ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1885/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1885/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția de Contencios

Administrativ și Fiscal, reclamanta SC “C.Y.B.E.R” SRL a chemat în judecată pe

pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea

deciziei nr. 94 din 19 martie 2010 emisă de pârâtă, și pe cale de consecință,

anularea procesului-verbal de control din 29 ianuarie 2010, precum și a

deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare

stabilite de controlul vamal din 29 ianuarie 2010, ambele emise de Direcția

Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București - Serviciul Antifraudă

Fiscală și Vamală, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În

motivarea în fapt a acțiunii, reclamanta a arătat că actele administrative

contestate sunt nelegale, întrucât, în baza legislației vamale în vigoare la

data derulării operațiunilor sale de import, valoarea în vamă a bunurilor se

determină potrivit prevederilor Legii nr. 141/1997. În conformitate cu

dispozițiile Deciziei nr. 368/1998 a Directorului general al Direcției Generale

a Vămilor, în perioada de timp cuprinsă între 4 iulie 1998 (data intrării în

vigoare a acestei decizii) și 23 aprilie 2006 (data ieșirii din vigoare a

acestei decizii), valoarea în vamă nu includea valoarea datelor/instrucțiunilor

aflate pe suporturi informatice.

În

aceste condiții, reclamanta apreciază că importurile efectuate până la data

abrogării Deciziei nr. 368/1598 a Directorului general al Direcției Generale a

Vămilor au fost corect tratate. Mai precis, nu trebuie incluse în valoarea în

vamă valoarea datelor/instrucțiunilor aflate pe suporturi informatice.

Mai

mult decât atât, reclamanta consideră că, în speța de față, nu se pune problema

existenței unor informații incomplete sau inexacte la momentul derulării

operațiunilor de import.

De

asemenea, reclamanta arată că nu poate accepta interpretarea realizată de

autoritatea fiscală, în sensul că Decizia Comisiei fiscale centrale nr. 7/2006,

decizie aplicată retroactiv în cauză, face corp comun cu legea în baza căreia a

fost dată, neavând caracter de sine stătător și se aplică de la data la care

legea a intrat in vigoare.

Totodată,

reclamanta a arătat că nu datorează majorările de întârziere calculate de

pârâtă, în condițiile inexistenței debitului principal.

În

drept, au fost invocate dispozițiile art. 8 și urm. din Legea nr. 554/2004, art.

100 alin. (1) și (3), art. 284 din Legea nr. 86/2006, art. 660 alin. (1) din

H.G. nr. 707/2006, art. 64 alin. (2), art. 67, art. 76, art. 78 alin. (1), art.

141, 148 alin. (1) din Legea nr. 141/1997, art. 39, art. 42 alin. (2), art. 45 lit.

c), art. 52, art. 53, art. 112, art. 113 din H.G. nr. 1114/2001, art. 126 alin.

(2), art. 131 alin. (1), art. 139 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, Decizia nr.

368/1998 a Directorului general al Direcției Generale a Vămilor, art. 15 alin. (2)

din Constituția României, art. 111 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003,

La

termenul de judecată din 12 noiembrie 2010, în raport de cererea modificatoare

depusă de reclamantă, instanța a dispus introducerea în cauză în calitate de

pârâtă a Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale București.

Prin

întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Direcția Regională pentru Accize și

Operațiuni Vamale București a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Curtea

de Apel București – Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, prin sentința

nr. 3574 din 18 mai 2011, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei SC

“C.Y.B.E.R” SRL.

Pentru

a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele:

În

perioada 2005 – 2006, reclamanta a derulat operațiuni de import definitiv de

software pe suport informatic, prin Biroul vamal Otopeni Călători Sucursala

mărfuri, conform declarațiilor vamale de import

din 21 ianuarie 2005, din 24 ianuarie 2005,

din 26 ianuarie 2005, din 11 februarie 2005, din 11 martie 2005, din 01 aprilie

2005, din 09 mai 2005, din 07 iunie 2005, din 25 iulie 2005, din 06 octombrie 2005,

din 31 octombrie 2005, din 24 noiembrie 2005, din 23 decembrie 2005, din 13

februarie 2006 și din 21 februarie 2006.

Urmare

a controlului vamal ulterior, având drept obiect verificarea modului de

determinare și declarare a valorii în vamă, s-a constatat că la data depunerii

declarațiilor vamale de import, reclamanta a declarat valoarea în vamă doar

valoarea pentru suporturile fizice – CD-urile și nu a inclus în baza de

impozitare a taxei pe valoarea adăugată și sumele reprezentând contravaloarea

soft-urilor, în valoare totală de 416.715 euro, conform valorilor din facturile

externe.

În

această situație, organele de control vamal au emis Decizia pentru

regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul

vamal din 29 ianuarie 2010, prin care s-a stabilit în sarcina societății

reclamante taxa pe valoarea adăugată în vamă în sumă de 277.184 lei și

accesorii aferente în sumă de 453.482 lei.

Reclamanta

a formulat contestație împotriva Deciziei pentru regularizarea situației

privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal, iar prin Decizia

nr. 94 din 19 martie 2010, Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București - Serviciul soluționare contestații a respins

contestația ca neîntemeiată.

În

opinia primei instanțe, soluția adoptată de autoritatea fiscală este legală,

deoarece procedura de determinare a valorii în vamă a suporturilor informatice

pentru echipamentele de tratare a datelor conținând date sau instrucțiuni este

prevăzută de Acordul privind aplicarea art. VII din Acordul General pentru

Tarife și Comerț (G.A.T.T.), act la care România este parte.

Potrivit

art. 1 din Acord, „

valoarea

în vamă a mărfurilor importate va fi valoarea de tranzacție, adică prețul

efectiv plătit pentru mărfuri când acestea sunt vândute pentru export cu

destinația țării de import, după o ajustare, conform dispozițiilor art. 8.”.

Cu

privire la taxa pe valoarea adăugată aferentă importurilor, în speță sunt

aplicabile dispozițiile art. 126 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul

fiscal, în vigoare la data depunerii declarațiilor vamale de import, potrivit

cărora, „în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată se cuprinde și

importul de bunuri”.

În

conformitate cu art. 131 alin. (1), cuprins în Capitolul IV „Operațiuni

impozabile”, Titlul VI „Taxa pe valoarea adăugată” din același act normativ,

„în înțelesul prezentului titlu, se consideră import de bunuri intrarea de

bunuri în România provenind dintr-un alt stat”.

Prima

instanță a arătat că derogările privind bunurile care nu intră în sfera de

aplicare a taxei pe valoarea adăugată sunt prevăzute la alin. (2) – (4) ale art.

131 și vizează bunurile aflate în regim vamal suspensiv.

În

interpretarea dispozițiilor legale menționate a fost emisă Decizia nr. 7/2006 a

Comisiei fiscale centrale, aprobată prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice

nr. 2189/2006, care prevede că, din punctul de vedere al taxei pe valoarea

adăugată, importul de software pe suporturi informatice se consideră import de

bunuri.

Curtea

de apel a considerat că decizia Comisiei fiscale centrale anterior

individualizate este aplicabilă în cauză, întrucât aceasta are un caracter

interpretativ și, pe cale de consecință, nu încalcă principiul

neretroactivității legii.

În

același timp, instanța de fond a reținut că sunt nefondate afirmațiile

reclamantei referitoare la culpa organelor vamale care nu au

verificat declarațiile vamale de import analizate în speță și au acordat

liberul de vamă, deoarece sunt incidente prevederile art. 78 alin. (3) din

Regulamentul CEE nr. 2913/1992 al Consiliului, de instituire a Codului Vamal

Comunitar.

În

fine, curtea de apel a apreciat că majorările de întârziere sunt datorate de

reclamantă, în raport de dispozițiile art. 119 alin. (1) și art. 120 alin. (1)

din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum și de

prevederile art. 136 alin. (1) și art. 157 alin. (2) din Legea nr. 571/2003.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC “C.Y.B.E.R” SRL, care a

solicitat modificarea sa, în sensul admiterii acțiunii, cu cheltuieli de

judecată.

În

primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., recurenta a arătat că prima instanță a încălcat prevederile art. 261

alin. (1) C. proc. civ., întrucât hotărârea judecătorească atacată nu este

motivată în mod corespunzător.

În

concret, recurenta a susținut faptul că instanța nu a făcut o cercetare atentă

a fondului pricinii, ci doar s-a limitat să preia punctul de vedere al

intimatelor, exprimat în actele administrativ-fiscale a căror anulare se

solicită în cauză.

De

asemenea, instanța a nominalizat doar temeiurile juridice aplicate de cele două

intimate, fără a argumenta de ce nu a luat în considerare dispozițiile invocate

de societate, respectiv art. 128 alin. (2) C. fisc., precum și cele ale art. 111

alin. (1) și (2) C. proc. fisc.

În

cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată este

lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În

dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă

următoarele critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească

atacată:

1)

Prima instanță nu a ținut seama de faptul că erau aplicabile în speță

prevederile art. 64 alin. (2), art. 67, art. 76, art. 78 alin. (1), art. 141 alin.

(1), art. 148 alin. (1) din Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal, precum și

cele ale art. 39, art. 42 alin. (2), art. 45 lit. c), art. 52 și art. 53 din

Regulamentului de punere în aplicare ale acestuia, aprobat prin H.G. nr. 1114/2001,

în raport de împrejurarea că operațiunile de import au fost derulate de

societate în perioada ianuarie 2005 – februarie 2006.

În

raport de cadrul normativ anterior prezentat, rezultă că cuantumul drepturilor

de import se stabilește pe baza elementelor de taxare din momentul nașterii

datoriei vamale.

Autoritatea

vamală, după efectuarea operațiunii de vămuire, acordă liber de vamă,

constituind titlu executoriu pentru urmărirea și încasarea datoriei vamale.

Titularul declarației vamale acceptate și înregistrate este debitorul

declarației vamale.

2)

În temeiul dispozițiilor art. 112 din H.G. nr. 1114/2001, Deciziei nr. 4.1. a

Comitetului tehnic de evaluare în vamă, constituit pe baza Acordului privind

aplicarea art. VII din Acordul General pentru Tarife și Comerț, aprobată prin

Decizia nr. 368/1998 a Directorului general al ANV, în vederea stabilirii TVA

în vamă aferente importului de software pe suporturi informatice, la valoarea

în vamă nu se adaugă și contravaloarea soft-ului, așa cum era acesta menționat

în facturile emise de furnizorul extern.

Din

analiza tuturor declarațiilor vamale întocmite și depuse la Biroul Vamal

Otopeni Călători – Sucursala Mărfuri rezultă faptul că software-ul importat de

societate a primit încadrarea tarifară 8524.39.10, motiv pentru care, în ceea

ce privește determinarea valorii în vamă a acestuia, îi erau aplicabile

prevederile Deciziei nr. 368/1998 a Directorului general al ANV.

Ca

atare, în mod eronat, prima instanță a apreciat că erau incidente în speța de

față, pentru calcularea TVA, dispozițiile art. 128 alin. (2) și ale art. 131 alin.

(1) C. fisc., astfel cum au fost explicitate prin Decizia nr. 7/2006 a Comisiei

fiscale centrale, aprobată prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 2189/2006

Instanța

de fond a aplicat în mod retroactiv Decizia nr. 7/2006 a Comisiei fiscale

centrale, ce nu poate fi apreciată ca fiind o reglementare cu caracter

interpretativ, în condițiile în care lărgește în mod evident sfera noțiunii de

„import de bunuri” prin adăugarea importului de software pe suporturi

informatice.

În

opinia recurentei, un alt punct de vedere pe acest aspect ar încălca

prevederile art. 69 alin. (2) din Legea nr. 24/2000.

3)

Suma de 453.484 lei, reprezentând majorări de întârziere aferente TVA, nu este

datorată de societate, întrucât nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 119

alin. (1), art. 120 alin. (1) C. proc. fisc. și cele ale art. 136 și art. 157 alin.

(2) C. fisc.

Totodată,

societatea nu trebuia să plătească TVA-ul în sumă de 277.184 lei, ce reprezintă

debitul principal, la care s-au calculat accesoriile fiscale anterior indicate.

În

fine, în raport de prevederile art. 111 alin. (1) și (2) C. proc. fisc., pentru

diferențele de obligații fiscale principale, respectiv plata TVA suplimentară,

stabilită prin actele de impunere contestate, termenul de plată se stabilește

în funcție de data comunicării acestor acte. Data la care acest termen se

împlinește determină momentul de la care încep să curgă majorările de

întârziere, conform dispozițiilor art. 119 alin. (1) C. proc. fisc.

În

speță,

procesul-verbal

de control din 29 ianuarie 2010, precum și decizia pentru regularizarea

situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal din 29

ianuarie 2010, ambele emise de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni

Vamale București - Serviciul Antifraudă Fiscală și Vamală, au fost comunicate

societății la data de 01 februarie 2010, motiv pentru care creanța principală a

devenit scadentă la data de 05 martie 2010, moment de la care puteau fi

calculate majorări pentru întârziere în efectuarea plății.

Intimata

Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională pentru Accize și

Operațiuni Vamale București a formulat întâmpinare în care a solicitat

respingerea recursului ca nefondat (filele 26-30 dosar).

Recurenta

a depus la dosar concluzii scrise (filele 45-50).

Analizând

sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art.

304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

I.

În speță este nefondat motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de

natura pricinii.

În

dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de

legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un

proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel,

conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil

presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa,

să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse

și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Pe

de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul

părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru

cauza lor.

Întrucât

Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor

drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul

aflat în discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt

în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța

sesizată.

Cu

alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen

efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor probatorii ale

părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Înalta

Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict

al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe

judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

Respectarea

acestei cerințe a motivării actului jurisdicțional aflat în calea extraordinară

de atac a recursului s-a analizat în raport de motivele prezentate în acțiunea

dedusă judecății și de argumentele aduse în apărare de partea adversă.

În

speța de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată

îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

întrucât curtea de apel a analizat motivele de nelegalitate ale actelor

administrativ-fiscale deduse judecății invocate de partea reclamantă, prin

prisma materialului probator administrat în cauză, dar și cu luarea în

considerare a apărărilor formulate de partea adversă.

II.

În cauză este nefondat motivul de recurs stabilit de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru argumentele care vor fi expuse în continuare.

Prima

instanță a reținut corect situația de fapt pe baza probelor existente la dosar

și a realizat

o

încadrare juridică adecvată.

Astfel,

recurenta a efectuat în perioada 2005 – februarie 2006 mai multe operațiuni

vamale de import definitiv prin care a achiziționat de la extern soft-uri pe

suporturi informatice și a depus declarații vamale de import. La stabilirea

valorilor în vamă au fost luate în considerare contravalorile CD-urilor și a

soft-urilor. Cu toate acestea, la baza de impozitare a taxelor vamale, a

comisionului vamal și a TVA-ului aferente cd-urilor importate a fost luată în

considerare doar contravaloarea CD-urilor ca suport material, fără a se

impozita și contravaloarea soft-urilor.

Într-adevăr,

după cum susține recurenta,

cuantumul drepturilor de import se stabilește pe baza

elementelor de taxare din momentul nașterii datoriei vamale, însă partea are

obligația să declare în mod corect valoarea în vamă a bunurilor importate.

Înalta

Curte apreciază că au fost respectate prevederile art. 8 și 9 C. vam., întrucât

au fost solicitate lămuriri suplimentare recurentei, precum și înscrisuri

doveditoare.

În

urma verificărilor efectuate de către

Serviciul Antifraudă Fiscală și Vamală, s-a

constatat faptul că recurenta nu a declarat în vamă valoarea TVA aferent

importurilor, respectiv contravaloarea soft-urilor, potrivit valorilor din

facturile externe.

Ca

urmare a faptului că la data depunerii declarațiilor vamale de import

societatea recurentă a declarat în mod eronat doar valoarea pentru suporturile

fizice CD–uri, în mod corect instanța de fond a obligat partea la plata

contravalorii soft-urilor.

În

plus, trebuie subliniat faptul că procedura de determinare a valorii în vamă a

suporturilor informatice pentru echipamentele de tratare a datelor conținând

date sau instrucțiuni este prevăzută de Acordul privind aplicarea art. VII din

Acordul General pentru Tarife și Comerț (G.A.T.T.).

Art.

1 din Acordul anterior arătat precizează faptul că importul de software pe

suporturi informatice se consideră import de bunuri și este supus TVA.

În

altă ordine de idei, Înalta Curte reține faptul că, prin acordarea liberului de

vamă nu se confirmă încasarea în totalitate a taxelor vamale, ci se permite

punerea în circulație a mărfurilor, cu scopul de a nu se crea blocaje în vamă.

Însă,

în baza dispozițiilor cuprinse în Codul vamal, autoritatea vamală are atât

posibilitatea cât și obligația de a efectua control vamal ulterior când există

îndoieli cu privire la realitatea datelor furnizate de partea care a efectuat

importul de bunuri.

De

asemenea, Înalta Curte nu poate primi critica recurentei menționată la pct. 2

din motivul de recurs analizat.

Astfel

Codul vamal aprobat prin Legea nr. 141/1997 (act normativ în vigoare la data

înregistrării declarației vamale de import) reglementează, prin art. 77,

procedura de determinare a valorii în vamă, arătând că aceasta este prevăzută

de Acordul privind aplicarea art. VII din Acordul General pentru Tarife și

Comerț (G.A.T.T.).

Ca

atare, în speță, sunt incidente prevederile art. 1 din acest Acord, anterior

citate.

Conform

art. 69 C. vam., cazurile în care, din motive și împrejurări speciale, se

acordă scutiri de drepturi la importul de mărfuri se stabilesc prin lege.

În

cauza de față, prevederea normativă invocată de recurentă ca temei al scutirii

de la plata drepturilor vamale pentru software este un act administrativ emis

de o autoritate publică centrală și nu o lege, după cum impune dispoziția

anterior enunțată C. vam.

La

momentul importului aflat în discuție, actul normativ care reglementa scutirea

de taxe vamale era O.G. nr. 26/1993 privind tariful vamal de import al

României, act în care nu se regăsește scutirea pentru software.

După

cum s-a arătat mai sus, produsul importat de recurentă este un software și nu

un compact disc, iar CD-ul pentru care societatea a înțeles să plătească TVA

este doar suportul pe care produsul a fost importat. Softul importat intră în

sfera de aplicare a prevederilor art. 128 alin. (1), art. 129 alin. (1) și art.

131 din Legea nr. 571/2003.

Potrivit

art. 128 alin. (1) C. fisc., prin livrare de bunuri se înțelege orice transfer

al dreptului de proprietate asupra bunurilor de la proprietar către o altă

persoană, direct sau prin persoane care acționează în numele acestuia.

Art.

129 alin. (1) din același act normativ prevede că se consideră prestare de

servicii orice operațiune care nu constituie livrare de bunuri.

În

conformitate cu art. 131 din Legea nr. 571/2003, importul de bunuri reprezintă

intrarea de bunuri în România provenind dintr-un alt stat.

În

mod corect prima instanță a reținut faptul că, în interpretarea dispozițiilor

legale anterior menționate, a fost emisă Decizia nr. 7/2006 a Comisiei fiscale

centrale, aprobată prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 2189/2006,

care prevede că, din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată, importul

de software pe suporturi informatice se consideră import de bunuri.

Înalta

Curte nu poate primi critica recurentei referitoare la faptul că instanța de

fond a aplicat în mod retroactiv Decizia nr. 7/2006 a Comisiei fiscale

centrale, ce nu poate fi apreciată ca fiind o reglementare cu caracter

interpretativ, în condițiile în care lărgește în mod evident sfera noțiunii de

„import de bunuri” prin adăugarea importului de software pe suporturi

informatice.

În

realitate, ipoteza normei interpretative nu este o veritabilă excepție de la

principiul neretroactivității legii, întrucât interpretarea

general-obligatorie, ca orice interpretare, clarifică înțelesul normei

interpretate, în funcție de diversitatea situațiilor pe care norma interpretată

le reglementează.

Cu

alte cuvinte, prin interpretare se explicitează conținutul pe care norma l-a

avut „ab initio”, scopul său fiind acela de a curma conflictele de

interpretare, produse sau posibile.

Așadar,

este corectă concluzia judecătorului fondului în sensul că Decizia nr. 7/2006 a

Comisiei fiscale centrale este o normă interpretativă care se aplică în cauza

de față.

De

asemenea, Înalta Curte consideră că prezintă relevanță pentru analizarea

acestei critici și prevederile art. 3 C. vam., precum și cele ale art. 40 din

H.G. nr. 1114/2001 privind Regulamentul de aplicare a Codului Vamal.

În

baza art. 3 C. vam., declarația vamală este actul unilateral cu caracter

public, prin care o persoană manifestă, în formele și în modalitățile prevăzute

în reglementările vamale, voința de a plasa mărfurile sub un regim vamal

determinat.

În

temeiul art. 40 din H.G. nr. 1114/2001, declarația vamală în detaliu, semnată

de importator sau de reprezentantul acestuia, are valoarea unei declarații pe

propria răspundere în ceea ce privește exactitatea datelor înscrise în

declarația vamală, inclusiv pentru codul tarifar completat în rubrica 33 din

declarația vamală.

Așadar,

declarantul dispune de drept de apreciere în alegerea poziției tarifare a

mărfii, însă trebuie să justifice și să probeze această alegere.

În

cauza de față, recurenta nu a probat că a realizat în mod corect încadrarea

tarifară a mărfii.

În

fine, Înalta Curte apreciază că este nefondată și critica recurentei

referitoare la existența și cuantumul majorărilor de întârziere aferente

TVA-ului calculat de autoritatea fiscală.

Conform

art. 119 alin. (1) C. proc. fisc., republicat, cu modificări, pentru

neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată se

datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere.

Art.

120 alin. (1) din aceeași lege prevede că dobânzile se calculează pentru

fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de

scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.

Ca

atare, în mod corect prima instanță a apreciat că accesoriile au fost corect

calculate de către autoritatea fiscală, în condițiile în care taxa pe valoarea

adăugată este exigibilă și se datorează de la data acceptării și depunerii

declarațiilor vamale de import și nu după cum susține recurenta, de la data de

05 martie 2010.

În

consecință, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., iar în speță nu există

motive de ordine publică care să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte,

în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 și art.

28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC „C.Y.B.E.R.” SRL împotriva sentinței nr. 3574 din 18 mai 2011

a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 5 aprilie 2012.