ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 726/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 726/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la data de 24 februarie 2009, reclamanta E.E.T. AG a solicitat, în contradictoriu

cu pârâtele A.N.A.F. și A.F.P. Sector 1, anularea în parte a deciziei din 19 august

2008 emisă de A.N.A.F. - Direcția generală de soluționare a contestațiilor, admiterea

în parte a contestației reclamantei și, în consecință, anularea în parte a deciziei

de impunere din 21 mai 2008, privind obligațiile suplimentare de plată stabilite

de inspecția fiscală, obligarea pârâtelor la rambursarea către reclamantă a sumei

de 5.118.071 RON, obligarea pârâtelor la plata către reclamantă a sumei de 2.014.885

RON reprezentând dobândă (majorări de întârziere), datorată pentru executarea cu

întârziere a obligației de rambursare a sumei de 5.118.071 RON până la data formulării

acțiunii.

În motivarea acțiunii

sale, reclamanta a învederat instanței că operațiunile de livrare de energie electrica

reprezintă operațiuni taxabile, iar reclamanta este o persoana impozabilă nestabilită

în România care în conformitate cu prevederile art. 125

1

alin. (2)

lit. b) C. fisc. realizează livrări de energie electrică către comercianți persoane

impozabile înregistrate în scopuri de TVA în România, invocând în fundamentarea

juridică a acestei susțineri, pentru perioada de după aderare, prevederile art.

128 alin. (1), art. 132 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

Începând cu 01 ianuarie

2007, a arătat reclamanta, operațiunile efectuate de ea rămân în continuare taxabile,

numai că legiuitorul a schimbat regula privind persoana obligată la plata TVA în

cazul acestor operațiuni, care devine beneficiarul înregistrat ca plătitor de TVA,

dacă furnizorul este persoană nestabilită în România, indiferent dacă este sau nu

înregistrată în scopuri de TVA în România, conform prevederilor art. 150 alin. (1)

lit. d) C. fisc.

În ceea ce privește exercitarea

dreptului de deducere a TVA prin reprezentant fiscal, s-a arătat că aceasta s-a

efectuat în mod legal, nefiind incidente nici reglementările privind scoaterea sa

din evidență ca plătitor de TVA, nici cele privind anularea acestei înregistrări.

Nici prevederile C.

fisc., nici cele ale Normelor metodologice cu privire la desemnarea reprezentantului

fiscal sau prevederile ce statuează dispozițiile tranzitorii (art. 161 C. fisc.)

și operațiunile efectuate înainte și după data aderării (art. 161

1

C.

fisc.) nu reglementează obligativitatea deregistrării reprezentanților fiscali,

în cazul în care persoana impozabilă nestabilită în România, respectiv reclamanta,

realizează în continuare operațiuni taxabile, dar nu mai este persoana obligată

la plată TVA, ci beneficiarul are această obligație de plată a TVA.

Prin urmare, a arătat

reclamanta, atâta timp cât mandatul reprezentantului fiscal nu putea înceta conform

legii, conform celor menționate mai sus, acesta era obligat de lege să îndeplinească

atât obligațiile pe linie de TVA ale reclamantei (în acest caz evidența operațiunilor

și depunerea deconturilor TVA), cât și drepturile pe linie de TVA (respectiv dreptul

de deducere și dreptul de a solicita rambursarea soldului negativ de TVA). Astfel,

având în vedere dispozițiile art. 145 C. fisc. cu referire la dreptul de deducere

prin decontul de taxe pe valoarea adăugata, reclamanta a considerat că reprezentantul

fiscal a îndeplinit corect și în conformitate cu prevederile legale obligațiile

sale.

fond.

Prin sentința nr. 3396

din 21 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta E.E.T.

AG, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. și A.F.P. Sector 1, a dispus anularea

parțială atât a deciziei din 19 august 2008 emisă de A.N.A.F. - Direcția de

soluționare a contestațiilor, cât și a deciziei de impunere privind obligațiile

suplimentare de plată din 21 mai 2008 emisă de A.F.P. Sector 1, și a raportului

de inspecție fiscală din 21 mai 2008, în ceea ce privește suma de 5.118.071 RON

reprezentând TVA deductibilă solicitată la rambursare, a obligat pârâtele la rambursarea

către reclamantă a sumei de 5.118.071 RON și a respins ca inadmisibile pretențiile

reclamantei privind obligarea pârâtelor la plata dobânzilor și a obligat pârâtele

să achite reclamantei suma de 10.008,6 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, s-au reținut următoarele:

Pentru a decide în sensul

respingerii contestației ca neîntemeiată, organul de soluționare a contestațiilor

a reținut ca juste concluziile raportului de inspecție fiscală în ce privește lipsa

dreptului de deducere a TVA aferentă serviciului de procesare a cărbunelui energetic,

serviciilor de transport feroviar a huilei, serviciilor vamale și serviciilor de

transport energie electrică, în sumă de 5.118.071 RON.

În privința sumei de 90

RON, s-a reținut că, potrivit jurnalelor de cumpărări și vânzări aferente perioadei

octombrie 2005-martie 2007, rezultă TVA de rambursat în sumă de 12.212.124 RON,

însă la rambursare s-a solicitat suma de 12.212.214 RON, diferența fiind în sumă

de 90 RON, această sumă fiind solicitată în plus față de TVA de rambursat înregistrată

de contestatoare.

Având în vedere că acțiunea

în instanță a reclamantei ce are ca obiect doar suma de 5.118.071 RON reprezentând

TVA respinsă la rambursare, fiind considerată TVA fără drept de deducere, Curtea

a analizat justețea acestei concluzii a organului de inspecție fiscală, respectiv

a organului de soluționare a contestațiilor.

Rațiunea pentru care organele

de inspecție fiscală nu au acordat reclamantei dreptul de deducere a TVA în sumă

de 5.118.071 RON a fost aceea că achizițiile menționate (în detalierea sumei în

discuție) nu au fost destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale

societății, întrucât începând cu data de 01 ianuarie 2007 reclamanta nu a desfășurat

în România nicio activitate pentru care ar fi fost obligată la plata taxei pe valoarea

adăugată în România, derularea operațiunilor prin reprezentant fiscal nemaifiind

necesară și nici prevăzută de lege ca posibilitate.

Pentru a verifica dacă

reclamanta are drept de deducere pentru TVA-ul mai sus menționat, instanța a considerat

că trebuie verificat dacă aceasta era persoană impozabilă în accepțiunea art. 145

alin. (2) C. fisc., respectiv dacă achizițiile de servicii de procesare a huilei,

de transport al acesteia, de transport al energiei electrice erau destinate utilizării

în folosul unor operațiuni taxabile.

În urma unei analize amănunțite,

Curtea a concluzionat că achizițiile reclamantei în discuție în prezenta cauză întrunesc

cerințele impuse de dispozițiile art. 145 C. fisc., consacrând astfel dreptul reclamantei

la deducerea TVA.

A mai apreciat Curtea,

că pârâtele au introdus în raționamentul juridic al cauzei un element străin de

sfera de aplicare a dreptului de deducere a TVA, astfel cum este acesta statuat

de lege, anume o condiționare care nu are temei legal, constând în obligarea titularului

obligației de a plăti taxa în privința operațiunilor taxabile în folosul cărora

se fac achizițiile de servicii în discuție.

Următoarea chestiune analizată

de Curtea de apel a fost aceea a exercitării dreptului de deducere prin reprezentantul

fiscal după data de 01 ianuarie 2007.

Așa cum subliniază pârâtele,

opinie împărtășită de altfel și de reclamantă, după această dată desemnarea unui

reprezentant fiscal nu mai este obligatorie pentru societățile stabilite în state

membre ale Uniunii Europene.

În egală măsură însă,

a subliniat instanța, societățile stabilite în state membre ale Uniunii Europene

care desfășoară operațiuni economice pe teritoriul României au două variante pentru

realizarea obligațiilor care le revin din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată:

fie să se înregistreze în scopuri de TVA pe teritoriul României, fie să își desemneze

un reprezentant fiscal pe teritoriul României.

Prin urmare, s-a reținut

că exercitarea dreptului de deducere de către reclamantă în continuare prin reprezentantul

său fiscal constituie o opțiune validă pentru aceasta.

În ceea ce privește însă

solicitarea de dobânzi pentru suma nerambursată la termen, Curtea a apreciat ca

juste apărările pârâtelor privind inadmisibilitatea acestor pretenții.

În motivarea acestei soluții,

instanța de fond a reținut dispozițiile art. 119 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003

care se referă la acordarea dobânzilor la cererea contribuabilului, iar din actele

dosarului nu rezultă că s-ar fi depus o asemenea cerere, iar solicitarea lor direct

în fața instanței apare ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței pronunțată

de Curtea de Apel București au declarat recurs E.E.T. AG, A.F.P. Sector 1 București

și A.N.A.F.

I. În recursul declarat

de A.F.P. Sector 1 se arată că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, fiind

dată cu aplicarea greșită a legii (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.) deoarece se interpretează greșit dispozițiile legale: nelegalitatea

sentinței în legătură cu susținerile instanței de fond conform cărora achizițiile

intimatei-reclamante (procesare cărbune, transport feroviar, servicii vamale și

transportul energiei electrice) au fost utilizate în folosul operațiunilor taxabile

ale societății.

În realitate, dreptul

de deducere nu a fost acordat întrucât achizițiile nu au fost destinate utilizării

în folosul operațiunilor taxabile ale societății pentru că începând cu 01

ianuarie 2007 E.E.T. AG Germania nu a desfășurat în România nicio activitate taxabilă

pentru care să fie obligată la plata taxei pe valoarea adăugată în România.

- se critică soluția instanței

de fond cu privire la dreptul de deducere începând cu 01 ianuarie 2007 deoarece

reclamanta nu este persoană impozabilă în accepțiunea art. 127 alin. (1) C. fisc.

pentru că, începând cu 01 ianuarie 2007, persoana obligată la plata TVA în România

nu mai este aceasta pentru că nu este o persoană stabilită în România, ci în spațiul

comunitar, iar în cazul livrărilor de energie, obligația beneficiarilor acestor

livrări este aceea de a înregistra TVA;

- cu privire la existența

unui reprezentant fiscal după data de 01 ianuarie 2007 se critică soluția instanței

de fond deoarece după 01 ianuarie 2007 derularea operațiunilor prin reprezentant

fiscal, în situația în care pentru livrările de energie persoana obligată la plata

TVA în România este beneficiarul acestor livrări, nu era necesară și nici prevăzută

de lege ca posibilitate;

- se consideră că este

greșită soluția instanței de fond cu privire la obligarea la plata cheltuielilor

de judecată în cuantum de 10.008,6 RON, în lipsa oricărei culpe a autorității în

refuzul de rambursare a sumelor.

II. În recursul declarat

de A.N.A.F. se apreciază că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea

greșită a legii deoarece:

- în mod eronat, instanța

de fond a apreciat că achizițiile intimatei-reclamante întrunesc cerințele impuse

de dispozițiile art. 145 C. fisc. și dreptul de deducere a TVA-ului, pentru că în

raport de dispozițiile art. 132 alin. (1) lit. e) și art. 150 alin. (1) lit. d)

C. fisc., începând cu 01 ianuarie 2007 persoana obligată la plata TVA-ului în România

nu este reclamanta, care este o persoană nestabilită în țară, ci beneficiarii livrărilor

de energie electrică, respectiv persoanele impozabile din România;

- în raport de art. 150

alin. (2) C. fisc. nu se mai impunea mențiunea unui reprezentant fiscal pentru că

acesta se desemnează numai atunci când persoana nestabilită în România ar fi obligată

la plata TVA, or, reclamanta nu mai este obligată la plata TVA pentru livrările

de energie, ci beneficiarii acestor livrări;

- în privința faptului

că legea nu face distincție între operațiuni taxabile pentru care furnizorul este

obligat la plata TVA și operațiuni taxabile pentru care beneficiarul este obligat

la plata TVA s-a arătat că începând cu 01 ianuarie 2007 reclamanta, prin reprezentant

fiscal, nu a realizat operațiuni taxabile în România, respectiv nu a facturat TVA

și nu a colectat TVA pentru livrările de energie nedesfășurând în România nicio

activitate pentru care ar fi fost obligată la plata TVA în România;

- nu este corectă nici

susținerea instanței de fond referitoare la deducerea prin reprezentant fiscal după

01 ianuarie 2007 deoarece aceasta nu era prevăzută de lege ca posibilitate și nici

necesară.

Se invocă faptul că organul

de soluționare a contestațiilor a precizat că reclamanta ar putea solicita rambursarea

TVA pentru serviciile prestate în favoarea sa în România în baza Directivei a VIII-a

dar că în această situație se impune anularea înregistrării în scopuri de TVA prin

reprezentant fiscal, stornate facturile emise eronat și emise facturile corect către

persoane impozabile din Germania, conform art. 155 C. fisc.;

- se critică soluția și

sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată sau au fost greșit acordate și

se impune, în subsidiar, reducerea cuantumului acestora.

III. În recursul declarat

de reclamanta E.E.T. AG se critică soluția instanței de fond prin care s-a respins

capătul de cerere privind acordarea dobânzilor ca inadmisibile.

S-a arătat faptul că dobânda

este datorată executării cu întârziere a obligației de rambursare a TVA.

Ca urmare a anulării deciziilor

A.N.A.F. și A.F.P. Sector 1 se poate cere direct instanței de contencios administrativ

repararea pagubei cauzate, respectiv acordarea majorărilor de întârziere pentru

refuzul rambursării de TVA.

Chiar C. proc. fisc. prevede

acordarea de majorări de întârziere pentru sumele de restituit sau de rambursat

de la buget.

Pentru a beneficia de

aceste majorări, reclamanta nici nu a avut obligația și nici posibilitatea legală

de a formula cereri către autoritatea fiscală anterior introducerii cererii de chemare

în judecată și a considerat că prevederile procedurii de restituire sau rambursare

a sumelor de la buget aprobate prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1899/2004

sunt inaplicabile în cauză.

Referitor la cheltuielile

de judecată se arată că oricum, cheltuieli au fost mult mai mari decât cele acordate

de instanță și nu se impunea reducerea lor.

recurs.

După examinarea motivelor

de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursurile

declarate de A.N.A.F. și A.F.P. Sector 1 București și va respinge recursul declarat

de reclamanta E.E.T. AG.

I. Pentru că motivele

invocate de pârâtele A.N.A.F. și A.F.P. Sector 1 București sunt aproape identice

vor fi analizate și admise recursurile pentru următoarele considerente:

Prezentul litigiu vizează

refuzul organelor fiscale de a aproba rambursarea sumei de 5.118.071 RON reprezentând

TVA aferentă serviciului de procesare a cărbunelui energetic, serviciilor de transport

feroviar al huilei, serviciilor vamale și serviciilor de transport energie electrică

pe motiv că aceste achiziții nu au fost destinate utilizării în folosul operațiunilor

taxabile ale societății pentru că începând cu 01 ianuarie 2007 reclamanta nu a mai

desfășurat nicio activitate pentru care ar fi fost obligată la plata TVA în România,

iar derularea operațiunilor prin reprezentant fiscal nemaifiind necesară și nici

prevăzută de lege ca posibilitate.

Soluția instanței de fond

a fost criticată atât în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor pentru deducerea

TVA-ului cât și în privința menținerii unui reprezentant fiscal.

Problema care se impune

a fi dezlegată este aceea dacă reclamanta E.E.T. AG, prin reprezentant fiscal

SC R.H.C. SRL are drept de deducere, începând cu 01 ianuarie 2007, a TVA-ului aferent

serviciilor de procesare a cărbunelui energetic, serviciilor de transport feroviar

al huilei, serviciilor vamale și serviciilor de transport energie electrică, în

condițiile în care, începând cu acea dată, reclamanta nu a mai desfășurat activități

pentru care să fie obligată la plata TVA în România.

În rezolvarea acestei

problema trebuie precizat că reclamanta, prin reprezentant fiscal, a dedus TVA aferent

serviciului de procesare a cărbunelui energetic către SC E.D. SA, serviciului de

transport feroviar al huilei, unor servicii vamale și unor servicii de transport

energie electrică, începând cu 01 ianuarie 2007.

Tot cu aceeași dată, reclamanta

a efectuat livrări de energie electrică în România, însă TVA-ul aferent acestor

operațiuni nu a mai fost facturat și evidențiat în decontul de TVA al reprezentantului

fiscal.

Potrivit dispozițiilor

art. 145 alin. (2) C. fisc., în forma în vigoare, începând cu 01 ianuarie 2007,

„orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor dacă

acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operațiuni: a) operațiuni

taxabile; b) operațiuni rezultate din activități economice pentru care locul livrării/

prestării se consideră ca fiind în străinătate, dacă taxa ar fi deductibilă, în

cazul în care aceste operațiuni ar fi realizate în România”.

Însă, acest text, cu caracter

de principiu, are precizări în alte texte ale C. fisc. „Locul livrării de bunuri”,

potrivit art. 132 alin. (1) lit. c) C. fisc., în cazul livrării de energie electrică

(cum este cazul în speță) se consideră locul unde comerciantul, persoană impozabilă

este stabilit sau are un sediu fix pentru care se livrează bunurile.

Obligația de plată a taxei

pe valoarea adăugată, datorată în România revine, potrivit art. 150 alin. (1)

lit. d) C. fisc., începând cu 01 ianuarie 2007, în cazul livrărilor de energie,

persoanei înregistrate conform art. 153 sau 153

1

în condițiile art. 132

alin. (1) lit. e) sau f), dacă aceste livrări sunt realizate de o persoană impozabilă

care nu este stabilită în România, chiar dacă este înregistrat în scopuri de TVA

în România, conform art. 153 alin. (4).

Prin urmare, în raport

de aceste dispoziții, de la 01 ianuarie 2007, plata TVA pentru livrările de energie

electrică se face de către beneficiarii livrărilor de energie electrică, persoane

impozabile în România și nu de reclamantă, astfel că pentru livrările de energie

ale acesteia către beneficiarii din România nu s-a mai evidențiat TVA de către reprezentantul

fiscal începând cu 01 ianuarie 2007.

Toate acestea dovedesc

că reclamanta, persoană impozabilă în Germania, nu a realizat operațiuni taxabile,

pentru că nu facturează TVA și nici nu colectează TVA pentru livrările de energie,

deci nu desfășoară nicio activitate pentru care să fie obligată la plata TVA în

România, nici nu poate beneficia de deducerea TVA-ului, prin reprezentant fiscal,

aferent achizițiilor făcute începând cu 01 ianuarie 2007 în vederea realizării de

operațiuni de livrare de energie electrică către persoane juridice din România.

A doua problemă care se

impune a fi analizată este aceea a menținerii unui reprezentant fiscal de către

E.E.T. AG Germania și emiterea de facturi prin acestea, după 01 ianuarie 2007.

Art. 150 alin. (2) C.

fisc. reglementează desemnarea reprezentantului fiscal: „a) atunci

când persoana obligată la plata taxei, conform alin. (1) este o persoană impozabilă

stabilită în Comunitate, dar nu în România, respectiva persoană poate, în condițiile

stabilite prin norme, să desemneze un reprezentant fiscal ca persoană obligată la

plata taxei și b) atunci când persoana

obligată la plata taxei, conform alin. (1), este o persoană impozabilă care nu este

stabilită în Comunitate, respectiva persoană este obligată, în condițiile stabilite

prin norme, să desemneze un reprezentant fiscal ca persoană obligată la plata taxei”.

În raport de aceste dispoziții,

după 01 ianuarie 2007, reprezentantul fiscal este desemnat numai atunci când persoana

impozabilă nu este stabilită în România, dar ar fi obligată la plata taxei pe valoare

adăugată.

În speță, fiind vorba

de livrări de energie, iar obligația de plată a TVA-ului revine beneficiarilor livrărilor,

reclamanta nu are obligația de plată a TVA-ului și, deci, nu este obligată să desemneze

un reprezentant fiscal.

Astfel, susținerile instanței

de fond potrivit cărora exercitarea dreptului de deducere prin reprezentant fiscal

și după 01 ianuarie 2007 ar avea acoperire legală sunt neîntemeiate, achizițiile

de servicii nu au fost făcute în scopul desfășurării de operațiuni taxabile, atâta

timp cât legea prevede obligația de plată a TVA-ului, în cazul livrărilor de energie,

în sarcina beneficiarilor acestor livrări.

Cum până la 31

decembrie 2006, reclamanta era obligată la plata TVA pentru livrările de energie

electrică, în mod legal a avut desemnat un reprezentant fiscal,dar odată cu modificările

aduse C. fisc. cu începere de la 01 ianuarie 2007, desemnarea reprezentantului legal

nu mai era necesară.

De aceea, începând cu

01 ianuarie 2007, reclamanta trebuia să comunice organelor fiscale cerere de anulare

a înregistrării în scopuri de TVA prin reprezentant fiscal, conform pct. 56

alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 44/2004.

De altfel, organul de

soluționare a contestațiilor și-a exprimat un punct de vedere cu privire la solicitarea

de rambursare a TVA pentru serviciile prestate în România, dar s-au indicat și condițiile

în care se poate face aceasta, respectiv, anularea înregistrării în scopuri de TVA

prin reprezentant fiscal, stornarea facturilor emise eronat și emiterea unor facturi

către persoana impozabilă din Germania, dar nu prin reprezentant fiscal.

Reclamanta, în cererea

sa adresată instanței, a arătat că a depus cerere de rambursare conform Directivei

a VIII-a, dar că aceasta i-a fost respinsă, însă această soluție s-a datorat culpei

reclamantei care nu a respectat condițiile cerute pentru aprobarea acestei cereri

și care au fost indicate chiar în decizia din 19 august 2008 emisă de A.N.A.F.

Prin urmare, se constată

că hotărârea instanței de fond, în ceea ce privește capătul de cerere de anulare

a actelor fiscale prin care s-a refuzat rambursarea sumei de 5.118.071 RON a fost

dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

De aceea, vor fi admise

recursurile declarate de A.N.A.F. și A.F.P. Sector 1 București, va fi modificată

în parte sentința atacată în sensul respingerii capătului de cerere privind anularea

deciziei din 19 august 2008 emisă de A.N.A.F., decizia de impunere din 21 mai 2008

emisă de A.F.P. Sector 1 București și a raportului de inspecție fiscală în ceea

ce privește suma de 5.118.071 RON.

Pentru că se va respinge

cererea privind anularea actelor fiscale nu se mai impune nici obligarea pârâtelor

la plata cheltuielilor de judecată.

II. Referitor la recursul

declarat de reclamanta E.E.T. AG și care vizează respingerea ca inadmisibilă a cererii

privind obligarea pârâtelor la plata dobânzilor, acesta este nefondat.

Mai întâi, în raport de

soluția adoptată în privința capătului de cerere privind rambursarea TVA, instanța

de recurs nu poate obliga la plata penalităților dacă a fost respinsă cererea de

anulare a actelor fiscale și de rambursare a sumei de 5.118.071 RON.

Însă, chiar și în cazul

în care se constată că se impunea rambursarea, în mod corect, instanța de fond a

respins acest capăt de cerere având în vedere dispozițiile art. 119 alin. (1) C.

proc. fisc. potrivit cărora, „pentru sumele de restituit sau de rambursat de la

buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului

prevăzut de art. 112 alin. (2) sau art. 199, după caz. Acordarea dobânzilor se face

la cererea contribuabilului”.

Aceleași prevederi au

fost reluate și în Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1899/2004, unde la

pct. 4 se prevede „Plata dobânzii cuvenite contribuabilului se va face numai în

baza cererii expres depuse de acesta la organul fiscal competent”.

Pentru că va fi respins

recursul reclamantei, vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței ce vizează

respingerea capătului de cerere privind plata dobânzilor, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de E.E.T. AG împotriva sentinței nr. 3396 din 21 octombrie 2009 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursurile declarate

de A.F.P. Sector 1 București și A.N.A.F. împotriva aceleiași sentințe.

Modifică în parte sentința

atacată, în sensul că respinge capătul de cerere privind anularea deciziei din 19

august 2008 emisă de A.N.A.F., deciziei de impunere din 21 mai 2008 emisă de A.F.P.

Sector 1 și a raportului de inspecție fiscală din 21 mai 2008 în ceea ce privește

suma de 5.118.071 RON și acordarea cheltuielilor de judecată ca neîntemeiate.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie

2011.