ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1310/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei Obiectul cauzei și procedura derulată de prima instanță Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A.C.M. a chemat în judecată pe pârâta C.N.V.M., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: -anularea pct. 5, pct. 8 și pct. 17 din ordonanța din 10 aprilie 2012, precum și a deciziei din 29 mai 2012, ambele emise de pârâtă; - suspendarea executării deciziei din 29 mai 2012; - plata cheltuielilor de judecată. În întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca nefondată.

Instanța a încuviințat părților administrarea probei cu înscrisuri. Pârâta a depus la dosar documentația care a stat la baza emiterii celor două acte administrative contestate în cauză. Hotărârea Curții de Apel Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 6210 din 1 noiembrie 2012, a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată. Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Prin ordonanța din 10 aprilie 2012 emisă de C.N.V.M., reclamanta a fost sancționată cu amendă în sumă de 4.000 RON, ca urmare a constatării unor deficiențe în activitatea societății SSIF R. SA și a calității acesteia de conducător și reprezentant al compartimentului de control al acestei societăți.

Mai precis, pentru aplicarea acestei sancțiuni, pârâta a reținut existența a 17 fapte în sarcina reclamantei, fiind vorba despre responsabilitatea acesteia care, în calitate de conducător și reprezentant al compartimentului de control intern al sediului central, nu și-a exercitat corespunzător atribuțiile, respectiv nu a prevenit și nu a propus soluții de remediere a oricărei situații de încălcare a legilor și reglementărilor aplicabile pieței de capital de către SSIF R. SA sau de către angajații acesteia. Reclamanta a formulat contestație împotriva acestei ordonanțe, care a fost respinsă prin decizia C.N.V.M. din 29 mai 2012. Prin acțiunea în contencios administrativ dedusă judecății, reclamanta a solicitat anularea pct. 5, pct. 8 și pct. 17 din ordonanța din 10 aprilie 2012, precum și a deciziei din 29 mai 2012, ambele emise de pârâtă.

Cu privire la pct. 17, reclamanta a susținut faptul că nu mai era posibilă sancționarea sa la data emiterii ordonanței, întrucât nu mai deținea calitățile indicate în acest act. Această apărare a reclamantei este lipsită de relevanță, în condițiile în care acesta a avut calitatea de conducător și reprezentant al compartimentului de control intern al SSIF R. SA la data săvârșirii faptelor imputate, respectiv de la data de 22 decembrie 2008 și până la data de 30 iunie 2009. Argumentul juridic reținut de instanță este reprezentat de dispozițiile art. 2 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 297/2004 și art. 76 lit. d) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006. Un alt motiv de nelegalitate invocat de reclamantă se referă la faptul că pârâtul C.N.V.M.

nu a identificat, prin ordonanța prin care i s-a aplicat sancțiunea, serviciile ce ar excede obiectului de activitate autorizat conform avizului din 22 iulie 2010 și care nu ar fi fost prevenite a fi realizate de către parte. În plângerea administrativă adresată C.N.V.M., reclamanta a arătat faptul că societatea „a oferit clienților posibilitatea tranzacționării pe instrumente forex considerând că acestea se încadrează în categoria instrumentelor financiare conform Directivei MIFID, Anexa I Secțiunea C punctul 4”, indicând și că „în data de 9 iulie 2010, odată cu publicarea avizului C.N.V.M. din 9 iulie 2010, societatea noastră a oprit accesul clienților la tranzacționarea pe instrumente tip forex, accesul fiind reluat după publicarea avizului C.N.V.M.

din 22 iulie 2010”. De altfel, chestiunea menționată de reclamantă a și făcut obiectul de analiză al considerentelor deciziei C.N.V.M. din 29 mai 2012, ceea ce denotă că aceasta nu s-a aflat în vreo eroare de fapt sau în necunoștință de cauză cu privire la serviciile vizate la pct. 17 din ordonanța din 10 aprilie 2012. În plus, și în raportul de control au fost în discuție intermedierile de tranzacții cu perechi valutare pe piețe externe de tip forex, apreciate ca servicii ce exced obiectului de activitate autorizat de C.N.V.M., în sensul că operațiunile nu se includeau în definiția prevăzută de art. 7 alin. (1) pct. 14 1 din O.U.G. nr. 99/2006.

Nu este fondată nici susținerea reclamantei în sensul că SSIF R. SA a efectuat servicii, respectiv tranzacții, contracte derivate în legătură cu valori mobiliare, valute, rate ale dobânzii, sau rentabilități, mărfuri, prin intermediul platformei de tranzacționare pusă la dispoziție de un intermediar autorizat într-un stat membru cu respectarea prevederilor din Legea nr. 297/2004, din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006 și din Regulamentul (CE) nr. 1827/2007, inclusiv cele referitoare la schema de compensare la clasificarea clienților, la evaluarea clienților și oportunitatea serviciului de investiții prestate, fără încălcarea prevederilor avizului C.N.V.M. din 22 iulie 2010. În soluționarea acestei probleme specifice reglementărilor proprii pieței de capital, instanța a făcut trimitere, pe de o parte, la dispozițiile art. 7 alin. (1) pct. 14 1 din O.U.G.

nr. 99/2006 care definesc instrumentele financiare, iar pe de altă parte, la Directiva 2004/39/CE privind piețele instrumentelor financiare care indică instrumentele financiare în Anexa I, Secțiunea C, la pct. 4 figurând contractele de opțiuni, contractele la termen, contractele swap, contractele la termen pe rata dobânzii și orice alte contracte derivate referitoare la valori mobiliare, monede, rate ale dobânzii sau ale rentabilității sau alte instrumente derivate, indici financiari sau măsuri financiare care pot fi regularizate prin livrare fizică sau în numerar. Prin avizul din 9 iulie 2010, C.N.V.M.

a indicat faptul că „tranzacțiile de vânzare/cumpărare cu perechi valutare efectuate pe platforme de tip forex, cu decontare în maximum două zile de la data încheierii tranzacției, la cursul de schimb stabilit între părți (operațiuni la vedere spot) nu se încadrează în serviciile și activitățile de investiții”, în legătură cu instrumente financiare definite la art. 7 alin. (1) pct. 14 1 din O.U.G. nr. 99/2006. Ulterior, prin avizul din 22 iulie 2010, C.N.V.M. a stabilit faptul că „societățile de servicii de investiții financiare pot efectua tranzacții cu contracte derivate în legătură cu valori mobiliare, valute, rate ale dobânzii sau rentabilității, mărfuri, prin intermediul platformelor de tranzacționare puse la dispoziție doar de intermediari din state membre, autorizați de autoritățile competente, cu respectarea prevederilor incidente din Legea nr. 297/2004, din Regulamentul C.N.V.M.

nr. 32/2006 și din Regulamentul (CE) nr. 1287/2006, inclusiv cele referitoare la schema de compensare, la clasificarea clienților, la evaluarea clienților și a oportunității serviciului de investiții prestat”. Din punctul de vedere al reclamantei, tranzacțiile cu perechi valutare pe platforme tip forex sunt tranzacții incluse în definiția „orice instrument financiar derivat având ca suport valute”, conform avizului C.N.V.M. din 22 iulie 2010. Punctul de vedere al C.N.V.M. este diametral opus, susținând că intermedierea de operațiuni cu perechi valutare pe platforme de tip forex, cu decontarea în 2 zile lucrătoare de la tranzacționare, nu intră în definiția reglementată de art. 7 alin. (1) pct. 14 1 din O.U.G.

nr. 99/2006, încălcând art. 1 din avizul C.N.V.M. din 22 iulie 2010. Instanța a subliniat faptul că, în interpretarea avizului C.N.V.M. din 22 iulie 2010, punctul de vedere al părții pârâte este cel care primează, deoarece, pe de o parte, aceasta este autoritatea de la care emană avizul aflat în discuție, iar de pe altă parte, s-a raportat la cadrul legal aplicabil în materie. Ca atare, prima instanță a concluzionat în sensul că reclamantei îi sunt imputabile aspectele reținute în ordonanța C.N.V.M. din 10 aprilie 2012, prin prisma calității sale de conducător și reprezentant al compartimentului de control intern al SSIF R. SA. Cu toate că, din punct de vedere formal, reclamanta a contestat și pct. 5 și pct. 8 din ordonanța C.N.V.M.

din 10 aprilie 2012, aceasta nu a indicat în concret niciun motiv de nelegalitate sau netemeinicie în privința lor. În legătură cu plata cheltuielilor de judecată, curtea de apel a apreciat că nu sunt aplicabile prevederile art. 274 C. proc. civ., întrucât pârâta nu a căzut în pretenții. Recursul declarat de reclamanta A.C.M. În recursul său, reclamanta a solicitat modificarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii, cu cheltuieli de judecată. În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că prima instanță a acordat mai mult decât s-a cerut. Astfel, conform raportului de control, perioada controlată a fost 1 octombrie 2008-5 noiembrie 2011, iar ulterior emiterii avizului din 9 iulie 2010, SSIF R. SA.

a prestat servicii de investiții financiare care nu se regăsesc cuprinse în definiția prevăzută de art. 7 alin. (1) pct. 14 1 din O.U.G. nr. 99/2006. Cu toate acestea, prima instanță reține în mod nefondat faptul că societatea a prestat aceste servicii cu încălcarea prevederilor legale pe toată perioada controlată și nu numai pentru perioada 22 iulie 2010-25 noiembrie 2011, considerând sancțiunea astfel îndreptățită. Justificarea instanței face referire la existenta actelor normative europene (respectiv Directiva MIFID) anterior datei de 9 iulie 2010, astfel neputându-se concluziona că nu ar fi existat dispoziții normative care să împiedice serviciile prestate. În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., recurenta a formulat două critici de nelegalitate: Curtea de apel a pronunțat o hotărâre care cuprinde motive contradictorii. SSIF R. SA a efectuat tranzacții pe piețele externe (inclusiv pe piața Forex Spot) în baza contractului semnat cu Banca S. Danemarca (acord de tranzacționare instituțională) încheiat în 25 iunie 2009 (anexă) unde, la art. 2, pct. 1; sunt prevăzute instrumentele pe care Banca S. le oferă Clientului Instituțional (SSIF R. SA) pentru tranzacționarea online prin intermediul Platformei de Tranzacționare. Astfel, prin contractul antemenționat Banca S. permite SSIF R. SA execuția tranzacțiilor pe un interval larg de produse financiare, inclusiv contracte Forex Spot și Forward, opțiuni Forex OTC, acțiuni cash și CFD-uri, contracte Forex Futures, CFD pe indici de fonduri.

Acest contract și intenția de a efectua aceste operațiuni a fost notificată de către SSIF R. SA pârâtei intimate prin adresa din 4 august 2009 (anexă). SSIF R. SA a demarat tranzacționarea prin intermediul platformei online în luna septembrie 2009. Până la data efectuării controlului, pârâta intimată nu a comunicat societății faptul ca nu aprobă efectuarea acestor tranzacții, motiv, pentru care societatea a considerat lipsa de răspuns, notificare ori înștiințare ca acord tacit. Prima instanță a pronunțat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină. În concret, judecătorul fondului a reținut că sunt nefondate susținerile reclamantei în sensul că ar fi efectuat operațiunile prin intermediul platformei de tranzacționare pusă la dispoziție de un intermediar autorizat într-un stat membru, cu respectarea legislației române.

Cu toate acestea, instanța nu a indicat motivele pentru care a ajuns la o asemenea concluzie. În cel de-al treilea motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății. Mai precis, instanța a încadrat greșit instrumentele de tipul rolling-spot (Forex Spot) în categoria instrumentelor financiare derivate, în condițiile în care acestea nu sunt încadrate nicicum în legislația națională și pot fi tranzacționate. În cel de-al patrulea motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a precizat că prima instanță a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată: În primul rând, instanța a încălcat dreptul societății la apărare atunci când a reținut că trebuie să acorde prioritate interpretării juridice realizate de autoritatea intimată. În al doilea rând, în mod greșit prima instanță a aplicat în cauza de față prevederile Directivei MIFID și a reținut interdicția intermediarilor financiari de a efectua tranzacții pe piața Forex Spot, în condițiile în care, până la data de 9 iulie 2010, legislația națională nu a prevăzut o astfel de interdicție. În al treilea rând, în mod greșit curtea de apel a reținut că nu pot fi invocate în cadrul acțiunii în contencios administrativ motive de nelegalitate care nu au fost prezentate și în contestația administrativă.

Mai precis, este vorba despre faptul că în cadrul ordonanței de sancționare nu au fost individualizate serviciile care exced obiectului de activitate al societății. Procedura derulată în recurs La termenul de judecată din data de 18 februarie 2014, la solicitarea recurentei, Înalta Curte a dispus introducerea în cauză în calitate de intimată a Autorității de Supraveghere Financiară, succesorul în drepturi al C.N.V.M., conform O.G. nr. 93/2012, aprobată prin Legea nr. 113/2013. Intimata Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat pentru argumentele prezentate la dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, precum și concluzii scrise.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă și a apărărilor cuprinse în întâmpinare, dar și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Argumentele de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă a investit instanța de contencios administrativ cu acțiunea având ca obiect anularea pct. 5, pct. 8 și pct. 17 din ordonanța din 10 aprilie 2012, precum și a deciziei din 29 mai 2012, ambele emise de C.N.V.M. Prima instanță a respins acțiunea reclamantei pentru argumentele prezentate la pct. 1.2 din prezenta decizie.

Detaliind problemele de drept deduse judecății și răspunzând la motivele de recurs anterior prezentate, Înalta Curte constată următoarele: Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că prima instanță nu a acordat mai mult decât s-a cerut, ci s-a rezumat să analizeze cele două acte administrative deduse judecății prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că prima instanță a respectat prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât a prezentat în mod detaliat argumentele pentru care a pronunțat soluția atacată în prezenta cale de atac, raportându-se la susținerile părților, la conținutul actelor administrative atacate, la probatoriile administrate în cauză, precum și la cadrul legal aplicabil în materia de față.

Totodată, instanța de control judiciar constată că recurenta nu a individualizat „motivele contradictorii” existente în sentința atacată, ci doar s-a prezumat să prezinte o situație de fapt. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Judecătorul fondului nu a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, mai precis al contractul de intermediere pentru operațiuni pe piața futures, după cum susține recurenta. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Așa cum a prezentat și prima instanță, prin ordonanța din 10 aprilie 2012 emisă de C.N.V.M., recurenta-reclamantă a fost sancționată cu amendă contravențională în sumă de 4.000 RON, în calitate de conducător și reprezentant al compartimentului de control intern al sediului central al SSIF R. SA.

Temeiul juridic al aplicării sancțiunii contravenționale este următorul: art. 17 alin. (2) lit. b) din Statutul C.N.V.M. adoptat prin O.U.G. nr. 25/2002 cu modificările și completările ulterioare, art. 271, art. 272 lit. a) și lit. c), art. 273 alin. (1) lit. b), art. 275 alin. (1), art. 276 lit. b), art. 277 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, art. 227, art. 228 alin. (1) lit. a) pct. 2, art. 228 alin. (2), alin. (3) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006. Totodată, autoritatea intimată a stabilit obligația remedierii deficiențelor constatate la pct. 5, pct. 8 și pct. 17 din ordonanță, în termen de 30 de zile de la data emiterii sale. Dintre neregulile constatate la pct. 1-pct. 17, recurenta le-a contestat pe cele de la pct. 5, pct. 8 și pct. 17 din actul administrativ aflat în discuție.

La pct. 17 din ordonanța aflată în discuție, emitentul a reținut următoarele: „SSIF R. SA a prestat servicii care exced obiectului de activitate autorizat prin decizia C.N.V.M. din 2 octombrie 2007, servicii prevăzute de art. 7 alin. (1) pct. 6 din O.U.G. nr. 99/2006, prin intermedierea unor operațiuni cu instrumente neincluse în definiția prevăzută de art. 7 alin. (1) pct. 14 1 din O.U.G. nr. 99/2006, încălcând astfel prevederile art. 6 și ale art. 8 din alin. (1) lit. c) din Legea nr. 297/2004 și ale art. 1 din avizul C.N.V.M. din 22 iulie 2010.” Cu privire la acest punct din ordonanță, recurenta a invocat, în primul rând, lipsa calității de reprezentant al SSIF R. SA la data aplicării sancțiunii contravenționale.

Pe acest aspect, în mod corect prima instanță a reținut următoarele: Perioada vizată prin controlul efectuat de intimată a fost 1 octombrie 2008-25 noiembrie 2011. Recurenta a fost autorizată ca reprezentant al compartimentului de control intern al SSIF R. SA prin decizia C.N.V.M., începând cu data de 22 decembrie 2008 și a exercitat această funcție până la data de 30 iunie 2009, când a fost emisă decizia C.N.V.M. din 2009. De asemenea, recurenta a dobândit calitatea de conducător al SSIF R. SA la data de 26 aprilie 2007, prin decizia C.N.V.M. din 2007. Recurenta a fost sancționată atât pentru neîndeplinirea obligațiilor legale ce au fost identificate la data efectuării controlului pentru perioada în care aceasta a avut calitatea de reprezentant al compartimentului de control intern al SSIF R. SA, respectiv 22 august 2008-30 iunie 2009, cât și pentru perioada în care partea a avut calitatea de conducător al SSIF R. SA, adică 2008-2011.

Conform art. 76 lit. d) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006: „În aplicarea responsabilităților prevăzute la art. 68 alin. (1), reprezentantul compartimentului de control intern are următoarele atribuții: (…) d) să prevină și să propună măsuri de remediere a oricărei situații de încălcare a legilor și reglementărilor în vigoare, incidente pieței de capital, sau a procedurilor interne ale societății de către S.S.I.F. sau de către angajații acesteia.” Așadar, funcția de control intern se exercită efectiv de către reprezentanții compartimentului de control intern autorizați de C.N.V.M. și înscriși în registrul C.N.V.M.

Reprezentanții compartimentului de control intern poartă responsabilitatea pentru faptele angajaților SSIF aflați sub supravegherea lor, săvârșite în perioada în care aceștia exercită în mod efectiv funcția de control intern, respectiv de la data numirii în aceasta funcție și până la data încetării raporturilor de muncă sau, după caz, până la numirea în altă funcție. În ceea ce privește în calitatea recurentei de conducător al SSIF R. SA, atribuțiile și responsabilitățile specifice funcției conducător al unei societăți de servicii de investiții financiare sunt prevăzute la art. 84 alin. (2) de Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006, și sunt următoarele: - conducătorii SSIF sunt răspunzători pentru asigurarea respectării regulilor și procedurilor SSIF și trebuie să fie informați permanent cu privire la activitatea SSIF, - activitatea compartimentului de control intern, precum și cu privire la metodele de evaluare și administrarea riscului.

- conducătorii SSIF au obligația să asigure menținerea unor standarde profesionale și de conduită adecvate ale întregului personal al societății. - conducătorii trebuie să evalueze și să verifice periodic eficacitatea politicilor, măsurilor și procedurilor în vigoare, implementate pentru respectarea obligațiilor stabilite conform prevederilor Regulamentului C.N.V.M. nr. 32/2006 și să dispună măsurile corespunzătoare pentru remedierea deficiențelor.

- conducătorii SSIF sunt responsabili pentru asigurarea respectării de către societate a obligațiilor sale, conform prevederilor regulamentului anterior nominalizat . Se observă că aceste prevederi regulamentare instituie obligații de rezultat a căror îndeplinire constituie unul din scopurile activității de conducător al SSIF, fără a stabili mijloacele concrete de realizare a acestor obiective, lăsând astfel persoanelor care dețin funcția de conducere libertate deplină în alegerea lor, dar și responsabilitatea pentru opțiunea făcută în cazul în care măsurile adoptate se dovedesc a fi lipsite de eficiență.

De asemenea, potrivit art. 14 alin. (2) din Legea nr. 297/2004, conducătorii sunt persoanele care, potrivit actelor constitutive și/sau hotărârilor organelor statutare ale SSIF, sunt împuternicite să conducă și să coordoneze activitatea zilnică a acesteia și sunt investite cu competența de a angaja răspunderea intermediarului, iar, potrivit dispozițiilor art. 65 alin. (1) din Regulamentul nr. 32/2006, conducătorii SSIF sunt răspunzători pentru asigurarea respectării regulilor și procedurilor SSIF, după cum s-a precizat anterior. Din analiza dispozițiilor normative anterior enunțate, rezultă faptul că răspunderea conducătorului societății este întemeiată, în baza art. 277 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, pe ideea unei culpe proprii în supraveghere, ce constă în aceea că deși putea și trebuia să prevină săvârșirea faptelor imputate nu a făcut acest lucru.

Ca atare, în raport de cele anterior prezentate, Înalta Curte apreciază că este corectă concluzia judecătorului fondului, în sensul că motivul de nelegalitate aflat în discuție nu poate fi primit. O altă critică de nelegalitate formulată de recurentă cu privire la acest punct se referă la faptul că nu au fost menționate de către intimată serviciile ce exced obiectului de activitate al societății pentru care a fost sancționat. Înalta Curte reține că SSIF R. SA oferă clienților săi, pe lângă instrumentele menționate în contractul de intermediere, și posibilitatea tranzacționării, prin intermediul platformei S.W., a perechilor valutare pe platforme de tip Forex, cu decontare în 2 zile lucrătoare de la data tranzacției.

Din analiza extraselor de cont aferente operațiunilor derulate pe piețele externe pentru contul propriu și pentru dosarele clienților verificați de către echipa de control, rezultă că societatea aflată în discuție a oferit servicii de intermediere a tranzacțiilor cu perechi valutare pe piețe externe de tip Forex, cu decontare în maximum 2 zile lucrătoare de la data încheierii tranzacției, adică nu numai cu instrumente financiare derivate având ca activ suport valute. De menționat faptul că avizul C.N.V.M. din 22 iulie 2010 se referă la tranzacții cu instrumente financiare derivate în legătură cu valorile mobiliare, valute, rate ale dobânzii sau rentabilității, mărfuri și nu creează posibilitatea pentru societățile de servicii de investiții financiare de a efectua tranzacții cu perechi valutare pe platforme de tip Forex, cu decontare în 2 zile lucrătoare de la data tranzacției.

Ca atare, SSIF R. SA a prestat servicii care exced obiectului de activitate autorizat prin decizia C.N.V.M. din 2007, servicii prevăzute de art. 7 alin. (1) pct. 6 din O.U.G. nr. 99/2006, prin intermedierea unor operațiuni cu instrumente neincluse în definiția reglementată de art. 7 alin. (1) pct. 14 1 din aceeași ordonanță, eludând prevederile art. 6 și art. 8 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 297/2004. Înalta Curte nu poate primi critica recurentei referitoare la încălcarea dreptului său la apărare, în condițiile în care prima instanță a analizat atât punctul de vedere exprimat de partea adversă cât și cadrul normativ aplicabil în speță. Prin urmare, și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. este nefondat, întrucât prima instanță a interpretat corect dispozițiile normative aplicabile în speță. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs În consecință, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A.C.M. împotriva sentinței civile nr. 6210 din 1 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 martie 2014.