ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6077/2011

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

3183 din 13 iulie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de

reclamanta SC E. SA București în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de

Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor în ce

privește anularea deciziei de impunere nr. 3 din 21 ianuarie 2008, a raportului

de inspecție fiscală nr. 11240/2008 și a deciziei nr. 118 din 22 aprilie 2008,

a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea deciziei nr. 357

din 24 septembrie 2008, pentru lipsa procedurii prealabile, a respins cererea

expertului M.E.V., privind majorarea onorariului de expert pentru lucrarea de

specialitate efectuată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat reclamanta SC E. SA București, criticând-o ca netemeinică

și nelegală, întrucât a fost dată cu greșita aplicare a legii.

Prin Decizia nr. 3049

din 26 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, a respins recursul

declarat de SC E. SA București, împotriva sentinței civile nr. 3183 din 13

iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de recurs a reținut în esență că din probatoriile

administrate a rezultat că reclamanta a diminuat baza impozabilă pentru anul

2001 cu suma de 131.321.993 lei, înregistrând greșit penalitățile calculate

pentru neachitarea în termenele contractuale a facturilor de energie electrică

într-un cont extrabilanțier, iar la finele anului 2001 recurenta nu a contabilizat

la venituri aceste penalități.

S-a mai arătat în

considerentele hotărârii atacate că perioada supusă controlului, de către

organele fiscale, intră sub incidența O.M.F.P. nr. 94/2001, ordin care prevedea

în Secțiunea a 5-a la pct. 5.5. că unul dintre principiile care guvernează

activitatea de evidență contabilă este acela al independenței exercițiului

financiar, astfel că trebuiau luate în considerare toate veniturile și cheltuielile

aferente exercițiului financiar fără a se ține seama de data încasării sumelor

sau a efectuării plăților.

A mai reținut

instanța de recurs că reclamanta SC E. SA București avea obligația, conform

Regulamentului nr. 704/1993 de aplicare a Legii nr. 82/1991, de a înregistra ca

venituri penalitățile pentru neachitarea în termen a facturilor de energie

electrică, necondiționat de încasare, iar pentru faptul că nu s-a procedat

astfel, recurenta-reclamantă a diminuat veniturile impozabile cu suma de 13.321.993

lei.

Instanța de recurs a

constatat că penalitățile înregistrate de reclamantă nu constituie venituri

financiare și nici venituri excepționale din operațiuni de capital și deci nu

se înscriu în excepțiile de la regula contabilității de angajament, astfel că

în mod corect au fost înlăturate concluziile expertului, întrucât s-a mers pe

contul extrabilanțier, acest procedeu de înregistrare contabilă fiind nelegal.

Împotriva acestei

decizii, a formulat contestație în anulare SC E. SA București.

În motivarea

contestației în anulare, SC E. SA a arătat, în esență, următoarele:

Instanța de control

judiciar, respingând recursul, a omis să analizeze și să se pronunțe asupra

unuia dintre motivele de recurs formulate, referitor la implicațiile H.G. nr. 1342/2001

asupra situației de fapt, și nici nu a analizat, ca efect al divizării SC E. SA,

că debitori ai obligațiunii de plată neîndeplinită la nivelul anului 2001 de

către aceasta, au devenit societățile de distribuție înființate în baza

hotărârii de guvern amintită, care au preluat drepturile și obligațiile

contestatoarei, ca și întreg soldul contului de penalități neîncasate, existent

la nivelul anului 2001.

Cu alte cuvinte,

instanța a ignorat că debitorul obligației de plată neîndeplinită de SC E. SA

nu este această societate comercială, ci filialele de distribuție a energiei

electrice care au preluat, în baza H.G. nr. 1342/2001, prin divizare,

activitatea de distribuție, deci și toate drepturile și obligațiile legate de

activitatea respectivă. Prin urmare, instanța nu a ținut cont de dispozițiile art.

2 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cu care, în cazul în care

obligația de plată a unei creanțe bugetare nu a fost îndeplinită de debitor,

cel care preia, în tot sau în parte, drepturile și obligațiile debitorului

supus divizării, fuziunii ori reorganizării, devine debitor al acelei obligații

de plată.

Contestația în

anulare este fondată.

Reclamanta SC E. SA

București a formulat recurs, în termen legal, împotriva sentinței civile nr.

3183 din 13 iulie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, criticând

hotărârea instanței în sensul că:

nu s-a pronunțat în legătură cu implicațiile H.G. nr. 1342/2001 în speță și nu

a analizat faptul că debitori ai obligației de plată neîndeplinită la nivelul

anului 2001, de către SC E. SA au devenit societățile de distribuție înființate

prin efectul H.G. nr. 1342/2001, care au preluat drepturile și obligațiile

reclamantei, ca efect al divizării acesteia. Instanța nu a ținut cont de

dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, care stipulează că

obligațiile debitorului supus divizării, fuziunii ori reorganizării judiciare

devin obligațiile celui care preia, în tot sau în parte, drepturile și

obligațiile acelui debitor. Așa fiind, obligația de plată înscrisă în deciziile

contestate nu aparține SC E. SA, ci societăților de distribuție a energiei

electrice mai sus amintite.

reținut că eroarea contabilă de înregistrare a penalităților de întârziere

într-un cont extrabilanțier, fără a respecta principiul contabilității de management,

a generat impozite suplimentare, îmbrățișând astfel opinia A.N.A.F. în sensul

că impozitele trebuiau evidențiate contabil și achitate la momentul încheierii

exercițiului financiar, iar nu cum au procedat filialele nou înființate, care

au efectuat aceste operațiuni la momentul încasării. În condițiile în care s-ar

proceda la calcularea impozitelor suplimentare pentru aceleași penalități de

întârziere pentru care impozitele au fost deja achitate de filialele de

distribuție înființate în baza H.G. nr. 1342/2001, se ajunge la o dublă

impozitare, aspect de care instanța de fond nu a ținut cont.

privește inadmisibilitatea anulării obligațiilor de plată, înscrise în Decizia nr.

357/2009, instanța de fond nu a ținut cont de caracterul accesoriu al sumelor

evidențiate în respectiva decizie, în raport de sumele înscrise în Decizia nr. 118/2008

și, de asemenea, nu a ținut cont nici de prevederile art. 47 alin. (2) din O.G.

nr. 92/2003, dispoziții care stipulează că desființarea totală sau parțială a

actelor administrative, prin care s-au stabilit creanțe fiscale principale,

atrage desființarea totală sau parțială a actelor administrative prin care s-au

stabilit creanțe fiscale accesorii aferente creanțelor principale anulate.

Respingând recursul,

constată Înalta Curte, instanța de control judiciar a reținut în cuprinsul

Deciziei nr. 3049 din 26 mai 2011, împotriva căreia s-a formulat prezenta

contestația în anulare, că reclamanta a diminuat baza impozabilă pentru anul

2001 cu suma de 131.321.993 lei, înregistrând greșit într-un cont

extrabilanțier penalitățile calculate pentru neachitarea în termen a facturilor

de energie electrică.

Procedându-se în

acest fel, a reținut instanța de recurs, s-a încălcat principiul independenței

exercițiului financiar întrucât veniturile și cheltuielile aferente

exercițiului financiar trebuiau luate în considerare fără a se ține seama de

data încasării sumelor sau a efectuării plăților, înregistrarea penalităților

ca venituri trebuind efectuată necondiționat de încasare, conform prevederilor

Regulamentului nr. 704/1993 de aplicare a Legii nr. 82/1991. De asemenea,

instanța de recurs a reținut că, în mod legal, prima instanță a respins ca

inadmisibilă cererea reclamantei referitoare la anularea Deciziei de impunere nr.

357 din 24 aprilie 2008, în condițiile în care SC E. SA nu a urmat procedura de

contestare a respectivei decizii, astfel cum este reglementată în art. 205 C.

proc. fisc.

Față de cele ce

preced, rezultă cu puterea evidenței că instanța de recurs a omis ca din cele

trei motive de recurs să-l examineze pe cel referitor la implicațiile H.G. nr. 1342/2001,

precum și la incidența în cauză a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. b) din O.G.

nr. 92/2003, motiv indicat la pct. 1 de mai sus și dezvoltat de reclamantă la

pct. 3 din memoriul de recurs (fila 9- dosar nr. 6343/2/2008).

În consecință, Înalta

Curte, constată că instanța omițând din greșeală să cerceteze unul dintre

motivele de recurs, sunt satisfăcute cerințele art. 318 C. proc. civ., astfel

că va admite contestația în anulare formulată de SC E. SA, va anula Decizia

civilă nr. 3049 din 26 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal și va fixa termen pentru rejudecarea

recursului la data de 20 martie 2012.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația în

anulare formulată de SC E. SA București împotriva Deciziei nr. 3049 din 26 mai

2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Anulează decizia nr. 3049

din 26 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Fixează termen pentru

rejudecarea recursului la data de 20 martie 2012, cu citarea părților.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 decembrie 2011.