ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1885/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, reclamanta SC “C.Y.B.E.R” SRL a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea deciziei nr. 94 din 19 martie 2010 emisă de pârâtă, și pe cale de consecință, anularea procesului-verbal de control din 29 ianuarie 2010, precum și a deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal din 29 ianuarie 2010, ambele emise de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București - Serviciul Antifraudă Fiscală și Vamală, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea în fapt a acțiunii, reclamanta a arătat că actele administrative contestate sunt nelegale, întrucât, în baza legislației vamale în vigoare la data derulării operațiunilor sale de import, valoarea în vamă a bunurilor se determină potrivit prevederilor Legii nr. 141/1997. În conformitate cu dispozițiile Deciziei nr. 368/1998 a Directorului general al Direcției Generale a Vămilor, în perioada de timp cuprinsă între 4 iulie 1998 (data intrării în vigoare a acestei decizii) și 23 aprilie 2006 (data ieșirii din vigoare a acestei decizii), valoarea în vamă nu includea valoarea datelor/instrucțiunilor aflate pe suporturi informatice. În aceste condiții, reclamanta apreciază că importurile efectuate până la data abrogării Deciziei nr. 368/1598 a Directorului general al Direcției Generale a Vămilor au fost corect tratate.

Mai precis, nu trebuie incluse în valoarea în vamă valoarea datelor/instrucțiunilor aflate pe suporturi informatice. Mai mult decât atât, reclamanta consideră că, în speța de față, nu se pune problema existenței unor informații incomplete sau inexacte la momentul derulării operațiunilor de import. De asemenea, reclamanta arată că nu poate accepta interpretarea realizată de autoritatea fiscală, în sensul că Decizia Comisiei fiscale centrale nr. 7/2006, decizie aplicată retroactiv în cauză, face corp comun cu legea în baza căreia a fost dată, neavând caracter de sine stătător și se aplică de la data la care legea a intrat in vigoare. Totodată, reclamanta a arătat că nu datorează majorările de întârziere calculate de pârâtă, în condițiile inexistenței debitului principal.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 8 și urm. din Legea nr. 554/2004, art. 100 alin. (1) și (3), art. 284 din Legea nr. 86/2006, art. 660 alin. (1) din H.G. nr. 707/2006, art. 64 alin. (2), art. 67, art. 76, art. 78 alin. (1), art. 141, 148 alin. (1) din Legea nr. 141/1997, art. 39, art. 42 alin. (2), art. 45 lit. c), art. 52, art. 53, art. 112, art. 113 din H.G. nr. 1114/2001, art. 126 alin. (2), art. 131 alin. (1), art. 139 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, Decizia nr. 368/1998 a Directorului general al Direcției Generale a Vămilor, art. 15 alin. (2) din Constituția României, art. 111 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003, La termenul de judecată din 12 noiembrie 2010, în raport de cererea modificatoare depusă de reclamantă, instanța a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâtă a Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale București.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Curtea de Apel București – Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, prin sentința nr. 3574 din 18 mai 2011, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei SC “C.Y.B.E.R” SRL.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele: În perioada 2005 – 2006, reclamanta a derulat operațiuni de import definitiv de software pe suport informatic, prin Biroul vamal Otopeni Călători Sucursala mărfuri, conform declarațiilor vamale de import din 21 ianuarie 2005, din 24 ianuarie 2005, din 26 ianuarie 2005, din 11 februarie 2005, din 11 martie 2005, din 01 aprilie 2005, din 09 mai 2005, din 07 iunie 2005, din 25 iulie 2005, din 06 octombrie 2005, din 31 octombrie 2005, din 24 noiembrie 2005, din 23 decembrie 2005, din 13 februarie 2006 și din 21 februarie 2006. Urmare a controlului vamal ulterior, având drept obiect verificarea modului de determinare și declarare a valorii în vamă, s-a constatat că la data depunerii declarațiilor vamale de import, reclamanta a declarat valoarea în vamă doar valoarea pentru suporturile fizice – CD-urile și nu a inclus în baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată și sumele reprezentând contravaloarea soft-urilor, în valoare totală de 416.715 euro, conform valorilor din facturile externe.

În această situație, organele de control vamal au emis Decizia pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal din 29 ianuarie 2010, prin care s-a stabilit în sarcina societății reclamante taxa pe valoarea adăugată în vamă în sumă de 277.184 lei și accesorii aferente în sumă de 453.482 lei. Reclamanta a formulat contestație împotriva Deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal, iar prin Decizia nr. 94 din 19 martie 2010, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București - Serviciul soluționare contestații a respins contestația ca neîntemeiată.

În opinia primei instanțe, soluția adoptată de autoritatea fiscală este legală, deoarece procedura de determinare a valorii în vamă a suporturilor informatice pentru echipamentele de tratare a datelor conținând date sau instrucțiuni este prevăzută de Acordul privind aplicarea art. VII din Acordul General pentru Tarife și Comerț (G.A.T.T.), act la care România este parte. Potrivit art. 1 din Acord, „ valoarea în vamă a mărfurilor importate va fi valoarea de tranzacție, adică prețul efectiv plătit pentru mărfuri când acestea sunt vândute pentru export cu destinația țării de import, după o ajustare, conform dispozițiilor art. 8.”. Cu privire la taxa pe valoarea adăugată aferentă importurilor, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 126 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare la data depunerii declarațiilor vamale de import, potrivit cărora, „în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată se cuprinde și importul de bunuri”.

În conformitate cu art. 131 alin. (1), cuprins în Capitolul IV „Operațiuni impozabile”, Titlul VI „Taxa pe valoarea adăugată” din același act normativ, „în înțelesul prezentului titlu, se consideră import de bunuri intrarea de bunuri în România provenind dintr-un alt stat”. Prima instanță a arătat că derogările privind bunurile care nu intră în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată sunt prevăzute la alin. (2) – (4) ale art. 131 și vizează bunurile aflate în regim vamal suspensiv. În interpretarea dispozițiilor legale menționate a fost emisă Decizia nr. 7/2006 a Comisiei fiscale centrale, aprobată prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 2189/2006, care prevede că, din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată, importul de software pe suporturi informatice se consideră import de bunuri.

Curtea de apel a considerat că decizia Comisiei fiscale centrale anterior individualizate este aplicabilă în cauză, întrucât aceasta are un caracter interpretativ și, pe cale de consecință, nu încalcă principiul neretroactivității legii. În același timp, instanța de fond a reținut că sunt nefondate afirmațiile reclamantei referitoare la culpa organelor vamale care nu au verificat declarațiile vamale de import analizate în speță și au acordat liberul de vamă, deoarece sunt incidente prevederile art. 78 alin. (3) din Regulamentul CEE nr. 2913/1992 al Consiliului, de instituire a Codului Vamal Comunitar. În fine, curtea de apel a apreciat că majorările de întârziere sunt datorate de reclamantă, în raport de dispozițiile art. 119 alin. (1) și art. 120 alin. (1) din O.G.

nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum și de prevederile art. 136 alin. (1) și art. 157 alin. (2) din Legea nr. 571/2003. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC “C.Y.B.E.R” SRL, care a solicitat modificarea sa, în sensul admiterii acțiunii, cu cheltuieli de judecată. În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că prima instanță a încălcat prevederile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., întrucât hotărârea judecătorească atacată nu este motivată în mod corespunzător. În concret, recurenta a susținut faptul că instanța nu a făcut o cercetare atentă a fondului pricinii, ci doar s-a limitat să preia punctul de vedere al intimatelor, exprimat în actele administrativ-fiscale a căror anulare se solicită în cauză.

De asemenea, instanța a nominalizat doar temeiurile juridice aplicate de cele două intimate, fără a argumenta de ce nu a luat în considerare dispozițiile invocate de societate, respectiv art. 128 alin. (2) C. fisc., precum și cele ale art. 111 alin. (1) și (2) C. proc. fisc. În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată: 1) Prima instanță nu a ținut seama de faptul că erau aplicabile în speță prevederile art. 64 alin. (2), art. 67, art. 76, art. 78 alin. (1), art. 141 alin. (1), art. 148 alin. (1) din Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal, precum și cele ale art. 39, art. 42 alin. (2), art. 45 lit. c), art. 52 și art. 53 din Regulamentului de punere în aplicare ale acestuia, aprobat prin H.G. nr. 1114/2001, în raport de împrejurarea că operațiunile de import au fost derulate de societate în perioada ianuarie 2005 – februarie 2006. În raport de cadrul normativ anterior prezentat, rezultă că cuantumul drepturilor de import se stabilește pe baza elementelor de taxare din momentul nașterii datoriei vamale.

Autoritatea vamală, după efectuarea operațiunii de vămuire, acordă liber de vamă, constituind titlu executoriu pentru urmărirea și încasarea datoriei vamale. Titularul declarației vamale acceptate și înregistrate este debitorul declarației vamale. 2) În temeiul dispozițiilor art. 112 din H.G. nr. 1114/2001, Deciziei nr. 4.1. a Comitetului tehnic de evaluare în vamă, constituit pe baza Acordului privind aplicarea art. VII din Acordul General pentru Tarife și Comerț, aprobată prin Decizia nr. 368/1998 a Directorului general al ANV, în vederea stabilirii TVA în vamă aferente importului de software pe suporturi informatice, la valoarea în vamă nu se adaugă și contravaloarea soft-ului, așa cum era acesta menționat în facturile emise de furnizorul extern.

Din analiza tuturor declarațiilor vamale întocmite și depuse la Biroul Vamal Otopeni Călători – Sucursala Mărfuri rezultă faptul că software-ul importat de societate a primit încadrarea tarifară 8524.39.10, motiv pentru care, în ceea ce privește determinarea valorii în vamă a acestuia, îi erau aplicabile prevederile Deciziei nr. 368/1998 a Directorului general al ANV.

Ca atare, în mod eronat, prima instanță a apreciat că erau incidente în speța de față, pentru calcularea TVA, dispozițiile art. 128 alin. (2) și ale art. 131 alin. (1) C. fisc., astfel cum au fost explicitate prin Decizia nr. 7/2006 a Comisiei fiscale centrale, aprobată prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 2189/2006 Instanța de fond a aplicat în mod retroactiv Decizia nr. 7/2006 a Comisiei fiscale centrale, ce nu poate fi apreciată ca fiind o reglementare cu caracter interpretativ, în condițiile în care lărgește în mod evident sfera noțiunii de „import de bunuri” prin adăugarea importului de software pe suporturi informatice. În opinia recurentei, un alt punct de vedere pe acest aspect ar încălca prevederile art. 69 alin. (2) din Legea nr. 24/2000.

3) Suma de 453.484 lei, reprezentând majorări de întârziere aferente TVA, nu este datorată de societate, întrucât nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (1) C. proc. fisc. și cele ale art. 136 și art. 157 alin. (2) C. fisc. Totodată, societatea nu trebuia să plătească TVA-ul în sumă de 277.184 lei, ce reprezintă debitul principal, la care s-au calculat accesoriile fiscale anterior indicate. În fine, în raport de prevederile art. 111 alin. (1) și (2) C. proc. fisc., pentru diferențele de obligații fiscale principale, respectiv plata TVA suplimentară, stabilită prin actele de impunere contestate, termenul de plată se stabilește în funcție de data comunicării acestor acte.

Data la care acest termen se împlinește determină momentul de la care încep să curgă majorările de întârziere, conform dispozițiilor art. 119 alin. (1) C. proc. fisc. În speță, procesul-verbal de control din 29 ianuarie 2010, precum și decizia pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal din 29 ianuarie 2010, ambele emise de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București - Serviciul Antifraudă Fiscală și Vamală, au fost comunicate societății la data de 01 februarie 2010, motiv pentru care creanța principală a devenit scadentă la data de 05 martie 2010, moment de la care puteau fi calculate majorări pentru întârziere în efectuarea plății.

Intimata Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat (filele 26-30 dosar). Recurenta a depus la dosar concluzii scrise (filele 45-50). Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: I. În speță este nefondat motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare. Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată. Respectarea acestei cerințe a motivării actului jurisdicțional aflat în calea extraordinară de atac a recursului s-a analizat în raport de motivele prezentate în acțiunea dedusă judecății și de argumentele aduse în apărare de partea adversă.

În speța de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât curtea de apel a analizat motivele de nelegalitate ale actelor administrativ-fiscale deduse judecății invocate de partea reclamantă, prin prisma materialului probator administrat în cauză, dar și cu luarea în considerare a apărărilor formulate de partea adversă. II. În cauză este nefondat motivul de recurs stabilit de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru argumentele care vor fi expuse în continuare. Prima instanță a reținut corect situația de fapt pe baza probelor existente la dosar și a realizat o încadrare juridică adecvată. Astfel, recurenta a efectuat în perioada 2005 – februarie 2006 mai multe operațiuni vamale de import definitiv prin care a achiziționat de la extern soft-uri pe suporturi informatice și a depus declarații vamale de import.

La stabilirea valorilor în vamă au fost luate în considerare contravalorile CD-urilor și a soft-urilor. Cu toate acestea, la baza de impozitare a taxelor vamale, a comisionului vamal și a TVA-ului aferente cd-urilor importate a fost luată în considerare doar contravaloarea CD-urilor ca suport material, fără a se impozita și contravaloarea soft-urilor. Într-adevăr, după cum susține recurenta, cuantumul drepturilor de import se stabilește pe baza elementelor de taxare din momentul nașterii datoriei vamale, însă partea are obligația să declare în mod corect valoarea în vamă a bunurilor importate. Înalta Curte apreciază că au fost respectate prevederile art. 8 și 9 C. vam., întrucât au fost solicitate lămuriri suplimentare recurentei, precum și înscrisuri doveditoare.

În urma verificărilor efectuate de către Serviciul Antifraudă Fiscală și Vamală, s-a constatat faptul că recurenta nu a declarat în vamă valoarea TVA aferent importurilor, respectiv contravaloarea soft-urilor, potrivit valorilor din facturile externe. Ca urmare a faptului că la data depunerii declarațiilor vamale de import societatea recurentă a declarat în mod eronat doar valoarea pentru suporturile fizice CD–uri, în mod corect instanța de fond a obligat partea la plata contravalorii soft-urilor. În plus, trebuie subliniat faptul că procedura de determinare a valorii în vamă a suporturilor informatice pentru echipamentele de tratare a datelor conținând date sau instrucțiuni este prevăzută de Acordul privind aplicarea art. VII din Acordul General pentru Tarife și Comerț (G.A.T.T.).

Art. 1 din Acordul anterior arătat precizează faptul că importul de software pe suporturi informatice se consideră import de bunuri și este supus TVA. În altă ordine de idei, Înalta Curte reține faptul că, prin acordarea liberului de vamă nu se confirmă încasarea în totalitate a taxelor vamale, ci se permite punerea în circulație a mărfurilor, cu scopul de a nu se crea blocaje în vamă. Însă, în baza dispozițiilor cuprinse în Codul vamal, autoritatea vamală are atât posibilitatea cât și obligația de a efectua control vamal ulterior când există îndoieli cu privire la realitatea datelor furnizate de partea care a efectuat importul de bunuri. De asemenea, Înalta Curte nu poate primi critica recurentei menționată la pct. 2 din motivul de recurs analizat.

Astfel Codul vamal aprobat prin Legea nr. 141/1997 (act normativ în vigoare la data înregistrării declarației vamale de import) reglementează, prin art. 77, procedura de determinare a valorii în vamă, arătând că aceasta este prevăzută de Acordul privind aplicarea art. VII din Acordul General pentru Tarife și Comerț (G.A.T.T.). Ca atare, în speță, sunt incidente prevederile art. 1 din acest Acord, anterior citate. Conform art. 69 C. vam., cazurile în care, din motive și împrejurări speciale, se acordă scutiri de drepturi la importul de mărfuri se stabilesc prin lege. În cauza de față, prevederea normativă invocată de recurentă ca temei al scutirii de la plata drepturilor vamale pentru software este un act administrativ emis de o autoritate publică centrală și nu o lege, după cum impune dispoziția anterior enunțată C. vam.

La momentul importului aflat în discuție, actul normativ care reglementa scutirea de taxe vamale era O.G. nr. 26/1993 privind tariful vamal de import al României, act în care nu se regăsește scutirea pentru software. După cum s-a arătat mai sus, produsul importat de recurentă este un software și nu un compact disc, iar CD-ul pentru care societatea a înțeles să plătească TVA este doar suportul pe care produsul a fost importat. Softul importat intră în sfera de aplicare a prevederilor art. 128 alin. (1), art. 129 alin. (1) și art. 131 din Legea nr. 571/2003. Potrivit art. 128 alin. (1) C. fisc., prin livrare de bunuri se înțelege orice transfer al dreptului de proprietate asupra bunurilor de la proprietar către o altă persoană, direct sau prin persoane care acționează în numele acestuia.

Art. 129 alin. (1) din același act normativ prevede că se consideră prestare de servicii orice operațiune care nu constituie livrare de bunuri. În conformitate cu art. 131 din Legea nr. 571/2003, importul de bunuri reprezintă intrarea de bunuri în România provenind dintr-un alt stat. În mod corect prima instanță a reținut faptul că, în interpretarea dispozițiilor legale anterior menționate, a fost emisă Decizia nr. 7/2006 a Comisiei fiscale centrale, aprobată prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 2189/2006, care prevede că, din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată, importul de software pe suporturi informatice se consideră import de bunuri.

Înalta Curte nu poate primi critica recurentei referitoare la faptul că instanța de fond a aplicat în mod retroactiv Decizia nr. 7/2006 a Comisiei fiscale centrale, ce nu poate fi apreciată ca fiind o reglementare cu caracter interpretativ, în condițiile în care lărgește în mod evident sfera noțiunii de „import de bunuri” prin adăugarea importului de software pe suporturi informatice. În realitate, ipoteza normei interpretative nu este o veritabilă excepție de la principiul neretroactivității legii, întrucât interpretarea general-obligatorie, ca orice interpretare, clarifică înțelesul normei interpretate, în funcție de diversitatea situațiilor pe care norma interpretată le reglementează. Cu alte cuvinte, prin interpretare se explicitează conținutul pe care norma l-a avut „ab initio”, scopul său fiind acela de a curma conflictele de interpretare, produse sau posibile.

Așadar, este corectă concluzia judecătorului fondului în sensul că Decizia nr. 7/2006 a Comisiei fiscale centrale este o normă interpretativă care se aplică în cauza de față. De asemenea, Înalta Curte consideră că prezintă relevanță pentru analizarea acestei critici și prevederile art. 3 C. vam., precum și cele ale art. 40 din H.G. nr. 1114/2001 privind Regulamentul de aplicare a Codului Vamal. În baza art. 3 C. vam., declarația vamală este actul unilateral cu caracter public, prin care o persoană manifestă, în formele și în modalitățile prevăzute în reglementările vamale, voința de a plasa mărfurile sub un regim vamal determinat. În temeiul art. 40 din H.G. nr. 1114/2001, declarația vamală în detaliu, semnată de importator sau de reprezentantul acestuia, are valoarea unei declarații pe propria răspundere în ceea ce privește exactitatea datelor înscrise în declarația vamală, inclusiv pentru codul tarifar completat în rubrica 33 din declarația vamală.

Așadar, declarantul dispune de drept de apreciere în alegerea poziției tarifare a mărfii, însă trebuie să justifice și să probeze această alegere. În cauza de față, recurenta nu a probat că a realizat în mod corect încadrarea tarifară a mărfii. În fine, Înalta Curte apreciază că este nefondată și critica recurentei referitoare la existența și cuantumul majorărilor de întârziere aferente TVA-ului calculat de autoritatea fiscală. Conform art. 119 alin. (1) C. proc. fisc., republicat, cu modificări, pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere. Art. 120 alin. (1) din aceeași lege prevede că dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.

Ca atare, în mod corect prima instanță a apreciat că accesoriile au fost corect calculate de către autoritatea fiscală, în condițiile în care taxa pe valoarea adăugată este exigibilă și se datorează de la data acceptării și depunerii declarațiilor vamale de import și nu după cum susține recurenta, de la data de 05 martie 2010. În consecință, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., iar în speță nu există motive de ordine publică care să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC „C.Y.B.E.R.” SRL împotriva sentinței nr. 3574 din 18 mai 2011 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2012.