ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4233/2012

Asupra recursului de

față

În baza actelor și

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din 10 decembrie

2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul

nr. 2278/116/2012, în baza art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art.

160

h

alin. (2) C. proc. pen. respectiv art. 160

b

alin.

(3) C. proc. pen., menține starea de arest preventiv a inculpaților M.O. (fiul

lui M.l. și S.R.S., ns. în mun. Călărași, jud. Călărași) și A.S. (fiul lui A.D.

și N.I., ns. în mun. Călărași, jud. Călărași).

Deliberând asupra

măsurii arestării preventive curtea reține că prin Sentința penală nr. 147 din

15 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Călărași, s-a dispus condamnarea

inculpatului M.O., la o pedeapsă de 4 ani închisoare, sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor de tentativă la omor deosebit de grav, prev. și ped. de art. 20

C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) C. pen., art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.

și art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplic. art. 99 și urm. C. pen. și

art. 320

1

alin. (1) - (4) și alin. (7) C. proc. pen., de tâlhărie,

prev. și ped. de art. 211 alin. (1) și (2) lit. b) și c) și alin. (2

1

)

lit. a) C. pen., cu aplic. art. 99 și urm. C. pen. și art. 320

1

alin. (1) - (4) și alin. (7) C. proc. pen. și de furt calificat, prev. și ped.

de art. 208 - 209 alin. (1) lit. a), e) și g) C. pen., cu aplic. art. 99 și

urm. C. pen. și art. 320

1

alin. (1) - (4) și alin. (7) C. proc. pen.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Curtea a constatat că măsura arestării preventive a

inculpatului este temeinică și legală, iar temeiurile avute în vedere la luarea

măsurii arestării preventive subzistă și impun în continuare privarea de

libertate.

În acest context,

rezultă că, în cauză, există indicii temeinice, în sensul art. 143 C. proc.

pen. cu referire la art. 68

1

C. proc. pen., din care rezultă

presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit faptele pentru care a fost

trimis în judecată, reținându-se, în acest sens, probele administrate până în

prezent și pe care se întemeiază hotărârea de condamnare în primă instanță.

Tot astfel, Curtea a

apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prev. de art. 148 lit. f) C.

proc. pen., sens în care constată că pedeapsa pentru infracțiunile reținute în

sarcina inculpaților este închisoarea mai mare de 4 ani și există probe, din

care rezultă că, fiind judecați în stare de libertate, inculpatul prezintă

pericol concret pentru ordinea publică, dată fiind natura și gravitatea

faptelor (contra patrimoniului și contra vieții și integrității corporale),

modalitatea concretă de săvârșire (un inculpatul minor împreună cu un inculpat

major), natura obiectelor folosite și zona corpului lezată (cu un clește și cu

un ciocan metalic, în zona capului), consecințele produce (partea vătămată

suferind leziuni ce au necesitat 50 - 55 de zile de îngrijiri medicale),

frecvența și rezonanța negativă a faptelor de acest gen, dar și circumstanțele

personale ale inculpaților.

Sub acest aspect,

Curtea a reținut că inculpatul M.O. este minor, aspect ce denotă, cu atât mai

mult, o periculozitate sporită, context în care se justifică privarea de

libertate și în continuare. Pe de altă parte, Curtea a avut în vedere și

împrejurarea că, față de inculpat a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în

primă instanță, context în care menținerea stării de arest se impune și în

acord cu dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția europeană a

drepturilor omului.

În consecință, în

baza art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

h

alin.

(2) C. proc. pen. respectiv art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., a

menținut starea de arest preventiv a inculpatului M.O.

Împotriva acestei

încheieri de ședință a declarat, în termen legal, recurs inculpatul M.O. fără a

arăta în scris motivele de casare a încheierii de ședință atacate, dosarul

fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și, Justiție la data de 19

decembrie 2012, sub numărul 2278/116/2012/a1.

La termenul fixat

pentru soluționarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru

recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea

recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării

preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii

privative nu mai subzistă.

Concluziile

apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public,

precum și ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea

introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul

declarat de către inculpat, prin prisma dispozițiilor prevăzute de art. 385

6

C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce

se vor arăta:

Astfel, Înalta Curte reține

că în conformitate cu dispozițiile art. 300

2

C. proc. pen., în

cauzele în care inculpatul este arestat, instanța sesizată este datoare să

verifice în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive;

iar potrivit art. 160

b

alin. (3) din același cod, când constată că

temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de

libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate,

instanța dispune prin încheiere motivată menținerea stării de arest.

Din examinarea

actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului M.O. s-a luat măsura

arestării preventive în baza art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de infracțiunilor prev. și ped. de art. 20

C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) C. pen., art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.

și art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplic. art. 99 și urm. C. pen. și

art. 320

1

alin. (1) - (4) și alin. (7) C. proc. pen., de tâlhărie,

prev. și ped. de art. 211 alin. (1) și (2) lit. b) și c) și alin. (2

1

)

lit. a) C. pen., cu aplic. art. 99 și urm. C. pen. și art. 320

1

alin. (1) - (4) și alin. (7) C. proc. pen. și de furt calificat, prev. și ped.

de art. 208 - 209 alin. (1) lit. a), e) și g) C. pen., cu aplic. art. 99 și

urm. C. pen. și art. 320

1

alin. (1) - (4) și alin. (7) C. proc.

pen., constând în aceea că în noaptea de 10/11 iulie 2012, în jurul orelor 03

30

,

inculpatul minor M.O., împreună cu inculpatul A.S., prin violență psihică

(amenințare cu cuțitul) și fizică (lovituri cu pumnii, cu cleștele și cu un

ciocan metalic, în zona capului, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru

vindecare 50 - 55 zile de îngrijiri medicale) au deposedat partea vătămată V.G.

de două telefoane mobile și de suma de 250 RON, în timp ce se afla în cabina

autotirului cu nr. de înmatriculare nr. X, al cărui conducător este, autotir

aflat în loc public. De asemenea, s-a reținut că, în noaptea de 10/11 iulie

2012, inculpatul minor M.O., împreună cu inculpatul A.S., în baza unei

rezoluții infracționale distincte, au sustras doi acumulatori auto de la

autotirul cu nr. de înmatriculare Y, aparținând SC A.G.

Cu referire la cauza,

Înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activității

infracționale, de împrejurările comiterii faptei și de importanța relațiilor

sociale încălcate de inculpat prin săvârșirea unor infracțiuni grave, precum și

de persoana inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol

social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de

insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a actului de justiție, existând

totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în libertate s-ar sustrage judecății

și executării pedepsei.

De altfel, în cauză

măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată și de

existența, pe lângă cerințele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. și a cazului

prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de

lege pentru infracțiunile săvârșite este mai mare de 4 ani și există probe

certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea

publică.

În aprecierea

persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a

recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub

acest aspect prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Letellier

c Franței), prin care a statuat că în măsura în care dreptul național o

recunoaște - prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei

publice, anumite infracțiuni pot suscita o "tulburare a societății"

de natură să justifice o detenție preventivă.

Este adevărat că

privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se

justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în

considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului

public (Saadi contra Regatul Unit), iar menținerea arestului preventiv în

pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind

libertatea individuală.

În jurisprudența sa

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale

acceptate pentru arestarea și desigur, menținerea acestei măsuri a unui

inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă

(Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să

împiedice aplicarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită

noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea

publică (Letellier c. Franței).

Înalta Curte constată

că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul

ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în

libertate a recurentului inculpat ar genera creșterea sentimentului de

nesiguranță al populației și ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii

populației în capacitatea de protecție a organelor statului, acesta având

obligația de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea

fapte.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracțiunii pentru care

inculpatul a fost trimis în judecată modul și circumstanțele în care se

presupune că a fost comisă de acesta, starea de nesiguranță care ar putea fi

declanșată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile

avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că

privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară,

punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol

actual și real pentru ordinea publică.

Față de

considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul

inculpat prin apărător, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit.

b) și art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul

cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul M.O., împotriva încheierii din data

de 10 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală,

pronunțată în Dosarul nr. 2278/116/2012.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 100 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică azi 21 decembrie 2012.

Procesat de GGC - AA