ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5026/2018

HOTĂRÂRE

20.11.2018

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5026/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Ședința publică din data de 20 noiembrie 2018

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 02.10.2014 pe rolul Judecătoriei Târgoviște, reclamanta S.C. A. S.A. Răcari a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. - Sucursala Dâmbovița, prin B. S.A. și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâtele la plata, în solidar, a sumei de 1.450 RON.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1.349 C. civ.

Pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile necompetenței materiale și teritoriale a Judecătoriei Târgoviște.

Prin sentința civilă nr. 121/25.03.2015, Judecătoria Târgoviște a respins excepția necompetenței materiale, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Târgoviște a reținut că potrivit art. 44 din O.U.G. nr. 51/1998, invocat de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului în susținerea excepției necompetenței materiale, "litigiile în legătură cu creanțele neperformante preluate la datoria publică, în care A.V.A.S. este parte, se soluționează cu respectarea prevederilor prezentului capitol, completate în mod corespunzător cu dispozițiile C. proc. civ..", iar art. 45, de asemenea invocat de această pârâtă, a fost abrogat de pct. 1 al art. 31 din Legea nr. 76/2012.

Conform art. 50 din O.U.G. nr. 51/1998, "procedurile de executare silită pentru valorificarea activelor la care se referă prezenta ordonanță de urgență sunt supuse dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, efectuarea actelor de executare silită revenind organelor de executare fiscală."

A reținut judecătoria că, în speță, reclamanta a indicat ca temei juridic al acțiunii dispozițiile art. 1.349 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, însă, în realitate, contestă modul în care a fost înființată și dispusă poprirea asupra conturilor sale.

Potrivit art. 172 din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările și completările ulterioare, orice persoană interesată poate face contestație împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor legale de către organele de executare fiscale, precum și împotriva refuzului acestora de a îndeplini un act de executare în condițiile legii; contestația poate fi făcută și împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acesta nu este o hotărâre dată de o instanță judecătorească sau de alt organ jurisdicțional și dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.

A mai reținut judecătoria că potrivit art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, "contestația se introduce la instanța judecătorească competentă și se judecă în procedură de urgență."

Astfel, în lipsa unor proceduri exprese referitoare la instanța judecătorească competentă, devin aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, conform cărora "unde prezentul cod nu dispune se aplică dispozițiile C. proc. civ.."

Or, judecătoria în circumscripția căreia se face executarea este competentă să judece contestația atât împotriva executării silite propriu-zise, cât și împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanță judecătorească sau de un alt organ jurisdicțional, dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.

Constatând că în speță executarea se realizează de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, cu sediul în sectorul 1 al municipiului București, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 17.06.2015.

Prin sentința civilă nr. 15076/03.09.2015, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgoviște; constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că potrivit art. 107 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel, iar potrivit art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

Totodată, conform art. 112 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată a mai multor pârâți poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre aceștia; în cazul în care printre pârâți sunt și obligați accesoriu, cererea se introduce la instanța competentă pentru oricare dintre debitorii principali, iar potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Notând că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.349 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, acesta fiind singurul temei juridic invocat în cauză și, mai mult, la termenul de judecată din data de 18.03.2015 reclamanta, prin avocat, a subliniat că acțiunea este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, arătând că, în speță, competența teritorială a Judecătoriei Târgoviște este atrasă atât prin raportare la sediul pârâtei B. S.A. - Sucursala Dâmbovița, cât și prin raportare la locul săvârșirii faptei cauzatoare de prejudicii, Judecătoria Sectorului 1 București a constatat că Judecătoria Târgoviște a schimbat calificarea cererii de chemare în judecată, fără a pune în discuția părților acest aspect.

Astfel, a reținut că, într-adevăr, instanța învestită cu soluționarea cererii de chemare în judecată este obligată să dea calificarea exactă a acesteia sau, dacă apreciază că obiectul este imprecis, să solicite reclamantului să precizeze obiectul cererii, precum și să solicite lămuriri și explicații, însă întotdeauna aceasta se va realiza cu respectarea regulii dezbaterii contradictorii; în speță, instanța era ținută de această obligație, cu atât mai mult cu cât dincolo de schimbarea temeiului juridic, a schimbat chiar obiectul cererii, în condițiile în care apărătorul reclamantei arătase, în mod expres, că obiectul cererii îl reprezintă pretenții întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, arătând inclusiv fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.

Așa fiind, a reținut că, față de obiectul cererii de chemare în judecată indicat de reclamantă, prezenta cauză este guvernată de norme juridice ce instituie o competență alternativă (conform art. 107 și art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.), situație în care reclamanta avea posibilitatea de a introduce acțiunea la oricare dintre instanțele deopotrivă competente, respectiv instanța de la sediul oricăreia dintre pârâte, instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau cea în a cărei circumscripție s-a produs prejudiciul.

Cum prima instanță sesizată a fost Judecătoria Târgoviște - instanța de la sediul pârâtei B. S.A. - Sucursala Dâmbovița, a declinat competența în favoarea respectivei judecătorii.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține următoarele:

În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

Regula de drept comun în materia competenței teritoriale este înscrisă în art. 107 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia "cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."

Cum, în speță, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, devin incidente dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., care instituie o competență teritorială alternativă în favoarea instanțelor în a căror circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul.

Pe de altă parte, conform art. 112 alin. (1) C. proc. civ., "cererea de chemare în judecată a mai multor pârâți poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre aceștia (...)."

Potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Or, reclamanta a înțeles să introducă cererea de chemare în judecată la Judecătoria Târgoviște, în a cărei circumscripție își are sediul pârâta B. S.A. - Sucursala Dâmbovița și s-a săvârșit fapta ilicită.

Așa fiind, Înalta Curte constată că instanța sesizată inițial a fost legal învestită cu soluționarea cauzei și a devenit singura competentă.

Față de considerentele anterior expuse, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei urmează a fi stabilită în favoarea Judecătoriei Târgoviște.