ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 527/2013

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 27 septembrie 2011 pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul O.I., în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D.

(denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „C.C.S.D.”), a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: - obligarea pârâtei să emită în favoarea reclamantului decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru terenul în suprafață de 5.310 mp înscris în CF Cluj-Napoca sub A+2, situat în Cluj str. Câmpului (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „imobilul în litigiu”), la care este îndreptățit conform Dispoziției nr. 4003 din 20 iunie 2008 a Primarului Municipiului Cluj-Napoca, la valoarea stabilită printr-o expertiză de specialitate de un expert autorizat; - obligarea pârâtei să plătească 1.000 lei pe zi de întârziere cu titlu de penalități pentru fiecare zi de întârziere nejustificată la eliberarea deciziei; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, în caz de opunere la admiterea acțiunii.

În motivarea acțiunii, reclamantul a învederat că a parcurs celelalte etape prevăzute în Legea 10/2001, iar, în momentul de față, dosarul se află în evidențele pârâtei în scopul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, în temeiul art. 16 alin. (7) ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, acesta fiindu-i transmis de către unitatea deținătoare încă din anul 2010. În consecință, reclamantul solicită obligarea pârâtei ca, în termenul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, urmare a evaluării efectuate în condițiile art. 16 alin. (5) și (6) ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire, în temeiul art. 16 alin. (7) ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu.

Reclamantul invocă principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la aceeași Convenție. 2. Soluția pronunțată de Curtea de apel Prin sentința civilă nr. 713 din 5 decembrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul O.I. împotriva pârâtei C.C.S.D., și în consecință: - a obligat pârâta C.C.S.D. la emiterea unei decizii reprezentând titlu de despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005 în Dosarul nr. 35684/ CC pentru imobilul în litigiu, în cel mai scurt termen posibil; - a respins celelalte petite; - a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 10.614,00 lei.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Din analiza procedurii administrative reglementate de Titlul VII - „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005, rezultă că intenția legiuitorului este de a asigura o despăgubire justă și echitabilă în raport cu practica jurisdicțională internă și internațională, iar o astfel de despăgubire nu poate fi asigurată decât în condițiile acordării sumelor integral și actualizate având în vedere că acestea au fost determinate în raport de datele cunoscute la momentul stabilirii însă nu urmează a fi achitate în bani, iar principiile de acordare a titlurilor de participare la fond au fost afirmate în acest sens.

Prin dispoziția emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca i s-a recunoscut reclamantului dreptul de a primi despăgubiri în echivalent bănesc, iar, față de această împrejurare de fapt, reclamantul este în posesia unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994. Reclamantul este în posesia unui drept de creanță, drept pe care jurisprudența C.E.D.O. îl califică ca un bun în sensul amintit, iar principiul subsidiarității în materia protecției internaționale a drepturilor omului, instituie în sarcina instanței de judecată obligația de a preveni încălcarea drepturilor.

Raportat la principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 parag. 1 din aceeași Convenție, instanța a reținut că, prin condiționarea soluționării dosarelor de elementul ordinii înregistrării cererilor introdus de comisie, care implică imposibilitatea definirii cel puțin a unui criteriu obiectiv de previzibilitate a soluționării cererii, nu constituie o justificare pertinentă ce poate fi opusă astfel cu succes ca temei pentru nesoluționarea cererii având ca obiect stabilirea și concretizarea în final a dreptului la despăgubire. Reclamantul a parcurs procedurile instituite în favoarea sa raportat la etapa de soluționare în care se află litigiul derulat, iar acțiunea apare ca fiind întemeiată în ceea ce privește solicitarea vizând la emiterea unei decizii reprezentând titlu de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 în Dosarul nr. 35684/ CC.

Pretențiile reclamantului vizând obligarea pârâtei în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 la plata sumei de 1000 RON cu titlu de penalități de întârziere a executării nu pot fi apreciate ca fiind de natura despăgubirilor pentru daune morale sau materiale cauzate de către autoritate, acestea fiind în fapt daune cominatorii solicitate de reclamant, care apar ca fiind incompatibile cu normele care reglementează materia contenciosului administrativ și în raport de prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004. Cheltuielile de judecată solicitate apar ca fiind justificate, dovada efectuării acestora fiind prezentată la fila 54 a dosarului de fond, iar, în raport cu poziția procesuală a pârâtei, sunt incidente prevederile art. 274 C. proc.

civ., întrucât culpa pentru declanșarea demersului judiciar aparține pârâtei. 3. Recursurile declarate în cauză 3.1. Recursul declarat de reclamantul O.I. Împotriva sentinței pronunțate de curtea de apel a declarat recurs reclamantul O.I., în temeiul art. 304 1 C. proc. civ. Printr-o primă critică din recurs, recurentul-reclamant susține că instanța de fond în mod greșit a respins cererea sa de obligare a pârâtei să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire la valoarea stabilită prin raport de expertiză.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant invocă, mutatis mutandis, considerentele Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite, în cuprinsul cărora se arată că „ în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/ dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului ”. Totodată, recurentul-reclamant învederează faptul că raportul tehnic de evaluare a fost întocmit de un expert ANEVAR, iar ignorarea cererii sale duce la tergiversarea nejustificată a soluționării cererii sale legitime, contrar necesității de respectare a termenului rezonabil consacrat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Printr-o a doua critică din recurs, recurentul-reclamant susține că instanța de fond în mod greșit a respins cererea sa de obligare a pârâtei la plata unor penalități de 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere nejustificată în eliberarea deciziei, raportându-se la dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, deși penalitățile au fost solicitate în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004. 3.2. Recursul declarat de pârâta C.C.S.D. Î mpotriva sentinței pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs pârâta C.C.S.D., invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă susține că instanța de fond în mod netemeinic și nelegal a obligat C.C.S.D.

să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire și a reținut faptul că autoritatea pârâtă a nesocotit principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și dispozițiile art. 1 din Protcolul adițional nr. 1 la aceeași Convenție. În esență, recurenta-pârâtă arată că pârâta C.C.S.D. își exercită atribuțiile în procedura reglementată de Titlul VII - „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005, în cadrul căreia sunt parcurse mai multe etape, și anume: etapa transmiterii și înregistrării dosarelor, etapa analizării dosarelor și etapa evaluării, procedura fiind finalizată prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Susține recurenta-pârâtă că, prin Dispoziția Primarului Municipiului Cluj-Napoca nr. 4003/2008 s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, fără a fi identificată suprafața terenului, astfel că, prin procesul-verbal din 27 ianuarie 2010, dosarul a fost returnat primăriei în vederea menționării în dispoziție a suprafeței și pentru atașarea la dosar a înscrisurilor din care să reiasă că fostul proprietar tabular, O.V., a fost membru al Cooperativei Agricole de Producție „Înfrățirea”, suprafața de teren cu care acesta s-a înscris în cooperativă, pentru precizarea expresă a prevederilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, incidente cauzei, precum și pentru completarea dosarului administrativ cu certificatul de moștenitor emis de pe urma defunctului Oprea Vasile și cu situația juridică a terenului respectiv cu motivarea imposibilității de restituire în natură, totală sau parțială.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că aparține unității notificate competența de stabilire a întinderii dreptului de proprietate și nu cade în sarcina C.C.S.D. și a evaluatorului desemnat de C.C.S.D. competența de identificare a imobilului. Sub aspectul obligăriila plata cheltuielilor de judecată, recurenta-pârâtă susține că, față de obiectul cauzei și munca îndeplinită de avocat, cheltuielile de judecată acordate sunt nejustificat de mari, motiv pentru care solicită reducerea acestora. Totodată, precizează că pârârta C.C.S.D. este o entitate fără personalitate juridică, care funcționează în subordinea Ministerului Finanțelor Publice și nu are buget propriu, astfel că nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată acordate.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma criticilor din cele două recursuri, în raport cu art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondat pentru considerentele arătate în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante În esență, reclamantul O.I. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune formulată în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., întemeiată pe refuzul nejustificat al pârâtei de a emite titlul de despăgubire pentru imobilul în litigiu, la valoarea stabilită printr-o expertiză de specialitate de un expert autorizat, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 1.000 lei pe zi de întârziere cu titlu de penalități pentru fiecare zi de întârziere nejustificată la eliberarea deciziei și la plata cheltuielilor de judecată.

Din analiza lucrărilor cauzei, Înalta Curte constată următoarele: - în calitate de persoană îndreptățită la restituirea imobilului în litigiu, reclamantul O.I. a depus notificare în anul 2001, înregistrată la executorul judecătoresc C.M. sub nr. 1196 din 14 august 2001; - Primarul Municipiului Cluj-Napoca a emis Dispoziția nr. 3899 din 28 februarie 2007, prin care a respins notificarea formulată de O.I., cu motivarea că persoana nu face dovada legăturii cu proprietarul imobilului; - ulterior, Primarul Municipiului Cluj-Napoca a emis Dispoziția nr. 4003 din 20 iunie 2008, prin care a modificat art. 1 din Dispoziția nr. 3899 din 28 februarie 2007, în sensul propunerii de despăgubiri în condițiile Titlului VII - „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul în litigiu, în favoarea reclamantului O.I.

- dosarul administrativ de despăgubire a fost transmis la C.C.S.D. în anul 2008, unde a fost înregistrat sub nr. 35684/ CC. 1. Cu referire la recursul declarat de reclamantul O.I. Criticile recurentului-reclamant referitoare la cererea sa de obligare a pârâtei să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire la valoarea stabilită prin raport de expertiză sunt neîntemeiate, având în vedere faptul că emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul în litigiu este supusă dispozițiilor Titlului VII - „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005. Astfel, conform dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, valoarea despăgubirilor urmează a fi stabilită pe baza raportului de evaluare întocmit de evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnați de C.C.S.D.

în temeiul art. 13 alin. (7) din actul normativ menționat. Considerentele Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite, invocate de recurentul-reclamant, vizează interpretarea și „aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, în legătură cu competența instanței de a judeca pe fond contestația făcută de persoana îndreptățită împotriva deciziei/dispoziției de respingere a notificării sau a cererii de restituire formulate la instanță, în cazul în care entitatea deținătoare nu răspunde la notificare în termenul de 60 de zile prevăzut în art. 25 alin. (1) din aceeași lege” și nu statuează cu privire la aplicarea dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aplicabile raportului juridic dedus judecății în prezenta cauză, în sensul celor susținute de recurent privind determinarea cuantumului despăgubirilor pe bază de raport de expertiză tehnică judiciară.

În ceea ce privește criticile referitoare la greșita respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata unor penalități de 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere nejustificată în eliberarea deciziei raportat la dispozițiile art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, instanța de recurs reține că soluția instanței de fond este legală și temeinică. Sub acest aspect, față de cererea reclamantului privind acordarea de penalități de întârziere solicitate ca mijloc de constrângere în vederea executării hotărârii, în sensul art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reține că, în actuala fază procesuală, nu se constată existența unor elemente de natură a justifica aplicarea sancțiunii penalităților față de autoritatea pârâtă, căreia îi incumbă obligația de executare a hotărârii judecătorești definitive și irevocabile în condițiile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004.

1.2. Cu referire la recursul declarat de pârâta C.C.S.D. Față de aspectele reliefate, Înalta Curte constată că intervalul de timp pe parcursul căruia a fost derulată procedura de acordare a reparațiilor pentru imobilul în litigiu (interval cuprins între luna august 2001 - când a fost formulată notificarea - și luna septembrie 2011 - când a fost introdusă acțiunea), în condițiile în care calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri a fost stabilită prin Dispoziția Primarului Municipiului Cluj-Napoca nr. 3899 din 28 februarie 2007, astfel cum a fost modificată prin Dispoziția Primarului Municipiului Cluj-Napoca din 20 iunie 2008, conferă consistență concluziei că a fost încălcat principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluționarea dosarelor, precum și susținerile recurentei-pârâte referitoare la respectarea ordinii de transmitere a dosarelor de despăgubire în procedura de evaluare, atâta timp cât, în temeiul art. 20 din Constituția României, normele naționale cuprinse în legislația primară și secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să contravină principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 parag. 1 din Convenție, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci și în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.

Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare sau a unei atitudini de pasivitate a autorităților publice pe parcursul unui interval de peste 10 ani. Susținerile recurentei-pârâte referitoare la faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu poate fi finalizată, întrucât dosarul a fost restituit entității notificate în vederea lămuririi anumitor aspecte juridice și de fapt privind imobilului în litigiu nu pot fi primite.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte faptul că, aparține entității notificate, iar nu CCSD, competența de stabilire a întinderii dreptului de proprietate și a posibilității de restituire în natură a imobilului, iar, pe de altă parte, faptul că, prin adresa din 10 iulie 2008 (fila 48 la dosarul de fond), Primăria Municipiului Cluj-Napoca a transmis C.C.S.D. actele de stare civilă ale reclamantului, certificatul de moștenitor, sentința civilă nr. 776/2005 a Trubunalului Cluj, Nota Comisiei tehnice privind situația terenului revendicat și planul de situație de identificare a terenului. Or, se prezumă că datele pe care le conțin documentele transmise C.C.S.D. răspund lămuririlor solicitate de C.C.S.D.

cu ocazia restituirii dosarului la primărie. Înalta Curte reține că, prin conduita adoptată, pârâta C.C.S.D. a nesocotit principiul termenului rezonabil de soluționare a dosarului de despăgubire, întrucât de la momentul notificării în anul 2001, respectiv de la momentul înregistrării dosarului la C.C.S.D. în anul 2008, abia în anul 2010 (prin procesul-verbal din 27 ianuarie 2010), deci după 9 ani de la notificare, respectiv după 2 ani de la înregistrarea dosarului la C.C.S.D., pârâta a inițiat demersuri pentru eventuala clarificare a situației de fapt și de drept a imobilului în litigiu. Instanța de recurs are în vedere faptul că nici până la data pronunțării prezentei decizii, dosarul administrativ al reclamantului nu a fost finalizat, după trecerea a circa 12 ani de la data notificării, respectiv a circa 5 ani de la înregistrarea dosarului la C.C.S.D.

Aceste elemente constituie argumente pentru menținerea sentinței fondului sub aspectul obligării C.C.S.D. la emiterea titlului de despăgubire, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 în Dosarul 35684/ CC pentru imobilul în litigiu, în cel mai scurt termen posibil. Recursul formulat de pârâta C.C.S.D. este nefondat și sub aspectul criticilor referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, instanța de fond realizând o aplicare corectă a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. în raport cu soluția dată cererii de chemare în judecată. În ceea ce privește solicitarea de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată, nu pot fi primite simplele aserțiuni din recurs referitoare la caracterul nejustificat al acestora raport la obiectul pricinii și la munca depusă de avocat, întrucât acestea nu pot fundamenta o motivare de reducere a cheltuielilor respective în sensul dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. De asemenea, nu pot fi primite nici susținerile recurentei-pârâte referitoare la faptul că nu are personalitate juridică, nu are buget propriu și funcționează în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, în condițiile în care C.C.S.D. este o autoritate publică în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 și are calitate procesuală pasivă în litigiile privind actele administrative tipice sau asimilate pe care le emite, astfel că obligația stabilită în sarcina sa de plată a cheltuielilor de judecată se execută conform dispozițiilor O.G. nr. 22/2002, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate, nefiind identificate motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de O.I. și C.C.S.D. împotriva sentinței civile nr. 713 din 5 decembrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2013.