ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4233/2012

Asupra recursului de față În baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin încheierea de ședință din 10 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 2278/116/2012, în baza art. 300 2 C. proc. pen. raportat la art. 160 h alin. (2) C. proc. pen. respectiv art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., menține starea de arest preventiv a inculpaților M.O. (fiul lui M.l. și S.R.S., ns. în mun. Călărași, jud. Călărași) și A.S. (fiul lui A.D. și N.I., ns. în mun. Călărași, jud. Călărași). Deliberând asupra măsurii arestării preventive curtea reține că prin Sentința penală nr. 147 din 15 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Călărași, s-a dispus condamnarea inculpatului M.O., la o pedeapsă de 4 ani închisoare, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de tentativă la omor deosebit de grav, prev. și ped.

de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) C. pen., art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. și art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplic. art. 99 și urm. C. pen. și art. 320 1 alin. (1) - (4) și alin. (7) C. proc. pen., de tâlhărie, prev. și ped. de art. 211 alin. (1) și (2) lit. b) și c) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen., cu aplic. art. 99 și urm. C. pen. și art. 320 1 alin. (1) - (4) și alin. (7) C. proc. pen. și de furt calificat, prev. și ped. de art. 208 - 209 alin. (1) lit. a), e) și g) C. pen., cu aplic. art. 99 și urm. C. pen. și art. 320 1 alin. (1) - (4) și alin. (7) C. proc. pen. Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că măsura arestării preventive a inculpatului este temeinică și legală, iar temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive subzistă și impun în continuare privarea de libertate.

În acest context, rezultă că, în cauză, există indicii temeinice, în sensul art. 143 C. proc. pen. cu referire la art. 68 1 C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit faptele pentru care a fost trimis în judecată, reținându-se, în acest sens, probele administrate până în prezent și pe care se întemeiază hotărârea de condamnare în primă instanță. Tot astfel, Curtea a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prev. de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., sens în care constată că pedeapsa pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților este închisoarea mai mare de 4 ani și există probe, din care rezultă că, fiind judecați în stare de libertate, inculpatul prezintă pericol concret pentru ordinea publică, dată fiind natura și gravitatea faptelor (contra patrimoniului și contra vieții și integrității corporale), modalitatea concretă de săvârșire (un inculpatul minor împreună cu un inculpat major), natura obiectelor folosite și zona corpului lezată (cu un clește și cu un ciocan metalic, în zona capului), consecințele produce (partea vătămată suferind leziuni ce au necesitat 50 - 55 de zile de îngrijiri medicale), frecvența și rezonanța negativă a faptelor de acest gen, dar și circumstanțele personale ale inculpaților.

Sub acest aspect, Curtea a reținut că inculpatul M.O. este minor, aspect ce denotă, cu atât mai mult, o periculozitate sporită, context în care se justifică privarea de libertate și în continuare. Pe de altă parte, Curtea a avut în vedere și împrejurarea că, față de inculpat a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în primă instanță, context în care menținerea stării de arest se impune și în acord cu dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția europeană a drepturilor omului. În consecință, în baza art. 300 2 C. proc. pen. raportat la art. 160 h alin. (2) C. proc. pen. respectiv art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., a menținut starea de arest preventiv a inculpatului M.O. Împotriva acestei încheieri de ședință a declarat, în termen legal, recurs inculpatul M.O.

fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de ședință atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și, Justiție la data de 19 decembrie 2012, sub numărul 2278/116/2012/a1. La termenul fixat pentru soluționarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii privative nu mai subzistă. Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public, precum și ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul declarat de către inculpat, prin prisma dispozițiilor prevăzute de art. 385 6 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta: Astfel, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 300 2 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța sesizată este datoare să verifice în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160 b alin. (3) din același cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune prin încheiere motivată menținerea stării de arest.

Din examinarea actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului M.O. s-a luat măsura arestării preventive în baza art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de infracțiunilor prev. și ped. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) C. pen., art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. și art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplic. art. 99 și urm. C. pen. și art. 320 1 alin. (1) - (4) și alin. (7) C. proc. pen., de tâlhărie, prev. și ped. de art. 211 alin. (1) și (2) lit. b) și c) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen., cu aplic. art. 99 și urm. C. pen. și art. 320 1 alin. (1) - (4) și alin. (7) C. proc. pen. și de furt calificat, prev. și ped. de art. 208 - 209 alin. (1) lit. a), e) și g) C. pen., cu aplic.

art. 99 și urm. C. pen. și art. 320 1 alin. (1) - (4) și alin. (7) C. proc. pen., constând în aceea că în noaptea de 10/11 iulie 2012, în jurul orelor 03 30 , inculpatul minor M.O., împreună cu inculpatul A.S., prin violență psihică (amenințare cu cuțitul) și fizică (lovituri cu pumnii, cu cleștele și cu un ciocan metalic, în zona capului, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 50 - 55 zile de îngrijiri medicale) au deposedat partea vătămată V.G. de două telefoane mobile și de suma de 250 RON, în timp ce se afla în cabina autotirului cu nr. de înmatriculare nr. X, al cărui conducător este, autotir aflat în loc public. De asemenea, s-a reținut că, în noaptea de 10/11 iulie 2012, inculpatul minor M.O., împreună cu inculpatul A.S., în baza unei rezoluții infracționale distincte, au sustras doi acumulatori auto de la autotirul cu nr. de înmatriculare Y, aparținând SC A.G.

Cu referire la cauza, Înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptei și de importanța relațiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârșirea unor infracțiuni grave, precum și de persoana inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a actului de justiție, existând totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în libertate s-ar sustrage judecății și executării pedepsei. De altfel, în cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată și de existența, pe lângă cerințele prevăzute de art. 143 C. proc.

pen. și a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile săvârșite este mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică. În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Letellier c Franței), prin care a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște - prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o "tulburare a societății" de natură să justifice o detenție preventivă.

Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (Saadi contra Regatul Unit), iar menținerea arestului preventiv în pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală. În jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea și desigur, menținerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franței).

Înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în libertate a recurentului inculpat ar genera creșterea sentimentului de nesiguranță al populației și ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populației în capacitatea de protecție a organelor statului, acesta având obligația de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea fapte.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată modul și circumstanțele în care se presupune că a fost comisă de acesta, starea de nesiguranță care ar putea fi declanșată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual și real pentru ordinea publică. Față de considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul inculpat prin apărător, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) și art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., urmează a respinge ca nefondat recursul cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.O., împotriva încheierii din data de 10 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 2278/116/2012. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 21 decembrie 2012. Procesat de GGC - AA