ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 869/2024

Ședința publică din data de 17 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța, secția Civilă la 21.12.2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv și să elimine clauzele din contractul de credit nr. x/15.09.2008 inserate la art. 1.2, art. 5.1 și art. 5.2, privind dobânda variabilă în funcție de variația marjei băncii și a deciziei băncii, art. 1.3 reglementând comisionul de acordare și comisionul de rambursare anticipată, art. 4.4 și art. 7.2 în legătură cu dreptul băncii de a rezilia contractual, art. 7.1 lit. k) acordând dreptul băncii de a declara exigibilitatea anticipată, art. 6.3 și art. 9.13 privind debitarea conturilor bancare în vederea rambursării creditului.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la stabilizarea/înghețarea cursului de schimb valutar franc elvețian/leu la valoarea de la data semnării contractului și efectuarea plăților, în continuare, la această valoare, cu consecința obligării pârâtei la restituirea sumelor rezultate din diferența de curs valutar, la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobânzi și comisioane nelegal percepute în baza clauzelor abuzive inserate în cuprinsul contractului și la plata dobânzii legale aferente sumelor plătite suplimentar, precum și a cheltuielilor de judecată.

A mai solicitat obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional, prin care să modifice clauzele prevăzute la art. 5 din contractul de credit, privind modalitatea de calcul al dobânzii curente variabile, în sensul că, pentru restul perioadei de derulare a acestuia, dobânda curentă variabilă va fi compusă din indicele de referință LIBOR la 3 luni, la care se adaugă marja fixă a băncii, de 4,1 puncte procentuale (p.p.) existentă în contract, dobânda curentă variabilă fiind revizuibilă în funcție de valoarea indicelui LIBOR, iar marja băncii, fixă.

Prin sentința civilă nr. 5439/28.04.2016, Judecătoria Constanța, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Astfel învestit, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a pronunțat sentința nr. 1812/06.11.2017, prin care a admis în parte cererea și a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 7.1 lit. k) și art. 9.13 din contractul de credit nr. x/15.09.2008, a respins excepția prescripției și celelalte capete de cerere ca nefondate, a majorat onorariul expertului C. cu suma de 1.000 RON și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, ambele părți au declarat apel, căile de atac fiind respinse prin decizia civilă nr. 339/20.06.2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva deciziei curții de apel, ambele părți au declarat recurs.

Prin decizia nr. 1966/05.10.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. și a admis recursul recurentei-pârâte D. S.A., a casat, în parte, decizia recurată și a trimis cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel, numai cu privire la apelul pârâtei.

În al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți, prin decizia civilă nr. 6/11.01.2023, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta D. S.A. împotriva sentinței nr. 1812/06.11.2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă.

Pârâta D. S.A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând casarea ei, admiterea apelului și respingerea cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 7.1 lit. k) și art. 9.13 din contractul de credit nr. x/15.09.2008; calea de atac a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, după expunerea acțiunii și a etapelor procesuale anterioare, recurenta a criticat decizia instanței de apel, afirmând că a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 969, art. 1.584 și art. 1.578 din C. civ. de la 1864 (în continuare, " C. civ.."), art. 18 din O.G. nr. 21/1992, art. 4 și art. 6 din Legea nr. 193/2000 și art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

A susținut că cele două clauze prevăzute la art. 7.1 lit. k) și art. 9.13 din contractul de credit nu au caracter abuziv, față de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, care stabilesc că o clauză este abuzivă dacă, în mod cumulativ, nu a fost negociată și a creat, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; a subliniat că o clauză este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv dacă privește obiectul sau prețul contractului și este clar și inteligibil exprimată.

Analizând clauzele contestate prin prisma acestor criterii, autoarea căii de atac a arătat că nu li se poate reține caracterul abuziv, întrucât au fost negociate, sunt clare și neechivoce și acceptate prin semnarea contractului.

A învederat caracterul comutativ al contractului și a subliniat că a fost respectat dreptul de opțiune al consumatorului, intimata având posibilitatea de a compara mai multe tipuri de credite de pe piață.

A afirmat că nu este îndeplinită condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, întrucât banca și-a asumat obligații proprii, a acordat împrumutul de 81.700 franci elvețieni.

Recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, stabilind greșit caracterul abuziv al art. 7 lit. k) din contactul de credit, interpretat ca stipulând dreptul exclusiv și discreționar al băncii de a declara scadența anticipată pentru cauze care nu au legătură cu contractul de credit, chiar dacă împrumutatul și-a achitat ratele la zi; a susținut că prevederea este clară și inteligibil exprimată, astfel încât orice consumator, având cunoștințe medii, o putea înțelege, dar și că este aplicabilă doar în ipoteza îndeplinirii condițiilor limitativ prevăzute, respectiv în cazul culpei împrumutatului.

Opus raționamentului instanței de apel, a afirmat că art. 9.13 din convenția părților - privind dreptul băncii de a debita conturile împrumutatului deschise la bancă - reglementează o facilitate pentru împrumutat, care este protejat de costurile suplimentare pe care le-ar genera întârzierea în executarea obligației de plată; a susținut că stipulația nu încalcă nici art. 729 C. proc. civ., privind limitele urmăririi veniturilor bănești.

Recurenta-pârâtă a precizat că nu este de acord ca, în ipoteza în care este admisibil în principiu, recursul să fie soluționat de completul de filtru.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a căii de atac, în conformitate cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ. acesta a fost, potrivit încheierii din 27.09.2023, comunicat părților, cu mențiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, drept de care părțile nu s-au prevalat.

Prin încheierea din 22.11.2023, judecata recursului a fost suspendată, în temeiul art. 242 C. proc. civ., iar prin încheierea din 14.02.2024, judecata procesului a fost reluată, recursul a fost admis în principiu și s-a dispus ca părțile să fie citate pentru dezbateri.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul de față privește caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 7.1 lit. k) și la) art. 9.13 în contractul de credit nr. x/15.09.2008 încheiat de părțile litigante; cea dintâi prevedere reglementează dreptul băncii de a declara exigibilitatea anticipată a creditului și cea de a doua se referă la încasarea veniturilor prezente și viitoare ale împrumutatului.

Curtea de apel a reținut că, din interpretarea art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, rezultă că o clauză este abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul și creează, în detrimentul acestuia și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante.

Condiția lipsei negocierii directe a fost validată, apreciindu-se că acceptarea de către debitor a clauzelor nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 și nici caracterul lor abuziv, câtă vreme contractul este unul de adeziune, ale cărui prevederi au fost preformulate de către bancă.

Înlăturând motivat susținerile apelantei-pârâte, instanța de apel a constatat că prevederile defăimate au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, condiție analizată din perspectiva unei inegalități semnificative a acestora și nu a efectului produs asupra consumatorului ori a patrimoniului acestuia.

Circumstanțiind această condiție clauzei prevăzute de art. 7.1 lit. k), a) observat că banca poate declara discreționar scadența anticipată, pentru cauze care nu au legătură cu contractul de credit încheiat între părți, deci chiar dacă împrumutatul și-a îndeplinit obligațiile contractuale în termen; din perspectiva art. 9.13 din contract, a observat că se ignoră dispozițiile art. 729 C. proc. civ., banca având dreptul de a urmări necondiționat toate veniturile reclamantei, inclusiv salariul și, astfel, poate ignora limitările referitoare la urmărirea salariilor sau a altor venituri periodice.

Printr-o primă critică, circumscrisă unicului motiv de nelegalitate invocat - prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. -, recurenta afirmă caracterul negociat al contractului de credit, fără a combate aplicat raționamentul instanței de apel, rezumat anterior.

În acord cu instanța de apel, Înalta Curte reține că recurenta nu a răsturnat prezumția relativă - operantă potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, care transpune art. 3 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE -, de lipsă a negocierii clauzelor contractuale, și, din această perspectivă, decizia recurată relevă o legală aplicare a art. 4 alin. (2) din lege, potrivit căruia va fi considerată ca nefiind negociată individual, o clauză care a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a-i influența conținutul.

Așadar, instanța supremă înlătură criticile din secțiunile 1.1 și 1.2 ale memoriului de recurs, constatând că statuarea instanței de prim control judiciar reflectă o corectă aplicare a legii, iar faptele pe care ea se întemeiază nu pot fi reexaminate în calea extraordinară de atac.

Prin critica expusă în secțiunile 1 și 1.1 ale memoriului de recurs, autoarea căii de atac susține că, pentru a fi analizată din perspectiva caracterului abuziv, o clauză nu trebuie să se refere la conținutul obiectului propriu-zis al contractului sau la caracterul adecvat al prețului, în măsura în care acestea sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

Instanța supremă observă că cele două clauze aflate în analiză nu caracterizează obiectul sau prețul contractului și, constatând că argumentele formulate de recurentă în acest sens sunt lipsite de pertinență, le înlătură, fără a le analiza pe fond.

O critică subsecventă afirmă că cele două prevederi contractuale nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului.

Recurenta susține că prevederea inserată în art. 7.1 lit. k) din contractul părților este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, iar conținutul ei reflectă că dreptul de a declara exigibilitatea anticipată intervine numai în condiții limitativ prevăzute, dând eficiență art. 1.073 C. civ. și fiind prevăzută în aplicarea secțiunii 7 a contractului.

Instanța supremă reamintește că, astfel cum s-a reținut în jurisprudența C.J.U.E., de exemplu, în hotărârea din 14.03.2013, pronunțată în cauza Aziz (C-415/11, EU:C:2013:164), noțiunea de "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură, contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare.

Procedând astfel, observă, convergent instanței de apel, că opus dispozițiilor art. 969, art. 973 C. civ. și art. 7.1 lit. k) din contractul părților, autorizând declararea exigibilității facilității de credit, inclusiv pentru motivul neîndeplinirii obligațiilor de către o altă persoană fizică sau juridică în cadrul unei alte convenții încheiate cu banca, contractul în discuție nu exclude ca dreptul băncii să fie exercitat, chiar dacă împrumutatul și-a îndeplinit corespunzător obligațiile contractuale. În consecință, această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, pentru că aduce o atingere suficient de gravă situației juridice în care este plasat consumatorul.

Analizând din aceeași perspectivă criticile referitoare la clauza inserată în art. 9.13 din contract, care conferă băncii dreptul de a se asigura de plata, cu prioritate, a sumelor rezultate din contractul de credit, față de alte datorii ale consumatorului, Înalta Curte constată că stipulația contractuală are aptitudinea de a permite recurentei să încalce prevederile 729-730 C. proc. civ. referitoare la limitele urmăririi veniturilor bănești, întrucât o autorizează pe aceasta să preia disponibilități deținute în orice conturi de către consumatori și nu restrânge expres posibilitatea acestei urmăriri a veniturilor la limitele reglementate în materia executării silite.

Prin urmare, și în acest caz, este legală concluzia instanței de control judiciar devolutiv, potrivit căreia clauza în discuție, în raport cu caracterul său general și față de excluderea oricărui control al consumatorului, creează un dezechilibru între prestațiile părților, în favoarea recurentei.

În considerarea tuturor argumentelor prezentate, recursul se dovedește a fi nefondat, criticile invocate neconcretizându-se în aspecte de nelegalitate și nejustificând casarea deciziei atacate; așa fiind, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac va fi respinsă, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 6/11.01.2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 aprilie 2024.