ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1310/2014
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1310/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Circumstanțele cauzei
Obiectul cauzei și procedura
derulată de prima instanță
Prin acțiunea înregistrată
pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal,
reclamanta A.C.M. a chemat în judecată pe pârâta C.N.V.M., solicitând instanței
ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:
-anularea pct. 5, pct.
8 și pct. 17 din ordonanța din 10 aprilie 2012, precum și a deciziei din 29
mai 2012, ambele emise de pârâtă;
- suspendarea executării
deciziei din 29 mai 2012;
- plata cheltuielilor
de judecată.
În întâmpinarea formulată
în cauză, pârâta a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca nefondată.
Instanța a încuviințat
părților administrarea probei cu înscrisuri.
Pârâta a depus la dosar
documentația care a stat la baza emiterii celor două acte administrative contestate
în cauză.
Hotărârea Curții de Apel
Curtea de Apel București,
secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 6210 din 1
noiembrie 2012, a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța o asemenea
soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:
Prin ordonanța din 10
aprilie 2012 emisă de C.N.V.M., reclamanta a fost sancționată cu amendă în sumă
de 4.000 RON, ca urmare a constatării unor deficiențe în activitatea societății
SSIF R. SA și a calității acesteia de conducător și reprezentant al compartimentului
de control al acestei societăți.
Mai precis, pentru aplicarea
acestei sancțiuni, pârâta a reținut existența a 17 fapte în sarcina reclamantei,
fiind vorba despre responsabilitatea acesteia care, în calitate de conducător și
reprezentant al compartimentului de control intern al sediului central, nu și-a
exercitat corespunzător atribuțiile, respectiv nu a prevenit și nu a propus soluții
de remediere a oricărei situații de încălcare a legilor și reglementărilor aplicabile
pieței de capital de către SSIF R. SA sau de către angajații acesteia.
Reclamanta a formulat
contestație împotriva acestei ordonanțe, care a fost respinsă prin decizia C.N.V.M.
din 29 mai 2012.
Prin acțiunea în
contencios administrativ dedusă judecății, reclamanta a solicitat anularea
pct. 5, pct. 8 și pct. 17 din ordonanța din 10 aprilie 2012, precum și a deciziei
din 29 mai 2012, ambele emise de pârâtă.
Cu privire la pct. 17,
reclamanta a susținut faptul că nu mai era posibilă sancționarea sa la data emiterii
ordonanței, întrucât nu mai deținea calitățile indicate în acest act.
Această apărare a reclamantei
este lipsită de relevanță, în condițiile în care acesta a avut calitatea de conducător
și reprezentant al compartimentului de control intern al SSIF R. SA la data săvârșirii
faptelor imputate, respectiv de la data de 22 decembrie 2008 și până la data
de 30 iunie 2009.
Argumentul juridic reținut
de instanță este reprezentat de dispozițiile art. 2 alin. (5) lit. a)
din Legea nr. 297/2004 și art. 76 lit. d) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006.
Un alt motiv de nelegalitate
invocat de reclamantă se referă la faptul că pârâtul C.N.V.M. nu a identificat,
prin ordonanța prin care i s-a aplicat sancțiunea, serviciile ce ar excede obiectului
de activitate autorizat conform avizului din 22 iulie 2010 și care nu ar fi fost
prevenite a fi realizate de către parte.
În plângerea administrativă
adresată C.N.V.M., reclamanta a arătat faptul că societatea „a oferit clienților
posibilitatea tranzacționării pe instrumente forex considerând că acestea se încadrează
în categoria instrumentelor financiare conform Directivei MIFID, Anexa I Secțiunea
C punctul 4”, indicând și că „în data de 9 iulie 2010, odată cu publicarea avizului
C.N.V.M. din 9 iulie 2010, societatea noastră a oprit accesul clienților la tranzacționarea
pe instrumente tip forex, accesul fiind reluat după publicarea avizului C.N.V.M.
din 22 iulie 2010”.
De altfel, chestiunea
menționată de reclamantă a și făcut obiectul de analiză al considerentelor deciziei
C.N.V.M. din 29 mai 2012, ceea ce denotă că aceasta nu s-a aflat în vreo eroare
de fapt sau în necunoștință de cauză cu privire la serviciile vizate la pct. 17
din ordonanța din 10 aprilie 2012. În plus, și în raportul de control au fost în
discuție intermedierile de tranzacții cu perechi valutare pe piețe externe de tip
forex, apreciate ca servicii ce exced obiectului de activitate autorizat de C.N.V.M.,
în sensul că operațiunile nu se includeau în definiția prevăzută de art. 7
alin. (1) pct. 14
1
din O.U.G. nr. 99/2006.
Nu este fondată nici susținerea
reclamantei în sensul că SSIF R. SA a efectuat servicii, respectiv tranzacții, contracte
derivate în legătură cu valori mobiliare, valute, rate ale dobânzii, sau rentabilități,
mărfuri, prin intermediul platformei de tranzacționare pusă la dispoziție de un
intermediar autorizat într-un stat membru cu respectarea prevederilor din Legea
nr. 297/2004, din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006 și din Regulamentul (CE)
nr. 1827/2007, inclusiv cele referitoare la schema de compensare la clasificarea
clienților, la evaluarea clienților și oportunitatea serviciului de investiții prestate,
fără încălcarea prevederilor avizului C.N.V.M. din 22 iulie 2010.
În soluționarea acestei
probleme specifice reglementărilor proprii pieței de capital, instanța a făcut trimitere,
pe de o parte, la dispozițiile art. 7 alin. (1) pct. 14
1
din O.U.G.
nr. 99/2006 care definesc instrumentele financiare, iar pe de altă parte, la Directiva
2004/39/CE privind piețele instrumentelor financiare care indică instrumentele financiare
în Anexa I, Secțiunea C, la pct. 4 figurând contractele de opțiuni, contractele
la termen, contractele swap, contractele la termen pe rata dobânzii și orice alte
contracte derivate referitoare la valori mobiliare, monede, rate ale dobânzii sau
ale rentabilității sau alte instrumente derivate, indici financiari sau măsuri financiare
care pot fi regularizate prin livrare fizică sau în numerar.
Prin avizul din 9
iulie 2010, C.N.V.M. a indicat faptul că „tranzacțiile de vânzare/cumpărare cu perechi
valutare efectuate pe platforme de tip forex, cu decontare în maximum două zile
de la data încheierii tranzacției, la cursul de schimb stabilit între părți (operațiuni
la vedere spot) nu se încadrează în serviciile și activitățile de investiții”, în
legătură cu instrumente financiare definite la art. 7 alin. (1) pct. 14
1
din O.U.G. nr. 99/2006.
Ulterior, prin avizul
din 22 iulie 2010, C.N.V.M. a stabilit faptul că „societățile de servicii de investiții
financiare pot efectua tranzacții cu contracte derivate în legătură cu valori mobiliare,
valute, rate ale dobânzii sau rentabilității, mărfuri, prin intermediul platformelor
de tranzacționare puse la dispoziție doar de intermediari din state membre, autorizați
de autoritățile competente, cu respectarea prevederilor incidente din Legea nr.
297/2004, din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006 și din Regulamentul (CE) nr. 1287/2006,
inclusiv cele referitoare la schema de compensare, la clasificarea clienților, la
evaluarea clienților și a oportunității serviciului de investiții prestat”.
Din punctul de vedere
al reclamantei, tranzacțiile cu perechi valutare pe platforme tip forex sunt tranzacții
incluse în definiția „orice instrument financiar derivat având ca suport valute”,
conform avizului C.N.V.M. din 22 iulie 2010.
Punctul de vedere al C.N.V.M.
este diametral opus, susținând că intermedierea de operațiuni cu perechi valutare
pe platforme de tip forex, cu decontarea în 2 zile lucrătoare de la tranzacționare,
nu intră în definiția reglementată de art. 7 alin. (1) pct. 14
1
din O.U.G.
nr. 99/2006, încălcând art. 1 din avizul C.N.V.M. din 22 iulie 2010.
Instanța a subliniat faptul
că, în interpretarea avizului C.N.V.M. din 22 iulie 2010, punctul de vedere al părții
pârâte este cel care primează, deoarece, pe de o parte, aceasta este autoritatea
de la care emană avizul aflat în discuție, iar de pe altă parte, s-a raportat la
cadrul legal aplicabil în materie.
Ca atare, prima instanță
a concluzionat în sensul că reclamantei îi sunt imputabile aspectele reținute
în
ordonanța
C.N.V.M. din 10 aprilie 2012, prin prisma calității sale de conducător și
reprezentant al compartimentului de control intern al SSIF R. SA.
Cu toate că, din punct
de vedere formal, reclamanta a contestat și pct. 5 și pct. 8 din ordonanța
C.N.V.M. din 10 aprilie 2012, aceasta nu a indicat în concret niciun motiv de nelegalitate
sau netemeinicie în privința lor.
În legătură cu plata cheltuielilor
de judecată, curtea de apel a apreciat că nu sunt aplicabile prevederile art. 274
C. proc. civ., întrucât pârâta nu a căzut în pretenții.
Recursul declarat de reclamanta
A.C.M.
În recursul său, reclamanta
a solicitat modificarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii, cu cheltuieli de
judecată.
În primul motiv de recurs,
încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat
că prima instanță a acordat mai mult decât s-a cerut.
Astfel, conform raportului
de control, perioada controlată a fost 1 octombrie 2008-5 noiembrie 2011, iar ulterior
emiterii avizului din 9 iulie 2010, SSIF R. SA. a prestat servicii de investiții
financiare care nu se regăsesc cuprinse în definiția prevăzută de art. 7
alin. (1) pct. 14
1
din O.U.G. nr. 99/2006.
Cu toate acestea, prima
instanță reține în mod nefondat faptul că societatea a prestat aceste servicii cu
încălcarea prevederilor legale pe toată perioada controlată și nu numai pentru perioada
22 iulie 2010-25 noiembrie 2011, considerând sancțiunea astfel îndreptățită.
Justificarea instanței
face referire la existenta actelor normative europene (respectiv Directiva MIFID)
anterior datei de 9 iulie 2010, astfel neputându-se concluziona că nu ar fi existat
dispoziții normative care să împiedice serviciile prestate.
În cel de-al doilea motiv
de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta
a formulat două critici de nelegalitate:
Curtea de apel a pronunțat
o hotărâre care cuprinde motive contradictorii.
SSIF R. SA a efectuat
tranzacții pe piețele externe (inclusiv pe piața Forex Spot) în baza contractului
semnat cu Banca S. Danemarca (acord de tranzacționare instituțională) încheiat în
25 iunie 2009 (anexă) unde, la art. 2, pct. 1; sunt prevăzute instrumentele pe care
Banca S. le oferă Clientului Instituțional (SSIF R. SA) pentru tranzacționarea online
prin intermediul Platformei de Tranzacționare. Astfel, prin contractul antemenționat
Banca S. permite SSIF R. SA execuția tranzacțiilor pe un interval larg de produse
financiare, inclusiv contracte Forex Spot și Forward, opțiuni Forex OTC, acțiuni
cash și CFD-uri, contracte Forex Futures, CFD pe indici de fonduri.
Acest contract și intenția
de a efectua aceste operațiuni a fost notificată de către SSIF R. SA pârâtei intimate
prin adresa din 4 august 2009 (anexă). SSIF R. SA a demarat tranzacționarea prin
intermediul platformei online în luna septembrie 2009. Până la data efectuării controlului,
pârâta intimată nu a comunicat societății faptul ca nu aprobă efectuarea acestor
tranzacții, motiv, pentru care societatea a considerat lipsa de răspuns, notificare
ori înștiințare ca acord tacit.
Prima instanță a
pronunțat
o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
În concret, judecătorul
fondului a reținut că sunt nefondate susținerile reclamantei în sensul
că ar fi efectuat operațiunile prin intermediul platformei de tranzacționare
pusă la dispoziție de un intermediar autorizat într-un stat membru, cu respectarea
legislației române. Cu toate acestea, instanța nu a indicat motivele pentru
care a ajuns la o asemenea concluzie.
În cel de-al treilea motiv
de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta
a arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre schimbând înțelesul
lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății.
Mai precis, instanța
a încadrat greșit instrumentele de tipul rolling-spot (Forex Spot) în categoria
instrumentelor financiare derivate, în condițiile în care acestea nu sunt încadrate
nicicum în legislația națională și pot fi tranzacționate.
În cel de-al patrulea
motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., recurenta a precizat că prima instanță a pronunțat o hotărâre cu
aplicarea greșită a legii.
În dezvoltarea acestui
motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate
cu privire la hotărârea judecătorească atacată:
În primul rând, instanța
a încălcat dreptul societății la apărare atunci când a reținut că trebuie
să acorde prioritate interpretării juridice realizate de autoritatea intimată.
În al doilea rând, în
mod greșit prima instanță a aplicat în cauza de față prevederile
Directivei MIFID și a reținut interdicția intermediarilor financiari
de a efectua tranzacții pe piața Forex Spot, în condițiile în care,
până la data de 9 iulie 2010, legislația națională nu a prevăzut o astfel
de interdicție.
În al treilea rând, în
mod greșit curtea de apel a reținut că nu pot fi invocate în cadrul acțiunii
în contencios administrativ motive de nelegalitate care nu au fost prezentate și
în contestația administrativă. Mai precis, este vorba despre faptul că în cadrul
ordonanței de sancționare nu au fost individualizate serviciile care exced
obiectului de activitate al societății.
Procedura derulată în
recurs
La termenul de judecată
din data de 18 februarie 2014, la solicitarea recurentei, Înalta Curte a dispus
introducerea în cauză în calitate de intimată a Autorității de Supraveghere
Financiară, succesorul în drepturi al C.N.V.M., conform O.G. nr. 93/2012, aprobată
prin Legea nr. 113/2013.
Intimata Autoritatea de
Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului
ca nefondat pentru argumentele prezentate la dosarul Înaltei Curți de Casație
și Justiție.
Recurenta a formulat răspuns
la întâmpinare, precum și concluzii scrise.
Considerentele Înaltei
Curți asupra recursului
Analizând sentința atacată,
prin prisma criticilor formulate de recurentă și a apărărilor cuprinse în întâmpinare,
dar și din oficiu, în baza art. 304
1
C. proc. civ., sub toate aspectele,
Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor
fi expuse în continuare.
Argumentele de fapt și
de drept relevante
Recurenta-reclamantă a
investit instanța de contencios administrativ cu acțiunea având ca obiect anularea
pct. 5, pct. 8 și pct. 17 din ordonanța din 10 aprilie 2012, precum și a deciziei
din 29 mai 2012, ambele emise de C.N.V.M.
Prima instanță a respins
acțiunea reclamantei pentru argumentele prezentate la pct. 1.2 din prezenta decizie.
Detaliind problemele de
drept deduse judecății și răspunzând la motivele de recurs anterior prezentate,
Înalta Curte constată următoarele:
Referitor la motivul de
recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Înalta Curte apreciază
că prima instanță nu a acordat mai mult decât s-a cerut, ci s-a rezumat să analizeze
cele două acte administrative deduse judecății prin prisma motivelor de nelegalitate
invocate de recurenta-reclamantă.
Referitor la motivul de
recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Înalta Curte apreciază
că prima instanță a respectat prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.
civ., întrucât a prezentat în mod detaliat argumentele pentru care a pronunțat soluția
atacată în prezenta cale de atac, raportându-se la susținerile părților, la conținutul
actelor administrative atacate, la probatoriile administrate în cauză, precum și
la cadrul legal aplicabil în materia de față.
Totodată, instanța
de control judiciar constată că recurenta nu a individualizat „motivele contradictorii”
existente în sentința atacată, ci doar s-a prezumat să prezinte o situație
de fapt.
Referitor la motivul de
recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Judecătorul fondului nu
a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății,
mai precis al contractul de intermediere pentru operațiuni pe piața futures, după
cum susține recurenta.
Referitor la motivul de
recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Așa cum a prezentat și
prima instanță, prin ordonanța din 10 aprilie 2012 emisă de C.N.V.M., recurenta-reclamantă
a fost sancționată cu amendă contravențională în sumă de 4.000 RON, în calitate
de conducător și reprezentant al compartimentului de control intern al sediului
central al SSIF R. SA. Temeiul juridic al aplicării sancțiunii contravenționale
este următorul: art. 17 alin. (2) lit. b) din Statutul C.N.V.M. adoptat prin O.U.G.
nr. 25/2002 cu modificările și completările ulterioare, art. 271, art. 272 lit.
a) și lit. c), art. 273 alin. (1) lit. b), art. 275 alin. (1), art. 276 lit. b),
art. 277 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, art. 227, art. 228 alin. (1) lit. a)
pct. 2, art. 228 alin. (2), alin. (3) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006.
Totodată, autoritatea
intimată a stabilit obligația remedierii deficiențelor constatate la pct. 5, pct.
8 și pct. 17 din ordonanță, în termen de 30 de zile de la data emiterii sale.
Dintre neregulile constatate
la pct. 1-pct. 17, recurenta le-a contestat pe cele de la pct. 5, pct. 8 și pct.
17 din actul administrativ aflat în discuție.
La pct. 17 din ordonanța
aflată în discuție, emitentul a reținut următoarele: „SSIF R. SA a prestat
servicii care exced obiectului de activitate autorizat prin decizia C.N.V.M. din
2 octombrie 2007, servicii prevăzute de art. 7 alin. (1) pct. 6 din O.U.G. nr. 99/2006,
prin intermedierea unor operațiuni cu instrumente neincluse în definiția
prevăzută de art. 7 alin. (1) pct. 14
1
din O.U.G. nr. 99/2006, încălcând
astfel prevederile art. 6 și ale art. 8 din alin. (1) lit. c) din Legea
nr. 297/2004 și ale art. 1 din avizul C.N.V.M. din 22 iulie 2010.”
Cu privire la acest punct
din ordonanță, recurenta a invocat, în primul rând, lipsa calității de
reprezentant al SSIF R. SA la data aplicării sancțiunii contravenționale.
Pe acest aspect, în mod
corect prima instanță a reținut următoarele:
Perioada vizată prin controlul
efectuat de intimată a fost 1 octombrie 2008-25 noiembrie 2011.
Recurenta a fost autorizată
ca reprezentant al compartimentului de control intern al SSIF R. SA prin decizia
C.N.V.M., începând cu data de 22 decembrie 2008 și a exercitat această funcție
până la data de 30 iunie 2009, când a fost emisă decizia C.N.V.M. din 2009.
De asemenea, recurenta
a dobândit calitatea de conducător al SSIF R. SA la data de 26 aprilie 2007, prin
decizia C.N.V.M. din 2007.
Recurenta a fost sancționată
atât pentru neîndeplinirea obligațiilor legale ce au fost identificate la data
efectuării controlului pentru perioada în care aceasta a avut calitatea de reprezentant
al compartimentului de control intern al SSIF R. SA, respectiv 22 august 2008-30
iunie 2009, cât și pentru perioada în care partea a avut calitatea de conducător
al SSIF R. SA, adică 2008-2011.
Conform art. 76 lit. d)
din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006: „În aplicarea responsabilităților prevăzute
la art. 68 alin. (1), reprezentantul compartimentului de control intern are următoarele
atribuții: (…) d) să prevină și să propună măsuri de remediere a oricărei situații
de încălcare a legilor și reglementărilor în vigoare, incidente pieței de capital,
sau a procedurilor interne ale societății de către S.S.I.F. sau de către angajații
acesteia.”
Așadar, funcția de
control intern se exercită efectiv de către reprezentanții compartimentului de control
intern autorizați de C.N.V.M. și înscriși în registrul C.N.V.M.
Reprezentanții compartimentului
de control intern poartă responsabilitatea pentru faptele angajaților SSIF aflați
sub supravegherea lor, săvârșite în perioada în care aceștia exercită în mod efectiv
funcția de control intern, respectiv de la data numirii în aceasta funcție și până
la data încetării raporturilor de muncă sau, după caz, până la numirea în altă funcție.
În ceea ce privește în
calitatea recurentei de conducător al SSIF R. SA, atribuțiile și responsabilitățile
specifice funcției conducător al unei societăți de servicii de investiții financiare
sunt prevăzute la art. 84 alin. (2) de Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006, și sunt
următoarele:
- conducătorii SSIF sunt
răspunzători pentru asigurarea respectării regulilor și procedurilor SSIF și trebuie
să fie informați permanent cu privire la activitatea SSIF,
- activitatea compartimentului
de control intern, precum și cu privire la metodele de evaluare și administrarea
riscului.
- conducătorii SSIF au
obligația să asigure menținerea unor standarde profesionale și de conduită adecvate
ale întregului personal al societății.
- conducătorii trebuie
să evalueze și să verifice periodic eficacitatea politicilor, măsurilor și procedurilor
în vigoare, implementate pentru respectarea obligațiilor stabilite conform prevederilor
Regulamentului C.N.V.M. nr. 32/2006 și să dispună măsurile corespunzătoare pentru
remedierea deficiențelor.
- conducătorii SSIF sunt
responsabili pentru asigurarea respectării de către societate a obligațiilor sale,
conform prevederilor regulamentului anterior nominalizat .
Se observă că aceste prevederi
regulamentare instituie obligații de rezultat a căror îndeplinire constituie unul
din scopurile activității de conducător al SSIF, fără a stabili mijloacele concrete
de realizare a acestor obiective, lăsând astfel persoanelor care dețin funcția de
conducere libertate deplină în alegerea lor, dar și responsabilitatea pentru opțiunea
făcută în cazul în care măsurile adoptate se dovedesc a fi lipsite de eficiență.
De asemenea, potrivit
art. 14 alin. (2) din Legea nr. 297/2004, conducătorii sunt persoanele care, potrivit
actelor constitutive și/sau hotărârilor organelor statutare ale SSIF, sunt împuternicite
să conducă și să coordoneze activitatea zilnică a acesteia și sunt investite cu
competența de a angaja răspunderea intermediarului, iar, potrivit dispozițiilor
art. 65 alin. (1) din Regulamentul nr. 32/2006, conducătorii SSIF sunt răspunzători
pentru asigurarea respectării regulilor și procedurilor SSIF, după cum s-a precizat
anterior.
Din analiza dispozițiilor
normative anterior enunțate, rezultă faptul că răspunderea conducătorului societății
este întemeiată, în baza art. 277 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, pe ideea unei
culpe proprii în supraveghere, ce constă în aceea că deși putea și trebuia să prevină
săvârșirea faptelor imputate nu a făcut acest lucru.
Ca atare, în raport de
cele anterior prezentate, Înalta Curte apreciază că este corectă concluzia judecătorului
fondului, în sensul că motivul de nelegalitate aflat în discuție nu poate fi
primit.
O altă critică de nelegalitate
formulată de recurentă cu privire la acest punct se referă la faptul că nu au fost
menționate de către intimată serviciile ce exced obiectului de activitate al societății
pentru care a fost sancționat.
Înalta Curte reține că
SSIF R. SA oferă clienților săi, pe lângă instrumentele menționate în contractul
de intermediere, și posibilitatea tranzacționării, prin intermediul platformei S.W.,
a perechilor valutare pe platforme de tip Forex, cu decontare în 2 zile lucrătoare
de la data tranzacției.
Din analiza extraselor
de cont aferente operațiunilor derulate pe piețele externe pentru contul propriu
și pentru dosarele clienților verificați de către echipa de control, rezultă că
societatea aflată în discuție a oferit servicii de intermediere a tranzacțiilor
cu perechi valutare pe piețe externe de tip Forex, cu decontare în maximum 2 zile
lucrătoare de la data încheierii tranzacției, adică nu numai cu instrumente financiare
derivate având ca activ suport valute.
De menționat faptul că
avizul C.N.V.M. din 22 iulie 2010 se referă la tranzacții cu instrumente financiare
derivate în legătură cu valorile mobiliare, valute, rate ale dobânzii sau rentabilității,
mărfuri și nu creează posibilitatea pentru societățile de servicii de investiții
financiare de a efectua tranzacții cu perechi valutare pe platforme de tip Forex,
cu decontare în 2 zile lucrătoare de la data tranzacției.
Ca atare, SSIF R. SA a
prestat servicii care exced obiectului de activitate autorizat prin decizia C.N.V.M.
din 2007, servicii prevăzute de art. 7 alin. (1) pct. 6 din O.U.G. nr. 99/2006,
prin intermedierea unor operațiuni cu instrumente neincluse în definiția
reglementată de art. 7 alin. (1) pct. 14
1
din aceeași ordonanță,
eludând prevederile art. 6 și art. 8 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 297/2004.
Înalta Curte nu poate
primi critica recurentei referitoare la încălcarea dreptului său la apărare, în
condițiile în care prima instanță a analizat atât punctul de vedere exprimat
de partea adversă cât și cadrul normativ aplicabil în speță.
Prin urmare, și motivul
de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat, întrucât prima
instanță a interpretat corect dispozițiile normative aplicabile în speță.
Temeiul legal al soluției
adoptate în recurs
În consecință, Înalta
Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20
și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul
ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de reclamanta A.C.M. împotriva sentinței civile nr. 6210 din 1 noiembrie 2012 a
Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca
nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 13 martie 2014.