ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 705/2020

Ședința publică din data de 24 martie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița la 14 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 421.789 RON, ce a format obiectul unui virament bancar neautorizat și a dobânzii legale de la data operațiunii neautorizate și până la data plății.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 2 pct. 9-10 și 19, art. 22 alin. (6)-(7), art. 25 alin. (1) și art. 38 alin. (2) lit. g) din Regulamentul B.N.R. nr. 6/2006.

Prin sentința civilă nr. 1111 din 23 mai 2017, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 421.789 RON, a sumei de 1.898,05 RON, reprezentând dobânda legală aferentă perioadei cuprinse între 23 iulie 2015 și 6 august 2015 și a sumei de 33.036,28 RON, reprezentând costurile creditării sumei de 421.789 RON, conform contractului de credit nr. x din 4 august 2015 (dobânzi pentru perioada cuprinsă între 6 august 2015 și 31 iulie 2016); a admis în parte cererea expertului IT C., a dispus majorarea onorariului expertului cu suma de 2.000 RON și le-a obligat pe ambele părți la plata către expertul IT a câte 1.000 RON fiecare; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.492 RON.

Împotriva sentinței civile nr. 1111 din 23 mai 2017 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, B. S.A. a declarat apel, prin care a solicitat anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Specializat Cluj.

Prin decizia nr. 804 din 14 noiembrie 2017, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1111 din 23 mai 2017, pe care a anulat-o și, în consecință, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița și a trimis cauza spre soluționare Tribunalului Comercial Cluj.

Prin sentința civilă nr. 887/2018 din 17 mai 2018, Tribunalul Specializat Cluj a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 421.789 RON și a sumei de 1.898,05 RON, reprezentând dobânda legală aferentă perioadei cuprinse între 23 iulie 2015 și 6 august 2015 și a sumei de 33.036,28 RON, reprezentând costurile creditării sumei de 421.789 RON; a admis în parte cererea expertului IT C., a dispus majorarea onorariului expertului cu suma de 2.000 RON și le-a obligat pe ambele părți la plata către expertul IT a câte 1.000 RON fiecare; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 16.243 RON.

Împotriva sentinței civile nr. 887/2018 din 17 mai 2018 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, B. S.A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 648/2018 din 4 decembrie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva deciziei civile nr. 648/2018 din 4 decembrie 2018, B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a prezentat istoricul litigiului, după care a susținut, în esență că, atât instanța de apel, cât și instanța de fond, contrar voinței legiuitorului, au interpretat dispozițiile legislative incidente în sensul existenței unei răspunderi absolute a instituției de credit.

Fără a nega răspunderea băncii, recurenta a precizat că inclusiv clientul trebuie să adopte minime măsuri de siguranță cu ocazia efectuării tranzacțiilor online, în caz contrar, fiind în totalitate răspunzător pentru aceste tranzacții.

Recurenta-pârâtă susține că a respectat prevederile art. 9 din Regulamentul B.N.R. nr. 6/2006, întrucât aplicația de internet banking B. a fost auditată din perspectiva securității informației de către un auditor specializat, independent, fiind acordat avizul de funcționare de către Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informațiilor.

După evocarea dispozițiilor art. 10 alin. (1), art. 11 alin. (1), art. 15 alin. (2), art. 21, art. 22 alin. (4) și (6)-7, art. 23 alin. (2) din Regulamentul B.N.R. nr. 6/2006, recurenta-pârâtă a subliniat că pierderea sau executarea necorespunzătoare a operațiunii de plată nu s-a datorat disfuncționalității serviciului B..

A mai susținut că intimata-reclamantă a introdus datele confidențiale pe un website care nu aparținea instituției financiare și apoi a autorizat tranzacția frauduloasă.

Ca atare, recurenta-pârâtă a învederat că tranzacția frauduloasă nu are legătură cu vreo acțiune sau inacțiune a sa și nici cu vreo disfuncționalitate a instrumentului pus la dispoziție intimatei-reclamante.

Aceeași parte a prezentat constatările expertului din cuprinsul raportului de expertiză, după care a precizat că majoritatea operațiunilor frauduloase se desfășoară la nivelul echipamentelor externe, utilizate de către clienții băncii.

În urma evocării dispozițiilor art. 24 alin. (1)-(2) și art. 25 alin. (1)-(3) din Regulamentul B.N.R. nr. 6/2006, autoarea recursului a învederat că intimata-reclamantă nu a respectat obligațiile contractuale care îi reveneau în temeiul contractului privind efectuarea tranzacțiilor bancare pe internet/mobile banking din 21 septembrie 2011.

Recurenta-pârâtă a precizat că art. 42 din contractul respectiv instituie răspunderea clientului pentru utilizarea elementelor sale de identificare sau a dispozitivului token în cadrul serviciului B. de către o terță persoană.

În continuare, aceeași parte a arătat că utilizatorul desemnat de intimata-reclamantă este reprezentantul legal al societății, respectiv D.. Astfel, SMS-urile pentru accesarea aplicației și autorizarea operațiunilor au fost transmise pe numărul de telefon aparținând reprezentantului legal al societății.

Cu toate acestea, tranzacția din care s-a născut prezentul litigiu a fost realizată de o terță persoană, respectiv E..

Recurenta-pârâtă a arătat că D. nu a solicitat date de autentificare și pentru E..

Așadar, E. nu a fost declarată în relația cu banca drept utilizator al serviciului B., nu a avut date proprii de acces în aplicație și nu și-a asumat vreo obligație față de bancă.

Dacă reprezentantul legal ar fi dorit să o mandateze pe numita E. pentru utilizarea acestui serviciu, trebuia să dea o declarație în acest sens și să solicite băncii codurile de acces.

Recurenta-pârâtă a subliniat că art. 36 din contractul de internet banking prevede că banca nu va fi responsabilă pentru tranzacțiile efectuate de clienți prin reprezentanții săi nenotificați băncii, iar, conform art. 41 din același contract, este prevăzut acordul clientului de a prelua și de a își asuma toate consecințele și riscurile efectuării de tranzacții pe internet.

Totodată, art. 29 din contractul de internet banking menționează că utilizatorul se obligă să păstreze confidențialitatea cu privire la elementele de identificare acordate de bancă, iar art. 39 lit. c) din același contract prevede că banca nu este răspunzătoare când sistemul informatic al clientului a fost accesat de către terțe persoane neautorizate sau dacă a fost piratat.

După evocarea dispozițiilor art. 25 din Regulamentul B.N.R. nr. 6/2006, recurenta-pârâtă a susținut că prezumția prevăzută de respectivul articol are caracter relativ și funcționează în favoarea titularului instrumentului de plată, putând fi răsturnată dacă banca dovedește că acesta a acționat cu neglijență, cu nerespectarea prevederilor art. 24 din Regulamentul B.N.R. nr. 6/2006 și/sau în mod fraudulos.

Totodată, recurenta arată că, în mod eronat, instanța de fond a reținut că nu îi revenea clientului obligația de a instala un program antivirus pe calculatorul pe care efectua operațiuni pe internet, condițiile de utilizare în siguranță a aplicației fiind publicate pe pagina de internet a aplicației.

Se mai arată că orice prejudiciu trebuie demonstrat, iar, încercarea de a stabili prezumția absolută a răspunderii băncii este în contradicție cu spiritul reglementărilor legale care, sub nicio formă nu încurajează clienții să stea în pasivitate, neluând măsuri de minimă diligență în efectuarea tranzacțiilor online, așa cum au încercat instanțele de fond să inducă prin ceea ce au reținut.

Cu referire la expertiza informatică, recurenta susține că, în cazul în care intimata dorea în mod real rezolvarea situației litigioase, prin identificarea de către organele abilitate a modului în care s-a realizat frauda informatică, aceasta avea obligația legală de a conserva probele, în speță, calculatorul de pe care s-a realizat tranzacția.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, în ceea ce privește durata de efectuare a tranzacțiilor, instanța a reținut că nu există o durată standard a unei astfel de tranzacții, iar caracterul atipic/neobișnuit al unei operațiuni în aplicație este un element obiectiv care poate fi perceput subiectiv de diferite persoane.

Acceptând faptul că nu există o durată standard a unei tranzacții, recurenta susține că, și în aceste condiții, un utilizator diligent poate face diferența între modul în care se desfășoară marea majoritatea a tranzacțiilor și unele tranzacții atipice. În plus, se arată că utilizatorul trebuia să aibă în vedere că internet banking funcționează pe o pagină de internet securizată (https), ceea ce a accesat fiind o copie/clonă a acestui site, nesecurizată (http).

Se reiterează faptul că operațiunea în discuție nu se datorează ineficienței sistemului de securitate al aplicației de internet banking B., ci posibilei virusări a sistemului informatic al societății intimate, la care s-a adăugat și autorizarea tranzacției în cauză, operată de client.

Recurenta subliniază că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 25 alin. (2) din Regulamentul B.N.R. nr. 6/2006, iar, operațiunea frauduloasă nu s-a datorat sistemului de operare al băncii, ci faptului că intimata-reclamantă a accesat platforma BT de internet banking prin intermediul unui computer care nu dispunea de un sistem performant de protecție anti-virus, la care s-a adăugat și autorizarea tranzacției în cauză operată de client.

Reproducând clauzele agreate de părți din contractul de internet banking încheiat (art. 41, art. 42 și art. 43 care instituie răspunderea clientului pentru utilizarea aplicației de către terțe persoane împuternicite la cererea sa), recurenta arată că, deși instanța a reținut că prevederile contractuale nu prevalează față de prevederile legale, în opinia acesteia, prevederile contractuale sunt în lumina prevederilor legale menționate, care nu sunt altceva decât un cumul de principii necesar a fi puse în practică.

Se mai arată că instanța a invocat în motivare disfuncționalitatea instrumentului, respectiv a aplicației de internet banking, contrar realității.

În final, autoarea recursului a conchis că și în cazul băncilor din cadrul statelor memebre UE practica este în sensul de a nu se despăgubi clienții în cazul fraudelor online, în situația în care aceștia au acționat cu neglijență.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la 2 aprilie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat admiterea recursului.

Părțile nu au menționat dacă sunt de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 4 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurenta-pârâtă B. S.A. a depus punct de vedere la raport prin care, față de concluziile exprimate de raportor, în sensul că majoritatea criticilor din cererea de recurs reprezintă o reproducere fidelă a criticilor din cererea de apel, a arătat că motivarea instanței de apel a fost în mare parte similară celei date de instanța de fond, motiv pentru care, nici criticile aduse hotărârii din apel nu puteau fi cu mult diferite.

Recurenta a încheiat prin a sublinia faptul că instanța de apel nu a făcut altceva decât să valideze cele pronunțate anterior de instanța de fond, reiterând solicitarea de a fi admis recursul formulat în prezenta cauză, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând sancțiunea nulității și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Fiind o cale extraordinară de atac prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată în apel nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, iar criticile formulate împotriva considerentelor hotărârii recurate trebuie să se subsumeze, totodată, cel puțin unuia din aceleași motive prevăzute expres și limitativ de lege.

Având în vedere că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, spre deosebire de calea ordinară de atac a apelului, recursul este o cale extraordinară de atac nedevolutivă, în care instanța de recurs examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ., fiind obligatoriu ca autorul acestuia să își exprime nemulțumirea în condițiile stabilite de lege.

Înalta Curte constată că recurenta a indicat ca temei de drept al cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, în expunerea motivelor de recurs, aceasta nu a făcut altceva decât să reia criticile exprimate în cererea de apel. Cu toate că, prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a procedat la completarea/reformularea criticilor aduse deciziei instanței de apel, acestea nu sunt admisibile, întrucât au fost formulate în afara termenului legal de motivare a recursului.

De altfel, însăși recurenta, prin punctul de vedere exprimat față de raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, recunoaște că a formulat aceleași critici ca cele din apel, justificând maniera în care a ales să critice hotărârea atacată prin aceea că nici instanța de apel nu a făcut altceva decât să valideze hotărârea primei instanțe de fond.

Însă, prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este, astfel, confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Prin urmare, spre deosebire de calea de atac ordinară a apelului în care, chiar și în lipsa unei motivări, are loc, de fapt, o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, autorul căii de atac a recursului este ținut să formuleze exclusiv critici de nelegalitate, astfel încât, argumentul recurentei, potrivit căruia "în condițiile în care motivarea instanței de apel a fost în mare parte similară celei a instanței de fond, ……, este evident că nici criticile aduse acestei hotărâri nu puteau fi cu mult diferite" confirmă faptul că autoarea recursului nu s-a raportat la decizia instanței de apel, care constituie obiectul acestei căi extraordinare de atac, abordând calea extraordinară de atac a recursului din perspectiva unei căi ordinare de atac.

În speță, deși recurenta invocă încălcarea/aplicarea greșită a art. 23 alin. (2) din Regulamentul B.N.R. nr. 6/2006, Înalta Curte constată că această normă a fost invocată formal, întrucât, în realitate, recurenta contestă/critică anumite împrejurări de fapt reținute de instanța de fond, aspecte care excedează competențelor unei instanțe de recurs.

De asemenea, prin cererea de recurs s-a redat conținutul normativ al prevederilor legale considerate relevante de către instanța de fond, respectiv art. 9, art. 10 alin. (1), art. 11 alin. (1), art. 15 alin. (2), art. 21, art. 22 alin. (4) și alin. (6)-(7), art. 23 alin. (2) din Regulamentul B.N.R. nr. 6/2006, dar fără a arăta, în concret, modalitatea în care instanța de apel a încălcat sau a aplicat greșit aceste dispoziții, ceea ce nu constituie veritabile critici de nelegalitate, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concret, susținerile din cuprinsul cererii de recurs, în sensul că nu s-a făcut dovada că pierderea suferită de intimată s-ar fi datorat unei disfuncționalități a aplicației de internet banking a recurentei, că instanța de apel nu a efectuat verificări în acest sens, că orice prejudiciu trebuie demonstrat, la care se adaugă evocarea susținerii instanței de apel în sensul că banca nu a uzat de o cerere de asigurare a dovezilor, precum și a concluziilor raportului de expertiză informatică administrat în cauză și a modului în care s-au derulat raporturile contractuale dintre părți vizează aspecte factuale ale cauzei, a căror evaluare intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

Suplimentar exemplificărilor de mai sus, instanța supremă are în vedere inclusiv formulări explicite care dovedesc faptul că, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, autoarea tinde, în realitate, la analizarea și schimbarea situației de fapt, edificatoare în acest sens fiind exprimarea de la pagina 8 din recurs, potrivit căreia, "pentru clarificarea situației de fapt, arătăm că……".

Reținând că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, Înalta Curte constată că recursul nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancțiunea nulității recursului în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, constatând că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) raportat la art. 493 alin. (5) din același act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 648/2018 din 4 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 648/2018 din 4 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Fără cale de atac.

Dată în completul de filtru și pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.