin pronunțarea hotărârii. De aceea, diferența de regim juridic este dată și de sancțiunea specifică constând în anularea celei de-a doua hotărâri, iar nu în schimbarea acesteia ca în cazul celorlalte motive de revizuire, conform art. 513 alin. (4) din C. proc. civ.

2.2. Motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., se susține că decizia atacată este nelegală din cauza aplicării și interpretării greșite a legii.

Greșelile de judecată menționate anterior în susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. reprezintă încălcări ale legii și din perspectiva motivului prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul că instanța a încălcat drepturile revizuentei ocrotite prin art. 21 din Constituție și art. 13 din Convenție - liberul acces la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la un remediu efectiv - iar nerespectarea de către instanța de revizuire a normelor substanțiale conduce la insecuritate juridică cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție și art. 6 coroborat cu art. 13 din Convenție.

Mecanismul de adăugare la lege a condiției care elimină tocmai posibilitatea înlăturării efectelor ultimei hotărâri (Decizia nr. 1243/2018 a Tribunalului Suceava) care a încălcat efectele primei hotărârii (Decizia nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj) a determinat și determină pierderea nelegală a unei părți din proprietatea statului asupra fondului forestier, operând validarea nulității absolute a unui act întocmit în contra efectelor primei hotărâri. Cauza nulității a fost identificată tocmai în dezlegările de drept cuprinse în Decizia nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., decizia recurată este un act de procedură nul, întrucât instanța de revizuire a încălcat normele procedurale imperative ale art. 509 alin. (1) pct. 8 și art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., norme care ocrotesc un interes public, respectiv asigurarea securității juridice și a circuitului civil prin reglementarea expresă a autorității de lucru judecat și garantarea respectării acesteia de către instanța de judecată, conform art. 430- 431 din C. proc. civ.

Vătămarea produsă este generată de faptul că instanța a golit de conținut dreptul la revizuire, pe de o parte, prin impunerea unor condiții nelegale de admisibilitate a cererii, și, pe de altă parte, pronunțând o soluție de respingere a cererii pe fond, validând temeinicia și legalitatea raționamentului Tribunalului Suceava și perpetuând astfel încălcarea puterii de lucru judecat.

Validarea temeiniciei și legalității hotărârii a cărei anulare a fost solicitată pe calea revizuirii pentru încălcarea puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj și a Deciziei nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este nelegală și reprezintă o nouă încălcare a puterii de lucru judecat a celor două hotărâri menționate chiar de către instanța de revizuire.

2.3. Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Decizia recurată încalcă puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj și a Deciziei nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin considerentele referitoare la faptul că ultima decizie, a cărei revizuire se cere, reține cele statuate prin decizia anterioară în legătură cu calitatea de proprietar util a A., instanța de revizuire s-a comportat ca o instanță de recurs, dar în lipsa recursului, fără a lua concluziile părților asupra problemei de drept validate, adică asupra uneia dintre chestiunile litigioase și care sunt contrare efectelor primei hotărâri în sensul că acel drept util era un drept de administrare al proprietății statului, iar nu al proprietății unității de cult sau al Bisericii Ortodoxe Române.

În fapt, instanța de revizuire, prin hotărârea atacată, a validat raționamentul că Legea nr. 1/2000 nu face distincție între proprietarul util, reținând astfel că reconstituirea titlului de proprietate în favoarea unității de cult intimate, ca urmare a dreptului de administrare deținut de A. a fost legală și nu contravine puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj și a Deciziei nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Instanța de revizuire nu avea dreptul să facă acest raționament, întrucât a reținut că revizuirea nu ar fi admisibilă. Totodată, instanța de revizuire a ignorat în integralitate înțelesul juridic al noțiunii de proprietar util, ale cărei valențe transpuse în dreptul civil român trebuie să fie avute în vedere pentru a putea aprecia în ce măsură această calitate de "proprietar util" poate atrage vocația reconstituirii unui drept de proprietate în baza dispozițiilor Legii nr. 1/2000.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție a ignorat și nu a analizat faptele descrise în cerere, contrar dispozițiilor art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., și care reprezentau statuări cu putere de lucru judecat ce rezultă din deciziile pronunțate în dosarul nr. x/2010, respectiv cele referitoare la următoarele aspecte: A. a fost înființată de împăratul Iosif al II-lea în anul 1783, iar nu de Biserica Ortodoxă Română, fiind o fundație de sine stătătoare care nu face parte și nu aparține de Biserica Ortodoxă Română; natura juridică a A. este aceea de fundație de drept public, iar nu de drept privat; bunurile erau legal în proprietatea statului, iar nu a A.; bunurile deținute de A. nu au fost preluate abuziv prin Decretul nr. 273/1949, întrucât, la momentul emiterii acestui act normativ, Fondul nu avea în patrimoniul său un drept de proprietate deplină asupra bunurilor pe care le deținea, ci un drept de administrare.

Aceste statuări erau contrare dezlegării date de Tribunalul Suceava prin decizia a cărei revizuire s-a solicitat, întrucât: Legea nr. 1/2000 permite reconstituirea dreptului de proprietate numai cu privire la bunurile din fondul bisericesc sau averea bisericească, iar nu și cu privire la cele din patrimoniul statului ori al unor fundații de drept public între timp dizolvate, precum Fundația A., care nu aparține Bisericii Ortodoxe Române, ci a fost înființată de statul austriac; Legea nr. 1/2000 avea ca obiect doar bunurile preluate abuziv în perioada comunistă și s-a stabilit cu putere de lucru judecat că, în privința bunurilor A., nu a existat o preluare abuzivă și nu a existat o preluare în perioada comunistă (ulterior 1949), întrucât la acel moment bunurile erau deja în proprietatea statului român; bunurile se aflau legal în proprietatea statului, astfel încât nu puteau face obiectul reconstituirii.

În cazuri similare în care s-a încercat încălcarea autorității de lucru judecat a celor statuate în dosarul nr. x/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a aplicat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, deși, potrivit susținerilor A., obiectul material al litigiului ar fi fost diferit și deși respectivele dosare priveau anularea unor decizii de retrocedare. În susținere, se invocă Deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1372/2016 și nr. 2001/2016.

Indiferent de temeiurile juridice indicate de Tribunalul Suceava, Înalta Curte nu a fost chemată să analizeze temeinicia acestora sau să valideze raționamentul juridic al tribunalului, ci exclusiv să constate admisibilitatea revizuirii din perspectiva contrarietății de soluții pronunțate.

Așadar, instanța de revizuire trebuia să constate exclusiv că, prin raportare la soluțiile pronunțate prin deciziile a căror contrarietate se invocă, în circuitul civil există două acte autentice care atestă situații juridice ireconciliabile.

Se subliniază faptul că unitatea de cult intimată nu a pretins și nu a dovedit un drept propriu, ci s-a prevalat de dreptul A., făcând astfel proba temeiniciei cererii ROMSILVA de declarare a nulității absolute a titlului.

Or, în pofida cadrului procesual stabilit de ROMSILVA - în cadrul căruia instanța trebuia să analizeze faptele descrise în cererea de revizuire, să constate contrarietatea, să constate îndeplinite condițiile de admisibilitate a căii de atac și să anuleze cea de-a doua hotărâre - instanța de revizuire a procedat indirect la analizarea și validarea Deciziei nr. 1243/2018 a Tribunalului Suceava, deși nu avea această competență.

II. DERULAREA PROCEDURII JUDICIARE

În cauză, se aplică procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., întrucât: (i) prin art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 - care a intrat în vigoare la data de 21 decembrie 2018 - a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ. din 2010, care reglementează procedura de filtrare a recursului de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție; (ii) conform art. 24 din C. proc. civ. din 2010, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare"; (iii) prezentul dosar a fost început la 23 august 2017, astfel că îi sunt aplicabile dispozițiile de procedură anterioare modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018.

Prin încheierea din 21 octombrie 2019, completul de filtru a analizat, în temeiul art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și a dispus comunicare acestuia către părți.

Prin încheierea din 9 decembrie 2019, completul de filtru a luat în examinare, în temeiul art. 493 alin. (5)-(6) din C. proc. civ., admisibilitatea în principiu a recursului și, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecata pe fond la 20 ianuarie 2020.

La termenul din 20 ianuarie 2020, recurenta ROMSILVA a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

La termenul din 10 februarie 2020, instanța a rămas în pronunțare atât asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, cât și asupra cererii de suspendare a judecății și asupra recursului și a amânat pronunțarea la 24 februarie 2020.

Prin încheierea din 24 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, instanța a admis cererea formulată de recurenta Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA, prin Direcția Silvică Suceava, în dosarul nr. x/2019, și a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

III. CONSIDERENTELE INSTANȚEI DE RECURS

Prin cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta ROMSILVA a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., susținând că dreptul în discuție este chiar dreptul la un remediu efectiv, respectiv dreptul de a formula revizuire.

Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecății formulată de recurentă, reținând că prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. reglementează un caz de suspendare facultativă a judecății, iar, pe de altă parte, norma din art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ. are în vedere, ca motiv de revizuire, ipoteza în care "după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții".

În circumstanțele cauzei astfel cum au fost expuse la pct. I din prezenta decizie, analizând recursul, prin prisma criticilor formulate de recurentă, Completul de 5 judecători constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

În esență, subsumat motivelor de recurs invocate, principala critică din recurs vizează faptul că instanța de revizuire a realizat o adăugare la dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. prin faptul că a reținut, în analiza revizuirii întemeiate pe dispozițiile respective, o condiție neprevăzută de lege, și anume ca, în litigiul în care a fost pronunțată a doua hotărâre, să nu fi fost invocată ori instanța să fi omis a analiza autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Astfel, potrivit dispozițiilor invocate, "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Invocarea normei de drept menționate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanțe de același grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunțată cu nesocotirea autorității de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Conform art. 430 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este reglementată astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".

Prin norma citată s-a urmărit înlăturarea încălcării autorității de lucru judecat, atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, atât în ceea ce privește efectul negativ, cât și cel pozitiv, astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 431 C. proc. civ.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

În acest context, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), în măsura în care există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

În jurisprudența referitoare la acest motiv de revizuire [a se vedea, cu titlu de exemplu, Deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători nr. 329 din 11 decembrie 2017 și nr. 120 din 20 mai 2019, publicate pe pagina de internet a Înaltei Curți de Casație și Justiție - www.x.ro - în secțiunea de jurisprudență], s-a reținut că una dintre condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire pentru hotărâri definitive potrivnice este ca excepția autorității de lucru judecat să nu fi fost invocată în al doilea proces ori, în ipoteza în care a fost invocată, instanța să fi omis a se pronunța asupra acesteia.

Este adevărat că art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu reglementează expressis verbis o asemenea condiție de admisibilitate, însă această condiționare derivă din faptul că, în cadrul acestei căi extraordinare de atac, instanța de revizuire nu efectuează o analiză de legalitate și temeinicie a hotărârii atacate cu revizuire, ca un corolar al principiului res judicata caracteristic hotărârilor judecătorești definitive.

În cauză, revizuenta susține că Decizia nr. 1243/2018 a Tribunalului Suceava încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj, irevocabilă (în reglementarea C. proc. civ. din 1865) prin Decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub aspectul dezlegării date chestiunii de drept referitoare la proprietatea statului și lipsa de îndreptățire a A. cu privire la suprafețele de teren în litigiu.

Se constată, însă, că, pronunțând Decizia nr. 1243/2018, Tribunalul Suceava a analizat puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj, irevocabilă prin Decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în dosarul nr. x/2010, reținând că, între cele două litigii, nu există identitate, întrucât: dosarul nr. x/2010 a avut ca obiect o acțiune în revendicare, în timp ce dosarul nr. x/2017 are ca obiect constatarea nulității absolute a titlului de proprietate emis în baza Legii nr. 1/2000, iar suprafețele de teren ce fac obiectul celor două cauze sunt diferite. În consecință, Tribunalul Suceava a concluzionat în sensul că nu se poate reține autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în condițiile în care, între cele două litigii, nefiind îndeplinită identitatea de cauză și de obiect, nu a fost dezlegată, cu putere de lucru judecat, chestiunea litigioasă a dreptului de proprietate cu privire la unul și același bun.

Totodată, Tribunalul Suceava a apreciat, prin raportare la cele statuate prin hotărârea anterioară în legătură cu calitatea de proprietar util a A., că aceasta nu era o piedică în calea reconstituirii dreptului de proprietate, deoarece art. 29 alin. (2) și art. 29 alin. (3

1

)

din Legea nr. 1/2000 nu făceau o astfel de distincție între proprietarul util și proprietarul direct, putându-se proceda la reconstituire și dacă acesta avusese doar în înzestrare/administrare/folosință bunul. În cauză, această instanța nu a găsit relevantă, față de cauza juridică a dreptului afirmat în a doua judecată, distincția pe care s-a fundamentat hotărârea pronunțată în primul litigiu.

În acest context, în măsura în care ar fi realizat o examinare a legalității și temeiniciei asupra modului în care a fost dezlegată chestiunea de drept referitoare la dreptul de proprietate asupra suprafețelor de teren în litigiu, instanța de revizuire ar fi exercitat o competență specifică unei instanțe de control judiciar și ar fi cenzurat o hotărâre judecătorească definitivă (Decizia nr. 1243/2018 a Tribunalului Suceava).

Procedând în acord cu dispozițiile procedurale, instanța de revizuire a concluzionat în sensul că nu are competența de a efectua o examinare a legalității și temeiniciei hotărârilor potențial potrivnice în opinia revizuentei pentru a decide care este cea corectă, întrucât scopul acestui motiv de revizuire nu este cel al corectării unor eventuale greșeli de judecată, ci de a asigura respectarea autorității de lucru judecat, chestiune care fusese deja analizată și tranșată cu caracter definitiv prin Decizia nr. 1243/2018 a Tribunalului Suceava.

Pentru aceste considerente nu pot fi primite nici criticile expuse de recurentă în sensul că în mod nelegal s-a reținut în hotărârea atacată că cererea de revizuire ar avea caracterul unui "recurs la recurs".

Din această perspectivă, este edificatoare jurisprudența CEDO în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

În lumina acestei jurisprudențe, nu pot fi primite criticile din recurs referitoare la încălcarea liberului acces la justiție, a dreptului la un proces echitabil, a dreptului la un remediu efectiv și a principiului securității raporturilor juridice, invocate prin raportare la art. 1 alin. (3) și (5) și art. 21 din Constituție, art. 6 coroborat cu art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât repunerea în discuție, fie pe calea revizuirii, fie pe calea recursului exercitat în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., a unei chestiuni de drept soluționate prin hotărâre judecătorească definitivă ar presupune o nouă examinare a cauzei în fond, ceea ce contravine securității juridice, care "implică respectul pentru principiul res judicata", atașat caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești.

În același sens, se reține că, în actualul stadiu procesual, în cadrul căruia instanța de recurs este limitată la verificarea modului în care instanța de revizuire a analizat, în temeiul art. 513 alin. (3) raportat la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire, fără a avea competența de a analiza fondului raportului juridic dedus judecății, nu pot forma obiectul examinării criticile din recurs referitoare la dreptul de proprietate asupra suprafețelor de teren ce au format obiectul litigiilor în care au fost pronunțate hotărârile potrivnice în opinia revizuentei.

În concluzie, se observă că în mod corect instanța de revizuire, în cadrul analizei realizate în temeiul art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., a constatat că, în raport cu circumstanțele cauzei, nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a revizuirii formulate în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru toate aceste argumente, nefiind identificate motive de reformare a hotărârii atacate din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ., urmează a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA, prin Direcția Silvică Suceava.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecății formulată de recurenta Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA, prin Direcția Silvică Suceava.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA, prin Direcția Silvică Suceava, împotriva Deciziei nr. 343 din 20 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 februarie 2020.