ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6077/2011

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3183 din 13 iulie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC E. SA București în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor în ce privește anularea deciziei de impunere nr. 3 din 21 ianuarie 2008, a raportului de inspecție fiscală nr. 11240/2008 și a deciziei nr. 118 din 22 aprilie 2008, a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea deciziei nr. 357 din 24 septembrie 2008, pentru lipsa procedurii prealabile, a respins cererea expertului M.E.V., privind majorarea onorariului de expert pentru lucrarea de specialitate efectuată.

Împotriva acestei sentințe a declarat reclamanta SC E. SA București, criticând-o ca netemeinică și nelegală, întrucât a fost dată cu greșita aplicare a legii. Prin Decizia nr. 3049 din 26 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, a respins recursul declarat de SC E. SA București, împotriva sentinței civile nr. 3183 din 13 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs a reținut în esență că din probatoriile administrate a rezultat că reclamanta a diminuat baza impozabilă pentru anul 2001 cu suma de 131.321.993 lei, înregistrând greșit penalitățile calculate pentru neachitarea în termenele contractuale a facturilor de energie electrică într-un cont extrabilanțier, iar la finele anului 2001 recurenta nu a contabilizat la venituri aceste penalități.

S-a mai arătat în considerentele hotărârii atacate că perioada supusă controlului, de către organele fiscale, intră sub incidența O.M.F.P. nr. 94/2001, ordin care prevedea în Secțiunea a 5-a la pct. 5.5. că unul dintre principiile care guvernează activitatea de evidență contabilă este acela al independenței exercițiului financiar, astfel că trebuiau luate în considerare toate veniturile și cheltuielile aferente exercițiului financiar fără a se ține seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăților. A mai reținut instanța de recurs că reclamanta SC E. SA București avea obligația, conform Regulamentului nr. 704/1993 de aplicare a Legii nr. 82/1991, de a înregistra ca venituri penalitățile pentru neachitarea în termen a facturilor de energie electrică, necondiționat de încasare, iar pentru faptul că nu s-a procedat astfel, recurenta-reclamantă a diminuat veniturile impozabile cu suma de 13.321.993 lei.

Instanța de recurs a constatat că penalitățile înregistrate de reclamantă nu constituie venituri financiare și nici venituri excepționale din operațiuni de capital și deci nu se înscriu în excepțiile de la regula contabilității de angajament, astfel că în mod corect au fost înlăturate concluziile expertului, întrucât s-a mers pe contul extrabilanțier, acest procedeu de înregistrare contabilă fiind nelegal. Împotriva acestei decizii, a formulat contestație în anulare SC E. SA București. În motivarea contestației în anulare, SC E. SA a arătat, în esență, următoarele: Instanța de control judiciar, respingând recursul, a omis să analizeze și să se pronunțe asupra unuia dintre motivele de recurs formulate, referitor la implicațiile H.G.

nr. 1342/2001 asupra situației de fapt, și nici nu a analizat, ca efect al divizării SC E. SA, că debitori ai obligațiunii de plată neîndeplinită la nivelul anului 2001 de către aceasta, au devenit societățile de distribuție înființate în baza hotărârii de guvern amintită, care au preluat drepturile și obligațiile contestatoarei, ca și întreg soldul contului de penalități neîncasate, existent la nivelul anului 2001. Cu alte cuvinte, instanța a ignorat că debitorul obligației de plată neîndeplinită de SC E. SA nu este această societate comercială, ci filialele de distribuție a energiei electrice care au preluat, în baza H.G. nr. 1342/2001, prin divizare, activitatea de distribuție, deci și toate drepturile și obligațiile legate de activitatea respectivă.

Prin urmare, instanța nu a ținut cont de dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cu care, în cazul în care obligația de plată a unei creanțe bugetare nu a fost îndeplinită de debitor, cel care preia, în tot sau în parte, drepturile și obligațiile debitorului supus divizării, fuziunii ori reorganizării, devine debitor al acelei obligații de plată. Contestația în anulare este fondată. Reclamanta SC E. SA București a formulat recurs, în termen legal, împotriva sentinței civile nr. 3183 din 13 iulie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, criticând hotărârea instanței în sensul că: 1. Instanța de fond nu s-a pronunțat în legătură cu implicațiile H.G. nr. 1342/2001 în speță și nu a analizat faptul că debitori ai obligației de plată neîndeplinită la nivelul anului 2001, de către SC E. SA au devenit societățile de distribuție înființate prin efectul H.G.

nr. 1342/2001, care au preluat drepturile și obligațiile reclamantei, ca efect al divizării acesteia. Instanța nu a ținut cont de dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, care stipulează că obligațiile debitorului supus divizării, fuziunii ori reorganizării judiciare devin obligațiile celui care preia, în tot sau în parte, drepturile și obligațiile acelui debitor. Așa fiind, obligația de plată înscrisă în deciziile contestate nu aparține SC E. SA, ci societăților de distribuție a energiei electrice mai sus amintite. 2. Instanța de fond a reținut că eroarea contabilă de înregistrare a penalităților de întârziere într-un cont extrabilanțier, fără a respecta principiul contabilității de management, a generat impozite suplimentare, îmbrățișând astfel opinia A.N.A.F.

în sensul că impozitele trebuiau evidențiate contabil și achitate la momentul încheierii exercițiului financiar, iar nu cum au procedat filialele nou înființate, care au efectuat aceste operațiuni la momentul încasării. În condițiile în care s-ar proceda la calcularea impozitelor suplimentare pentru aceleași penalități de întârziere pentru care impozitele au fost deja achitate de filialele de distribuție înființate în baza H.G. nr. 1342/2001, se ajunge la o dublă impozitare, aspect de care instanța de fond nu a ținut cont. 3. În ceea ce privește inadmisibilitatea anulării obligațiilor de plată, înscrise în Decizia nr. 357/2009, instanța de fond nu a ținut cont de caracterul accesoriu al sumelor evidențiate în respectiva decizie, în raport de sumele înscrise în Decizia nr. 118/2008 și, de asemenea, nu a ținut cont nici de prevederile art. 47 alin. (2) din O.G.

nr. 92/2003, dispoziții care stipulează că desființarea totală sau parțială a actelor administrative, prin care s-au stabilit creanțe fiscale principale, atrage desființarea totală sau parțială a actelor administrative prin care s-au stabilit creanțe fiscale accesorii aferente creanțelor principale anulate. Respingând recursul, constată Înalta Curte, instanța de control judiciar a reținut în cuprinsul Deciziei nr. 3049 din 26 mai 2011, împotriva căreia s-a formulat prezenta contestația în anulare, că reclamanta a diminuat baza impozabilă pentru anul 2001 cu suma de 131.321.993 lei, înregistrând greșit într-un cont extrabilanțier penalitățile calculate pentru neachitarea în termen a facturilor de energie electrică.

Procedându-se în acest fel, a reținut instanța de recurs, s-a încălcat principiul independenței exercițiului financiar întrucât veniturile și cheltuielile aferente exercițiului financiar trebuiau luate în considerare fără a se ține seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăților, înregistrarea penalităților ca venituri trebuind efectuată necondiționat de încasare, conform prevederilor Regulamentului nr. 704/1993 de aplicare a Legii nr. 82/1991. De asemenea, instanța de recurs a reținut că, în mod legal, prima instanță a respins ca inadmisibilă cererea reclamantei referitoare la anularea Deciziei de impunere nr. 357 din 24 aprilie 2008, în condițiile în care SC E. SA nu a urmat procedura de contestare a respectivei decizii, astfel cum este reglementată în art. 205 C. proc.

fisc. Față de cele ce preced, rezultă cu puterea evidenței că instanța de recurs a omis ca din cele trei motive de recurs să-l examineze pe cel referitor la implicațiile H.G. nr. 1342/2001, precum și la incidența în cauză a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, motiv indicat la pct. 1 de mai sus și dezvoltat de reclamantă la pct. 3 din memoriul de recurs (fila 9- dosar nr. 6343/2/2008). În consecință, Înalta Curte, constată că instanța omițând din greșeală să cerceteze unul dintre motivele de recurs, sunt satisfăcute cerințele art. 318 C. proc. civ., astfel că va admite contestația în anulare formulată de SC E. SA, va anula Decizia civilă nr. 3049 din 26 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal și va fixa termen pentru rejudecarea recursului la data de 20 martie 2012.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite contestația în anulare formulată de SC E. SA București împotriva Deciziei nr. 3049 din 26 mai 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Anulează decizia nr. 3049 din 26 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Fixează termen pentru rejudecarea recursului la data de 20 martie 2012, cu citarea părților. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2011.