ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 726/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Sesizarea instanței de fond. Prin acțiunea înregistrată la data de 24 februarie 2009, reclamanta E.E.T. AG a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. și A.F.P. Sector 1, anularea în parte a deciziei din 19 august 2008 emisă de A.N.A.F. - Direcția generală de soluționare a contestațiilor, admiterea în parte a contestației reclamantei și, în consecință, anularea în parte a deciziei de impunere din 21 mai 2008, privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, obligarea pârâtelor la rambursarea către reclamantă a sumei de 5.118.071 RON, obligarea pârâtelor la plata către reclamantă a sumei de 2.014.885 RON reprezentând dobândă (majorări de întârziere), datorată pentru executarea cu întârziere a obligației de rambursare a sumei de 5.118.071 RON până la data formulării acțiunii.

În motivarea acțiunii sale, reclamanta a învederat instanței că operațiunile de livrare de energie electrica reprezintă operațiuni taxabile, iar reclamanta este o persoana impozabilă nestabilită în România care în conformitate cu prevederile art. 125 1 alin. (2) lit. b) C. fisc. realizează livrări de energie electrică către comercianți persoane impozabile înregistrate în scopuri de TVA în România, invocând în fundamentarea juridică a acestei susțineri, pentru perioada de după aderare, prevederile art. 128 alin. (1), art. 132 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

Începând cu 01 ianuarie 2007, a arătat reclamanta, operațiunile efectuate de ea rămân în continuare taxabile, numai că legiuitorul a schimbat regula privind persoana obligată la plata TVA în cazul acestor operațiuni, care devine beneficiarul înregistrat ca plătitor de TVA, dacă furnizorul este persoană nestabilită în România, indiferent dacă este sau nu înregistrată în scopuri de TVA în România, conform prevederilor art. 150 alin. (1) lit. d) C. fisc. În ceea ce privește exercitarea dreptului de deducere a TVA prin reprezentant fiscal, s-a arătat că aceasta s-a efectuat în mod legal, nefiind incidente nici reglementările privind scoaterea sa din evidență ca plătitor de TVA, nici cele privind anularea acestei înregistrări.

Nici prevederile C. fisc., nici cele ale Normelor metodologice cu privire la desemnarea reprezentantului fiscal sau prevederile ce statuează dispozițiile tranzitorii (art. 161 C. fisc.) și operațiunile efectuate înainte și după data aderării (art. 161 1 C. fisc.) nu reglementează obligativitatea deregistrării reprezentanților fiscali, în cazul în care persoana impozabilă nestabilită în România, respectiv reclamanta, realizează în continuare operațiuni taxabile, dar nu mai este persoana obligată la plată TVA, ci beneficiarul are această obligație de plată a TVA.

Prin urmare, a arătat reclamanta, atâta timp cât mandatul reprezentantului fiscal nu putea înceta conform legii, conform celor menționate mai sus, acesta era obligat de lege să îndeplinească atât obligațiile pe linie de TVA ale reclamantei (în acest caz evidența operațiunilor și depunerea deconturilor TVA), cât și drepturile pe linie de TVA (respectiv dreptul de deducere și dreptul de a solicita rambursarea soldului negativ de TVA). Astfel, având în vedere dispozițiile art. 145 C. fisc. cu referire la dreptul de deducere prin decontul de taxe pe valoarea adăugata, reclamanta a considerat că reprezentantul fiscal a îndeplinit corect și în conformitate cu prevederile legale obligațiile sale. 2. Soluția instanței de fond.

Prin sentința nr. 3396 din 21 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta E.E.T. AG, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. și A.F.P. Sector 1, a dispus anularea parțială atât a deciziei din 19 august 2008 emisă de A.N.A.F. - Direcția de soluționare a contestațiilor, cât și a deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată din 21 mai 2008 emisă de A.F.P. Sector 1, și a raportului de inspecție fiscală din 21 mai 2008, în ceea ce privește suma de 5.118.071 RON reprezentând TVA deductibilă solicitată la rambursare, a obligat pârâtele la rambursarea către reclamantă a sumei de 5.118.071 RON și a respins ca inadmisibile pretențiile reclamantei privind obligarea pârâtelor la plata dobânzilor și a obligat pârâtele să achite reclamantei suma de 10.008,6 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, s-au reținut următoarele: Pentru a decide în sensul respingerii contestației ca neîntemeiată, organul de soluționare a contestațiilor a reținut ca juste concluziile raportului de inspecție fiscală în ce privește lipsa dreptului de deducere a TVA aferentă serviciului de procesare a cărbunelui energetic, serviciilor de transport feroviar a huilei, serviciilor vamale și serviciilor de transport energie electrică, în sumă de 5.118.071 RON. În privința sumei de 90 RON, s-a reținut că, potrivit jurnalelor de cumpărări și vânzări aferente perioadei octombrie 2005-martie 2007, rezultă TVA de rambursat în sumă de 12.212.124 RON, însă la rambursare s-a solicitat suma de 12.212.214 RON, diferența fiind în sumă de 90 RON, această sumă fiind solicitată în plus față de TVA de rambursat înregistrată de contestatoare.

Având în vedere că acțiunea în instanță a reclamantei ce are ca obiect doar suma de 5.118.071 RON reprezentând TVA respinsă la rambursare, fiind considerată TVA fără drept de deducere, Curtea a analizat justețea acestei concluzii a organului de inspecție fiscală, respectiv a organului de soluționare a contestațiilor. Rațiunea pentru care organele de inspecție fiscală nu au acordat reclamantei dreptul de deducere a TVA în sumă de 5.118.071 RON a fost aceea că achizițiile menționate (în detalierea sumei în discuție) nu au fost destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale societății, întrucât începând cu data de 01 ianuarie 2007 reclamanta nu a desfășurat în România nicio activitate pentru care ar fi fost obligată la plata taxei pe valoarea adăugată în România, derularea operațiunilor prin reprezentant fiscal nemaifiind necesară și nici prevăzută de lege ca posibilitate.

Pentru a verifica dacă reclamanta are drept de deducere pentru TVA-ul mai sus menționat, instanța a considerat că trebuie verificat dacă aceasta era persoană impozabilă în accepțiunea art. 145 alin. (2) C. fisc., respectiv dacă achizițiile de servicii de procesare a huilei, de transport al acesteia, de transport al energiei electrice erau destinate utilizării în folosul unor operațiuni taxabile. În urma unei analize amănunțite, Curtea a concluzionat că achizițiile reclamantei în discuție în prezenta cauză întrunesc cerințele impuse de dispozițiile art. 145 C. fisc., consacrând astfel dreptul reclamantei la deducerea TVA.

A mai apreciat Curtea, că pârâtele au introdus în raționamentul juridic al cauzei un element străin de sfera de aplicare a dreptului de deducere a TVA, astfel cum este acesta statuat de lege, anume o condiționare care nu are temei legal, constând în obligarea titularului obligației de a plăti taxa în privința operațiunilor taxabile în folosul cărora se fac achizițiile de servicii în discuție. Următoarea chestiune analizată de Curtea de apel a fost aceea a exercitării dreptului de deducere prin reprezentantul fiscal după data de 01 ianuarie 2007. Așa cum subliniază pârâtele, opinie împărtășită de altfel și de reclamantă, după această dată desemnarea unui reprezentant fiscal nu mai este obligatorie pentru societățile stabilite în state membre ale Uniunii Europene.

În egală măsură însă, a subliniat instanța, societățile stabilite în state membre ale Uniunii Europene care desfășoară operațiuni economice pe teritoriul României au două variante pentru realizarea obligațiilor care le revin din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată: fie să se înregistreze în scopuri de TVA pe teritoriul României, fie să își desemneze un reprezentant fiscal pe teritoriul României. Prin urmare, s-a reținut că exercitarea dreptului de deducere de către reclamantă în continuare prin reprezentantul său fiscal constituie o opțiune validă pentru aceasta. În ceea ce privește însă solicitarea de dobânzi pentru suma nerambursată la termen, Curtea a apreciat ca juste apărările pârâtelor privind inadmisibilitatea acestor pretenții.

În motivarea acestei soluții, instanța de fond a reținut dispozițiile art. 119 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 care se referă la acordarea dobânzilor la cererea contribuabilului, iar din actele dosarului nu rezultă că s-ar fi depus o asemenea cerere, iar solicitarea lor direct în fața instanței apare ca inadmisibilă. 3. Calea de atac exercitată. Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel București au declarat recurs E.E.T. AG, A.F.P. Sector 1 București și A.N.A.F. I. În recursul declarat de A.F.P. Sector 1 se arată că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.) deoarece se interpretează greșit dispozițiile legale: nelegalitatea sentinței în legătură cu susținerile instanței de fond conform cărora achizițiile intimatei-reclamante (procesare cărbune, transport feroviar, servicii vamale și transportul energiei electrice) au fost utilizate în folosul operațiunilor taxabile ale societății. În realitate, dreptul de deducere nu a fost acordat întrucât achizițiile nu au fost destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale societății pentru că începând cu 01 ianuarie 2007 E.E.T. AG Germania nu a desfășurat în România nicio activitate taxabilă pentru care să fie obligată la plata taxei pe valoarea adăugată în România. - se critică soluția instanței de fond cu privire la dreptul de deducere începând cu 01 ianuarie 2007 deoarece reclamanta nu este persoană impozabilă în accepțiunea art. 127 alin. (1) C. fisc.

pentru că, începând cu 01 ianuarie 2007, persoana obligată la plata TVA în România nu mai este aceasta pentru că nu este o persoană stabilită în România, ci în spațiul comunitar, iar în cazul livrărilor de energie, obligația beneficiarilor acestor livrări este aceea de a înregistra TVA; - cu privire la existența unui reprezentant fiscal după data de 01 ianuarie 2007 se critică soluția instanței de fond deoarece după 01 ianuarie 2007 derularea operațiunilor prin reprezentant fiscal, în situația în care pentru livrările de energie persoana obligată la plata TVA în România este beneficiarul acestor livrări, nu era necesară și nici prevăzută de lege ca posibilitate; - se consideră că este greșită soluția instanței de fond cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.008,6 RON, în lipsa oricărei culpe a autorității în refuzul de rambursare a sumelor.

II. În recursul declarat de A.N.A.F. se apreciază că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii deoarece: - în mod eronat, instanța de fond a apreciat că achizițiile intimatei-reclamante întrunesc cerințele impuse de dispozițiile art. 145 C. fisc. și dreptul de deducere a TVA-ului, pentru că în raport de dispozițiile art. 132 alin. (1) lit. e) și art. 150 alin. (1) lit. d) C. fisc., începând cu 01 ianuarie 2007 persoana obligată la plata TVA-ului în România nu este reclamanta, care este o persoană nestabilită în țară, ci beneficiarii livrărilor de energie electrică, respectiv persoanele impozabile din România; - în raport de art. 150 alin. (2) C. fisc.

nu se mai impunea mențiunea unui reprezentant fiscal pentru că acesta se desemnează numai atunci când persoana nestabilită în România ar fi obligată la plata TVA, or, reclamanta nu mai este obligată la plata TVA pentru livrările de energie, ci beneficiarii acestor livrări; - în privința faptului că legea nu face distincție între operațiuni taxabile pentru care furnizorul este obligat la plata TVA și operațiuni taxabile pentru care beneficiarul este obligat la plata TVA s-a arătat că începând cu 01 ianuarie 2007 reclamanta, prin reprezentant fiscal, nu a realizat operațiuni taxabile în România, respectiv nu a facturat TVA și nu a colectat TVA pentru livrările de energie nedesfășurând în România nicio activitate pentru care ar fi fost obligată la plata TVA în România; - nu este corectă nici susținerea instanței de fond referitoare la deducerea prin reprezentant fiscal după 01 ianuarie 2007 deoarece aceasta nu era prevăzută de lege ca posibilitate și nici necesară.

Se invocă faptul că organul de soluționare a contestațiilor a precizat că reclamanta ar putea solicita rambursarea TVA pentru serviciile prestate în favoarea sa în România în baza Directivei a VIII-a dar că în această situație se impune anularea înregistrării în scopuri de TVA prin reprezentant fiscal, stornate facturile emise eronat și emise facturile corect către persoane impozabile din Germania, conform art. 155 C. fisc.; - se critică soluția și sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată sau au fost greșit acordate și se impune, în subsidiar, reducerea cuantumului acestora. III. În recursul declarat de reclamanta E.E.T. AG se critică soluția instanței de fond prin care s-a respins capătul de cerere privind acordarea dobânzilor ca inadmisibile.

S-a arătat faptul că dobânda este datorată executării cu întârziere a obligației de rambursare a TVA. Ca urmare a anulării deciziilor A.N.A.F. și A.F.P. Sector 1 se poate cere direct instanței de contencios administrativ repararea pagubei cauzate, respectiv acordarea majorărilor de întârziere pentru refuzul rambursării de TVA. Chiar C. proc. fisc. prevede acordarea de majorări de întârziere pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget. Pentru a beneficia de aceste majorări, reclamanta nici nu a avut obligația și nici posibilitatea legală de a formula cereri către autoritatea fiscală anterior introducerii cererii de chemare în judecată și a considerat că prevederile procedurii de restituire sau rambursare a sumelor de la buget aprobate prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1899/2004 sunt inaplicabile în cauză.

Referitor la cheltuielile de judecată se arată că oricum, cheltuieli au fost mult mai mari decât cele acordate de instanță și nu se impunea reducerea lor. 4. Soluția instanței de recurs. După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursurile declarate de A.N.A.F. și A.F.P. Sector 1 București și va respinge recursul declarat de reclamanta E.E.T. AG. I. Pentru că motivele invocate de pârâtele A.N.A.F. și A.F.P.

Sector 1 București sunt aproape identice vor fi analizate și admise recursurile pentru următoarele considerente: Prezentul litigiu vizează refuzul organelor fiscale de a aproba rambursarea sumei de 5.118.071 RON reprezentând TVA aferentă serviciului de procesare a cărbunelui energetic, serviciilor de transport feroviar al huilei, serviciilor vamale și serviciilor de transport energie electrică pe motiv că aceste achiziții nu au fost destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale societății pentru că începând cu 01 ianuarie 2007 reclamanta nu a mai desfășurat nicio activitate pentru care ar fi fost obligată la plata TVA în România, iar derularea operațiunilor prin reprezentant fiscal nemaifiind necesară și nici prevăzută de lege ca posibilitate.

Soluția instanței de fond a fost criticată atât în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor pentru deducerea TVA-ului cât și în privința menținerii unui reprezentant fiscal. Problema care se impune a fi dezlegată este aceea dacă reclamanta E.E.T. AG, prin reprezentant fiscal SC R.H.C. SRL are drept de deducere, începând cu 01 ianuarie 2007, a TVA-ului aferent serviciilor de procesare a cărbunelui energetic, serviciilor de transport feroviar al huilei, serviciilor vamale și serviciilor de transport energie electrică, în condițiile în care, începând cu acea dată, reclamanta nu a mai desfășurat activități pentru care să fie obligată la plata TVA în România. În rezolvarea acestei problema trebuie precizat că reclamanta, prin reprezentant fiscal, a dedus TVA aferent serviciului de procesare a cărbunelui energetic către SC E.D.

SA, serviciului de transport feroviar al huilei, unor servicii vamale și unor servicii de transport energie electrică, începând cu 01 ianuarie 2007. Tot cu aceeași dată, reclamanta a efectuat livrări de energie electrică în România, însă TVA-ul aferent acestor operațiuni nu a mai fost facturat și evidențiat în decontul de TVA al reprezentantului fiscal. Potrivit dispozițiilor art. 145 alin. (2) C. fisc., în forma în vigoare, începând cu 01 ianuarie 2007, „orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operațiuni: a) operațiuni taxabile; b) operațiuni rezultate din activități economice pentru care locul livrării/ prestării se consideră ca fiind în străinătate, dacă taxa ar fi deductibilă, în cazul în care aceste operațiuni ar fi realizate în România”.

Însă, acest text, cu caracter de principiu, are precizări în alte texte ale C. fisc. „Locul livrării de bunuri”, potrivit art. 132 alin. (1) lit. c) C. fisc., în cazul livrării de energie electrică (cum este cazul în speță) se consideră locul unde comerciantul, persoană impozabilă este stabilit sau are un sediu fix pentru care se livrează bunurile.

Obligația de plată a taxei pe valoarea adăugată, datorată în România revine, potrivit art. 150 alin. (1) lit. d) C. fisc., începând cu 01 ianuarie 2007, în cazul livrărilor de energie, persoanei înregistrate conform art. 153 sau 153 1 în condițiile art. 132 alin. (1) lit. e) sau f), dacă aceste livrări sunt realizate de o persoană impozabilă care nu este stabilită în România, chiar dacă este înregistrat în scopuri de TVA în România, conform art. 153 alin. (4). Prin urmare, în raport de aceste dispoziții, de la 01 ianuarie 2007, plata TVA pentru livrările de energie electrică se face de către beneficiarii livrărilor de energie electrică, persoane impozabile în România și nu de reclamantă, astfel că pentru livrările de energie ale acesteia către beneficiarii din România nu s-a mai evidențiat TVA de către reprezentantul fiscal începând cu 01 ianuarie 2007. Toate acestea dovedesc că reclamanta, persoană impozabilă în Germania, nu a realizat operațiuni taxabile, pentru că nu facturează TVA și nici nu colectează TVA pentru livrările de energie, deci nu desfășoară nicio activitate pentru care să fie obligată la plata TVA în România, nici nu poate beneficia de deducerea TVA-ului, prin reprezentant fiscal, aferent achizițiilor făcute începând cu 01 ianuarie 2007 în vederea realizării de operațiuni de livrare de energie electrică către persoane juridice din România.

A doua problemă care se impune a fi analizată este aceea a menținerii unui reprezentant fiscal de către E.E.T. AG Germania și emiterea de facturi prin acestea, după 01 ianuarie 2007. Art. 150 alin. (2) C. fisc. reglementează desemnarea reprezentantului fiscal: „a) atunci când persoana obligată la plata taxei, conform alin. (1) este o persoană impozabilă stabilită în Comunitate, dar nu în România, respectiva persoană poate, în condițiile stabilite prin norme, să desemneze un reprezentant fiscal ca persoană obligată la plata taxei și b) atunci când persoana obligată la plata taxei, conform alin. (1), este o persoană impozabilă care nu este stabilită în Comunitate, respectiva persoană este obligată, în condițiile stabilite prin norme, să desemneze un reprezentant fiscal ca persoană obligată la plata taxei”.

În raport de aceste dispoziții, după 01 ianuarie 2007, reprezentantul fiscal este desemnat numai atunci când persoana impozabilă nu este stabilită în România, dar ar fi obligată la plata taxei pe valoare adăugată. În speță, fiind vorba de livrări de energie, iar obligația de plată a TVA-ului revine beneficiarilor livrărilor, reclamanta nu are obligația de plată a TVA-ului și, deci, nu este obligată să desemneze un reprezentant fiscal. Astfel, susținerile instanței de fond potrivit cărora exercitarea dreptului de deducere prin reprezentant fiscal și după 01 ianuarie 2007 ar avea acoperire legală sunt neîntemeiate, achizițiile de servicii nu au fost făcute în scopul desfășurării de operațiuni taxabile, atâta timp cât legea prevede obligația de plată a TVA-ului, în cazul livrărilor de energie, în sarcina beneficiarilor acestor livrări.

Cum până la 31 decembrie 2006, reclamanta era obligată la plata TVA pentru livrările de energie electrică, în mod legal a avut desemnat un reprezentant fiscal,dar odată cu modificările aduse C. fisc. cu începere de la 01 ianuarie 2007, desemnarea reprezentantului legal nu mai era necesară. De aceea, începând cu 01 ianuarie 2007, reclamanta trebuia să comunice organelor fiscale cerere de anulare a înregistrării în scopuri de TVA prin reprezentant fiscal, conform pct. 56 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 44/2004. De altfel, organul de soluționare a contestațiilor și-a exprimat un punct de vedere cu privire la solicitarea de rambursare a TVA pentru serviciile prestate în România, dar s-au indicat și condițiile în care se poate face aceasta, respectiv, anularea înregistrării în scopuri de TVA prin reprezentant fiscal, stornarea facturilor emise eronat și emiterea unor facturi către persoana impozabilă din Germania, dar nu prin reprezentant fiscal.

Reclamanta, în cererea sa adresată instanței, a arătat că a depus cerere de rambursare conform Directivei a VIII-a, dar că aceasta i-a fost respinsă, însă această soluție s-a datorat culpei reclamantei care nu a respectat condițiile cerute pentru aprobarea acestei cereri și care au fost indicate chiar în decizia din 19 august 2008 emisă de A.N.A.F. Prin urmare, se constată că hotărârea instanței de fond, în ceea ce privește capătul de cerere de anulare a actelor fiscale prin care s-a refuzat rambursarea sumei de 5.118.071 RON a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. De aceea, vor fi admise recursurile declarate de A.N.A.F. și A.F.P. Sector 1 București, va fi modificată în parte sentința atacată în sensul respingerii capătului de cerere privind anularea deciziei din 19 august 2008 emisă de A.N.A.F., decizia de impunere din 21 mai 2008 emisă de A.F.P.

Sector 1 București și a raportului de inspecție fiscală în ceea ce privește suma de 5.118.071 RON. Pentru că se va respinge cererea privind anularea actelor fiscale nu se mai impune nici obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. II. Referitor la recursul declarat de reclamanta E.E.T. AG și care vizează respingerea ca inadmisibilă a cererii privind obligarea pârâtelor la plata dobânzilor, acesta este nefondat. Mai întâi, în raport de soluția adoptată în privința capătului de cerere privind rambursarea TVA, instanța de recurs nu poate obliga la plata penalităților dacă a fost respinsă cererea de anulare a actelor fiscale și de rambursare a sumei de 5.118.071 RON. Însă, chiar și în cazul în care se constată că se impunea rambursarea, în mod corect, instanța de fond a respins acest capăt de cerere având în vedere dispozițiile art. 119 alin. (1) C. proc.

fisc. potrivit cărora, „pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut de art. 112 alin. (2) sau art. 199, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabilului”. Aceleași prevederi au fost reluate și în Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1899/2004, unde la pct. 4 se prevede „Plata dobânzii cuvenite contribuabilului se va face numai în baza cererii expres depuse de acesta la organul fiscal competent”. Pentru că va fi respins recursul reclamantei, vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței ce vizează respingerea capătului de cerere privind plata dobânzilor, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de E.E.T. AG împotriva sentinței nr. 3396 din 21 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Admite recursurile declarate de A.F.P. Sector 1 București și A.N.A.F. împotriva aceleiași sentințe. Modifică în parte sentința atacată, în sensul că respinge capătul de cerere privind anularea deciziei din 19 august 2008 emisă de A.N.A.F., deciziei de impunere din 21 mai 2008 emisă de A.F.P. Sector 1 și a raportului de inspecție fiscală din 21 mai 2008 în ceea ce privește suma de 5.118.071 RON și acordarea cheltuielilor de judecată ca neîntemeiate. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2011.