ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1128/2013

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 127 din 23 mai 2001 Curtea de Apel Cluj-Napoca Secția Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții B.C. și B.T.A. și intervenientii B.A.I., B.B.F.K. și B.A.l. împotriva sentinței civile nr. 35 din 30 ianuarie 2001 a Tribunalului Cluj. Pentru a dispune în acest sens, instanța de apel a reținut următoarele. Prin sentința civilă nr. 35 din 30 ianuarie 2001 a Tribunalului Cluj s-a respins acțiunea civilă, extinsă și completată, formulată de reclamanții B.C. și B.T.A. împotriva pârâților Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, SC T.T. SA Cluj Napoca, SC P. SA Cluj-Napoca și Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului - Sucursala Regionala Nord-Vest Cluj-Napoca.

S-au respins cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții B.A.I., B.A.I. și F.K. Au fost obligați reclamanții și intervenienții, în solidar, să îi plătească pârâtei SC P. SA Cluj-Napoca, cheltuieli de judecată în sumă de 4.000.000 lei. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că asupra imobilului în litigiu, situat în Cluj-Napoca, înscris în CF nr. 1203 Cluj-Napoca, nr. top. 3811, a fost proprietar tabular sub nr. B2 J.P., soția lui B.G. Acest imobil a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, fiind înscris în anexa la decret, la poziția nr. 98, unde apare evidențiat ca proprietar tabular la data naționalizării B.G., respectiv B.G., respectiv soțul numitei J.P.

Prin încheierea nr. A19A din 23 noiembrie 1995 s-a intabulat dreptul de proprietate al Statului Român, sub B3, asupra imobilului, după care a fost transcris în CF nr. 22478 Cluj-Napoca, în favoarea Statului Român și în folosința Sfatului Popular al județului Cluj, iar după partajarea pe apartamente, apare evidențiat sub B.26 în favoarea Oficiului Farmaceutic Regional Cluj, respectiv în CF nr. 91059 Cluj-Napoca, nr. top.381/1 în favoarea SC T.T. SA Cluj-Napoca. Dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 le conferă foștilor proprietari și succesorilor acestora, ale căror bunuri au fost preluate de stat fără titlu valabil, dreptul de a le revendica pe calea dreptului comun.

Reclamanții nu au însă calitate procesuală activă, întrucât prin testamentul olograf încheiat la data de 23 noiembrie 1947 baroneasa J.P., căsătorită B.P., a dispus asupra averii sale, instituindu-l ca legatar universal pe soțul ei, contele B.G., urmând ca în situația în care acesta va deceda înainte ori va renunța la moștenire, averea să revină verișoarei sale, baronesei B.J., născută baroneasa W.M., antecesoarea reclamanților și a intervenienților. Testatoarea B.P. a decedat la data de 9 martie 1962, iar soțul ei a decedat ulterior, la data de 13 septembrie 1968. Întrucât nu s-a făcut dovada că B.G. ar fi renunțat expres la moștenirea după soția lui, iar reclamanții nu sunt moștenitorii lui B.M., nici ai lui B.G., aceștia nu au calitate procesuală activă.

Asupra apelului declarat de reclamanți și intervenienți, instanța a reținut următoarele: Dispoziția prevăzută în testament reprezintă o substituție vulgară, prin care testatoarea a desemnat pe lângă primul gratificat, soțul ei B.G., și un al doilea gratificat, W.M. - pentru cazul în care soțul ei nu ar revendica averea, ori ar deceda înaintea testatoarei, cazuri în care liberalitatea ar fi devenit ineficace în privința lui. Prin urmare, sunt două liberalități alternative, dintre care prima este pură și simplă, iar cea de a doua este făcută sub condiția suspensivă a ineficacității celei dintâi, iar întrucât prima liberalitate este ineficace, prin efectul realizării condiției suspensive s-a născut dreptul lui W.M., dobândit direct de la testatoare.

Conform art. 804 C. civ., este permisă dispoziția prin care o a treia persoană ar fi chemată a lua darul, ereditatea sau legatul, în cazul când donatorul, eredele numit sau legatarul nu ar primi/s-au nu ar putea primi. Din certificatul de moștenitor din 21 aprilie 1998 rezultă că reclamanții și intervenienții sunt moștenitorii lui B.M. decedată la data de 25 martie 1984, în cote egale de câte 1/5 parte fiecare, în calitate de fii și fiice. Prin urmare, reclamanții au calitate procesuala activă, contrar susținerilor primei instanțe. În anexa la Decretul nr. 92/1950, B.G., figurează la poziția 98 cu 23 de apartamente, iar B.P. din Cluj, figurează la poziția 101 cu 9 apartamente. Naționalizarea dispusă de acest act normativ a operat "in rem" cu privire la imobilele prevăzute de art. I, care au fost considerate "juris et jure", ca fiind dobândite în mod ilicit.

Atât baroneasa B.P., cât și contele B.G. nu s-au încadrat în dispozițiile art. II din decret, pentru a fi exceptați de la naționalizare. Totodată, același Decret nr. 92/1950 prevedea în art. V că imobilele proprietatea soțului, soției sau ale copiilor minori se consideră ca aparținând unui singur proprietar în ce privește aplicarea acestui decret. Întrucât imobilul în litigiu a fost preluat la stat cu titlu valabil,iar potrivit ar. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, caz în care trebuia urmărită calea specială, s-a respins apelul declarat de reclamanți și intervenienți împotriva sentinței, care a fost menținută, cu substituirea motivării primei instanțe.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B.C., B.T.Ș.A. și intervenienții B.A.I.B.F.C., B.A.J. criticând-o pentru următoarele motive: 1. Față de modul de dispunere al primei instanțe, trebuia anulată sentința și numai după aceea să se procedeze la evocarea fondului, potrivit art. 297 C. proc. civ. 2. Deși în considerente li se acceptă critica vizând calitatea procesuală, în dispozitiv nu numai că nu se schimbă hotărârea primei instanțe, ci se menține sentința, care îi obligă la plata cheltuielilor de judecată. În realitate, petitul al treilea a fost admis, caz în care nu se mai justificau cheltuielile de judecată. Doar celelalte petite au fost respinse. Se impune astfel modificarea deciziei și schimbarea soluției primei instanțe în sensul că reclamanții și intervenienții în interes propriu sunt moștenitori acceptanți în cotă de 1/5 fiecare după mama lor, B.M.

(n. W.), care este moștenitoarea testamentară a lui B.G. (n. l.P.), cu cheltuieli de judecată justificate în primă instanță. 3. Proprietarei imobilelor în discuție, B.G. (n. l.P.) nu i s-a naționalizat imobilul în litigiu. Aceasta figurează la poziția nr. 101 din lista anexă la Decretul nr. 92/1950, unde este indicat imobilul din Cluj, cu menționarea numelui său corect, ceea ce înseamnă că de la aceasta s-a dorit naționalizarea numai a acestui imobil. În speță este vorba de alt imobil, situat în Cluj, care figurează în aceeași listă anexă pe numele B.G. în CF Cluj nr. 1203 este evidențiat acest imobil, dar la data de 4 noiembrie 1942, sub B2, este înscris ca proprietar B.G. n. l.P. Ulterior, sub B3, în aceeași CF, se înscrie Statul, în baza Decretului nr. 92/1950.

Numele înscris în Cf nu este identic nici cu cel al soțului fostului proprietar de carte funciară, respectiv B.G., care nu era nici proprietarul de carte funciară. Potrivit H.G. nr. 11/1997, naționalizarea imobilelor s-a făcut atât „in rem" cât și „in personam". Numai dacă aceste elemente coincid este o naționalizare, un titlu. Față de lipsa acestei identități, imperios solicitată de actul normativ indicat, naționalizarea imobilului în litigiu nu a avut loc. S-a făcut o greșită aplicare a Decretului nr. 92/1950 de către instanța de apel, întrucât în temeiul art. 1 opera naționalizarea nu numai „in rem" cum reține nejustificat instanța de apel, ci și „in personam". Textul specifică faptul că se naționalizează imobilele din listele anexă la decret, ori listele enumera imobilele cu proprietarii lor.

Prin nemenționarea adevăratului proprietar lipsește elementul „in personam", ceea ce înseamnă că naționalizarea nu a avut loc. Pe de altă parte, s-a apreciat în mod greșit că persoana de la care s-a naționalizat imobilul nu era exceptată de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, prin prisma dispozițiilor art. II. Aceasta întrucât B.G. n. l.P. era casnică și considerată astfel muncitoare, potrivit practicii Curții Supreme de Justiție, indicată. 4. Prin completarea acțiunii la data de 20 ianuarie 2000 s-au invocat și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Analiza titlului statului, în acest context legal, impunea constatarea că acesta, constituit prin naționalizare, nu este valabil, pentru că s-au încălcat Constituția în vigoare la acea dată (art. 8) și art. 3 din Tratatul de Pace cu puterile Aliate - tratat ce a devenit Legea nr. 304/1947, prin care România se obliga să nu stabilească sau să implice în aplicarea legilor vreo discriminare între persoane de cetățenie română fie în ceea ce privește persoana lor, bunurile, drepturile politice sau civile, fie în orice altă materie. S-au încălcat și dispozițiile art. 481 C. civ., în vigoare la data respectivă, care prevedeau că nimeni nu putea fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Instanța de apel a reținut că imobilul a fost preluat cu titlu valabil, fără să se fi analizat dacă acest titlu a respectat Constituția, Tratatele internaționale la care România era parte și legile în vigoare la data preluării. Analizând decizia în raport de criticile formulate, înalta Curte constată că se impune admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de apel, în considerarea argumentelor ce succed: 1. Prin cererea de chemare în judecată s-a susținut deposedarea fără titlu a fostului proprietar de imobilul în litigiu, în motivare arătându-se argumentele menționate în recurs sub pct. 3, respectiv referitoare la imobilul - singurul naționalizat de la autorul indicat și la lipsa de identitate dintre numele fostului proprietar și soțului acestuia, care oricum nu era proprietar, și cel indicat în anexa la decretul de naționalizare.

Prin completarea acțiunii și cererii de intervenție,la data de 20 ianuarie 2000, s-au invocat dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, susținându-se aceleași argumente indicate în ultima critică de recurs, referitoare la Constituția din anul 1948, Tratatul de Pace și dispozițiile Codului civil - fila nr. 70 dosarul primei instanțe. Prin cererea de intervenție în interes propriu formulată ulterior în cauză s-au însușit cererea de chemare în judecată și completările ulterioare - fila nr. 130 dosarul primei instanțe. Prima instanță a respins acțiunea și cererile de intervenție în interes propriu cu motivarea lipsei calității procesuale active a titularilor acestora. Instanța de apel a soluționat cauza, fără a evoca complet fondul, așa cum acesta a fost dedus judecății - astfel cum se și reclamă de către apelanți.

Astfel, s-a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu valabil din perspectiva dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, cu analiza titlului statului raportată la dispozițiile decretului de naționalizare, fără a se analiza cauza sub toate aspectele deduse judecății în acest cadru, cum acestea au fost detaliate de reclamanți și intervenienții în interes propriu în fața primei instanțe, prin cererile formulate. Nu s-au arătat motivele pentru care s-au înlăturat celelalte apărări, așa cum impune art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În consecință, cu aplicarea art. 304 pct. 5 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., precum și art. 6 parag. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, urmează să se admită recursul, să se caseze decizia și să se trimită cauza pentru rejudecare la aceeași instanță de apel.

Se vor avea în vedere totodată celelalte critici de recurs și limitele de judecată lămurite de recurenți cu ocazia judecării prezentului dosar. 2. Art. 297 alin. (1) C. proc. civ, în forma în vigoare la data soluționării apelului, prevedea că în cazul în care prima instanță a respins sau a anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului și instanța de apel găsește apelul întemeiat, aceasta va anula hotărârea apelată, va evoca fondul și va judeca procesul, pronunțând o hotărâre definitivă. Instanța de apel a constat că prima instanță în mod greșit a reținut lipsa calității și a procedat la soluționarea apelului fără anularea sentinței, dar această măsură procedurală nu este de natură să le provoace reclamanților o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea deciziei, așa cum impune art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., ceea ce face să nu fie incident în cauză, din perspectiva criticii analizate, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții B.C., B.T.Ș.A. și de intervenienții B.A.l., B.F.C., B.A.J. împotriva deciziei nr. 127 din data de 23 mai 2001 a Curții de Apel Cluj - Secția civilă. Casează decizia și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2013.