ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 75/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 75/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Deliberând asupra recursului
civil de față;
Din examinarea
actelor dosarului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.
245 din 2 aprilie 2009, TRIBUNALUL VRANCEA, secția civilă, a respins, ca
neîntemeiată, cererea reclamantei D.G.P. din cadrul M.A.I. BUCUREȘTI, prin care
a solicitat restrângerea dreptului la libera circulație a paratului M.G.
Pentru a pronunța
această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele considerente de fapt si
de drept:
Pârâtul M.G. a fost
returnat din Marea Britanie la data de 02 octombrie 2008, în baza Acordului de readmisie
ratificat de România prin Legea nr. 369/2003, întrucât acesta s-ar fi făcut
vinovat de săvârșirea unor fapte de natura penala.
Art. 38 din Legea nr.
248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării
dreptului la liberă circulație în străinătate pentru o perioadă de cel mult
trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord, însă, odată cu
aderarea României la Uniunea Europeană, legea internă trebuie interpretată prin
raportare la dreptul comunitar, care are prioritate in aplicare.
Această prioritate
este stabilită de art. 148 alin. (2) și alin. (4) din Constituția României,
potrivit căruia, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene,
precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au
prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea
prevederilor actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează
aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispozițiilor
art. 307 alin. (1) și alin. (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană,
statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea
dintre acest tratat și convențiile încheiate înainte de data aderării, care au
generat drepturi și obligații. Față de această prevedere, legislația comunitară
este de imediată aplicare, iar legea română trebuie interpretată în raport cu
norma comunitară.
Dreptul la libertatea
de circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat
de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE
a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ
este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile
admiterii României la Uniunea Europeană, devenind astfel parte a tratatelor
europene.
Potrivit legislației
europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut,
însă, conform art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricționarea libertății
de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie,
poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranța publică sau
sănătate publică. Textul alin. (2) prevede in mod expres că măsurile luate
trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv
pe conduita persoanei în cauză.
În același sens, s-a reținut
ca prevederile art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că
drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum acestea sunt garantate de C.A.D.O.L.F.
Prin urmare, deși
calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a
restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate
dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu
care România are încheiat un acord de readmisie, așa cum susține reclamanta, si
pentru pretinsa săvârșire a unor infracțiuni pe teritoriul statului care a
dispus restaurarea.
Restrângerea
exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute
de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie
interpretate în acord cu legislația comunitară.
Măsura care se cere a
fi luată față de pârât este disproporționată, în raport cu scopul urmărit și
încalcă astfel dreptul la liberă circulație.
De aceea, față de art.
27 alin. 2 din Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte
principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în
cauză, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtului
doar pentru susținerea pretinsei săvârșiri a unor infracțiuni, încalcă
principiul liberei circulații a persoanelor.
Mai mult, reclamanta
nu a făcut dovada ca ar fi vorba efectiv de o condamnare de natura penală,
dovedită printr-o hotărâre judecătoreasca, singurul temei pentru care se
solicită restrângerea dreptului fiind acordul de readmisie încheiat cu Marea
Britanie.
Pe de altă parte,
amenințarea pe care o persoană o reprezintă față de ordinea de drept, trebuie
să fie reală și suficient de gravă, astfel încât să se justifice restrângerea
dreptului.
În cauză, o astfel de
dovadă nu a fost făcută, simpla afirmație cu privire la săvârșirea unor
infracțiuni neputând să fie considerată ca suficientă pentru luarea măsurii
solicitate de reclamantă.
Conform jurisprudenței
C.J.C.E., cauza P., C-224/02 și S., C-370/90, dreptul la liberă circulație pe
teritoriul statelor membre, așa cum este garantat de art. 18 alin. (1) din CE,
ar fi golit de conținut dacă statul membru de origine ar putea, fără o
justificare valabila, să interzică propriilor resortisanți să părăsească
teritoriul sau în scopul de intra pe teritoriul altui stat membru.
Aceeași jurisprudență
a stabilit că sunt interzise obstacolele puse atât de statul de origine, cât și
de statul de destinație.
Prin decizia civila nr.
191/ A din 04 iunie 2009, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins
apelul reclamantei, ca nefondat, considerentele reținute în expunerea de motive
a acestei hotărâri judecătorești fiind, în esență, aceleași.
Împotriva deciziei instanței
de apel a formulat cerere de recurs, la data de 22 iunie 2009, reclamanta D.G.P.
BUCUREȘTI, prin care a criticând-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
S-a susținut că
hotărârea instanței de apel este nelegală și netemeinică, întrucât s-a dat cu
încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 alin.
(1) pct. 9 C. proc. civ.
Intimatul a fost
returnat din Anglia la data de 02 octombrie 2008, în baza Acordului de
readmisie, ratificat prin Legea nr. 369/2003, și, în conformitate cu
prevederile acordului susmenționat, autorităților române nu se pot opune
returnării persoanei de către statul-parte a acordului.
În temeiul
dispozițiilor art. 38 și 39 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei
circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările
ulterioare, reclamanta D.G.P. a solicitat, la data de 23 februarie 2009,
Tribunalului Vrancea, restrângerea exercitării dreptului la libera circulație
în Anglia, intimatului-pârât, pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
Fata de conținutul hotărârilor
judecătorești pronunțate in cauza, recurenta-reclamanta a susținut ca, chiar și
în condițiile existenței principiilor priorității dreptului comunitar și al
aplicării directe a acestuia, aplicarea măsurii restrângerii exercițiului
dreptului la liberă circulație în străinătate al unui cetățean român,
reglementată de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, este condiționată de
returnarea acelui cetățean dintr-un alt stat în baza unui Acord de readmisie
încheiat de România cu acest stat, dacă acel cetățean a încălcat legislația
statului de unde a fost returnat.
Chiar și în
condițiile actuale în care România este stat membru al Uniunii Europene,
cetățenii romani, dobândind statutul de cetățeni ai Uniunii Europene, trebuie
să-și exercite toate drepturile și obligațiile ce izvorăsc din aceasta, în
acord cu legislația actuală și a obligațiilor asumate de România în calitate de
stat membru al Uniunii Europene.
Returnarea unui
cetățean român dintr-un stat membru UE, în baza unui Acord de readmisie, se
aplică evident când s-a încălcat ordinea juridica interioară a respectivului
stat membru U.E. de către cetățeanul român cu privire la care se solicită
returnarea, ceea ce conduce la concluzia că doar acel stat membru U.E. poate
cenzura legalitatea măsurii de returnare.
Este adevărat că în
acordurile de readmisie încheiate de România cu diferite state nu se
menționează nici o obligație pentru statul român ca, ulterior readmisiei
cetățeanului român returnat, să restrângă dreptul la liberă circulație al
respectivului cetățean român, însă, nu este mai puțin adevărat că o atare
obligație este expres stipulată prin Legea nr. 248/2005 în art. 38 și urm.,
care constituie dreptul intern în materie și care vine să complinească
acordurile de readmisie încheiate de România cu diferite state, și care
facilitează totodată finalitatea practică a aplicării acestor acorduri de
readmisie.
Legea nr. 248/2005
îndeplinește calitățile necesare reținute de Curtea Europeană pentru aplicarea
măsurii de restrângere a dreptului la liberă circulație, deoarece a fost
publicată în M. Of. și oferă garanțiile procesuale pentru înlăturarea
diverselor abuzuri, prin reglementarea căilor de atac, având în același timp
caracter previzibil în ceea ce privește efectele sale.
Obligațiile prevăzute
în Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români
în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, trebuie respectate
de către toți cetățenii români, indiferent în ce scop călătoresc în străinătate.
Protocolul Adițional nr.
4 la C.A.D.O. garantează la art. 2, dreptul la liberă circulație în țară și în
străinătate, însă aceasta garanție suportă anumite restricții, reglementate
chiar de documentul internațional invocat.
Astfel, după ce în
paragrafele 1 și 2 ale art. 2 din Protocolul nr. 4 se garantează libertatea de
circulație a unei persoane aflată legal pe „teritoriul unui stat, înăuntrul
acestui teritoriu și respectiv libertatea de circulație între state, în
paragrafele 3 și 4 se reglementează, restrângerile la care poate fi supus
dreptul la libera circulație, ceea ce înseamnă că dreptul în discuție nu are un
caracter absolut, putând cunoaște anumite limitări în cazurile și condițiile
prevăzute paragrafele 3 și 4 din art. 2 al Protocolului nr. 4 la C.E.D.O.”
Cerințele limitărilor
reglementate de Protocolul nr. 4 se referă la prevederea lor de către lege și
la existența unui scop legitim pe care să-l urmărească privind „securitatea
națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor
penale, protecția drepturilor și libertăților altora”; în plus, aceste limitări
trebuie să aibă și caracter necesar într-o societate democratică, necesitate
raportată la existența unei proporționalități între scopul urmărit prin
aplicarea limitărilor și mijloacele folosite pentru realizarea lui.
Referitor la cerința
ca măsura de restrângere să fie prevăzută de lege, se susține că aceasta
înseamnă nu numai ca măsura să aibă o bază legală în dreptul intern, ci și ca
legea aplicabilă să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în privința
efectelor sale.
Paragraful 4 vizează
restrângeri aplicabile în „zone determinate”, pentru rațiuni de „interes public
într-o societate democratică”.
Față de situația
concretă a intimatului-pârât, care a încălcat deja pe teritoriul unui stat
membru al Uniunii Europene dispozițiile legale privind regimul juridic al
străinilor, se impune concluzia că măsura restrângerii dreptului la libera
circulație pe teritoriul Angliei, are un scop legitim, respectiv prevenirea
unor fapte de natură să aducă atingere ordinii publice din acele state.
În plus, s-a invocat
și faptul că se justifică caracterul proporțional al măsurii „într-o societate
democratică”, în raport de scopurile urmărite la aplicarea ei, întrucât
responsabilizarea pârâtului în a conștientiza respectarea unor condiții legale
pe teritoriul unor state străine se poate realiza și prin interzicerea
dreptului acestuia de a se afla pe teritoriul acelor state, pe o durată de timp
rezonabilă.
Prin fapta sa,
pârâtul a încălcat prevederile art. 5 ale Legii nr. 248/2005, care stabilesc
obligația cetățeanului român de a respecta legislația statului în care se află,
precum și scopul pentru care i s-a acordat dreptul de a intra, și, după caz, de
a rămâne pe teritoriul statului respectiv, în condițiile stabilite prin
legislația acestuia și prin documentele internaționale încheiate cu România.
Analizând recursul
din perspectiva criticile de nelegalitate formulate, întemeiate pe dispozițiile
art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază, ca
nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Instanțele anterioare
au reținut că pârâtul M.G. a fost returnat din Marea Britanie la data de 02
octombrie 2008, în baza Acordului de readmisie ratificat prin Legea nr. 369/2003,
întrucât pârâtul s-ar face vinovat de nerespectarea condițiilor legale de
intrare și ședere în această țară, dar și de săvârșirea unor pretinsele fapte penale,
nedovedite, recunoscute doar de însăși aceasta parte în declarația data la
punctul de frontiera.
Nici o altă
împrejurare relevanta pentru cauza, înscrisuri de la autoritățile statului care
au dispus returnarea, cu motivația adecvată solicitării de returnare a
paratului, hotărâri judecătorești de condamnare a acestuia, etc. Referitoare la
atitudinea concreta a paratului sau la eventualele acte ilegale comise de
acesta pe teritoriul statului englez, nu a fost dovedita in cauza.
Specificul raportului
juridic dedus judecății, determinat în primul rând de obiectul cererii de
chemare în judecată-pune în discuție un drept fundamental al omului-a
îndreptățit instanțele de fond să se raporteze atât la legislația națională,
cât și la legislația comunitară.
Trebuie avut în
vedere faptul că, începând cu data de 01 ianuarie 2007, România a devenit stat
membru al Uniunii Europene, aceasta asumându-și, prin art. 6.10 al Tratatului
de aderare, obligația de a asigura compatibilitatea cu acquis-ul comunitar
existent la data aderării, a tuturor acordurilor internaționale la care este
parte.
Obligația instanțelor
naționale, in condițiile date, nu putea fi altfel privita decât în ideea
respectării ordinii juridice în vigoare la momentul aplicării măsurii
solicitate, anume restrângerea dreptului la libera circulație a persoanei în
cauză.
Dată fiind această
situație, soluționarea cauzei nu poate fi realizată decât în contextul
dispozițiilor legale interne și internaționale, cu incidență în cauză, după cum
urmează:
Din perspectiva
legislației naționale, trebuie reținut că, legea fundamentală, Constituția
României garantează, prin art. 25, dreptul la liberă circulație, în țară și în
străinătate, în condițiile stabilite prin legile ordinare.
Alin. (2) al art. 25
dispune în sensul că fiecărui cetățean îi este asigurat dreptul de a-și stabili
domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și
de a reveni în țară.
Legea nr. 248/2005
privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu
modificările și completările ulterioare, stipulează în art. 3 alin. (1) că
limitarea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate se poate
face numai temporar, în cazurile și în condițiile prevăzute în prezenta lege,
și constă în suspendarea sau, după caz, restrângerea exercitării acestui drept.
Potrivit art. 38 din
Legea nr. 248/2005, „restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în
străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult
3 ani numai în condițiile și cu privire la următoarele categorii de persoane:
cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord
de readmisie încheiat între România și acel stat; cu privire la persoana a
cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară
sau care ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României,
sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat”.
Din perspectivă
comunitară, s-a reținut că Tratatul de înființare a Comunității Europene
consacră libertatea de circulației a persoanelor drept una dintre libertățile
care stau la baza creării pieței interne, reglementată de art. 3 din Tratat.
În art. 18 al
Tratatului se stipulează că fiecare cetățean al Uniunii are dreptul de a
circula și de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre, fiind
supus limitărilor și condițiilor prevăzute de acest Tratat și de măsurile
adoptate pentru punerea în aplicare a acestuia.
Directiva 2004/38/CE
a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004, privind dreptul
la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii
Uniunii și membrii familiei acestora recunoaște, prin art. 1, dreptul fiecărui
cetățean al Uniunii la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor
membre, un drept fundamental și individual, sub rezerva limitărilor și
condițiilor prevăzute de Tratat și a măsurilor adoptate în scopul aplicării
acestuia.
Capitolul VI al
Directivei reglementează situațiile în care apare posibilă restrângerea
dreptului de intrare și a dreptului de ședere, stipulându-se în art. 27 că
statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a
cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie,
pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Aceste
motive nu pot fi invocate în scopuri economice.
Măsurile luate din
motive de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul
proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză.
Condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea
măsuri.
Conduita persoanei în
cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă
la adresa unui interes fundamental al societății. Nu pot fi acceptate motivări
care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de
prevenție generală.
Rezultă cu evidență
incompatibilitatea normei interne (Legea nr. 248/2005) în raport cu legislația
comunitară (Tratatul CE și Directiva 2004/38/CE), pentru argumentele redate
explicit în expunerea de motive a hotărârilor pronunțate, norma comunitară
prevede în mod limitativ doar trei situații în care statul ar putea restrânge
libertatea de circulație a persoanelor: afectarea ordinii publice, siguranței
publice sau sănătății publice, pe când norma internă prevede posibilitatea
restrângerii dreptului la libera circulație dacă cetățeanul român a fost
returnat dintr-un stat pe baza unui acord de readmisie, fără a se face nici o
distincție în ceea ce privește persoana cetățeanului în cauză, respectiv dacă
acesta prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranța sau sănătatea
publică a statului din care a fost returnat, și care relevă, în esență, ideea
că norma internă prevede o categorie mai largă de situații posibile când se
poate dispune restrângerea dreptului cetățeanului român la libera circulație,
în raport cu categoria situațiilor de excepție prevăzute de norma comunitară,
concluzia firească și legală fiind aceea a aplicării efectului direct al
Directivei la situația de fapt din prezenta speță, dându-se eficiență astfel
principiului supremației dreptului comunitar.
În acest context
legislativ, s-a reținut corect că norma aplicabilă în prezentul litigiu, în
care se solicită restrângerea dreptului la liberă circulație a unui cetățean
român, este norma comunitară, respectiv art. 27 și urm. din Directivă, ceea ce
înseamnă pentru situația concretă a pârâtului, constatarea că simpla
nerespectare a condițiilor prevăzute de legislația engleza referitoare la
dreptul de intrare si ședere pe teritoriul său a unui cetățean român nu poate
fi încadrată în sfera noțiunilor de ordine, siguranță sau sănătate publică.
Câtă vreme prin
acțiunea de față nu s-au invocat si dovedit și alte circumstanțe reale sau
personale referitoare la conduita intimatului, instanța de judecată nu poate să
rețină în nici un caz că simpla încălcare de către acesta a termenului de
ședere ar constitui „o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la
adresa unui interes fundamental al societății”, mai ales în condițiile în care
Directiva dispune că „nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate
de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală” și
„condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea
măsuri” de restrângere a libertății de circulație.
Interpretarea corectă
a dispozițiilor legale incidente în cauză, au îndreptățit instanțele anterioare
să aprecieze, în consens, că, în speță, nu a fost făcută dovada peremptorie a
faptului că cetățeanul român M.G. a avut pe teritoriul Angliei o conduită care
să pună în pericol ordinea publică ori siguranța publică, nerespectarea
condițiilor prevăzute în legislația engleza cu privire la dreptul de intrare si
ședere pe teritoriul său reprezentând o situație care nu poate fi asimilată
niciunuia dintre cele trei motive de excepție care permit restrângerea
libertății de circulație.
Nu rezulta din
probele administrate in cauza ca notificarea de deportare ar fi avut ca temei
si pretinsele fapte penale imputate paratului de către reclamanta, sancționate
de statul englez in cadrul vreunei proceduri de judecata.
Pentru toate aceste
considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile
art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefundat,
recursul declarat de reclamanta D.G.P. din cadrul M.A.I. BUCUREȘTI, cu sediul
instituției în București str. Nicolae Iorga sector 1, împotriva deciziei civile
nr. 191/ A din 04 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Galați.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința
publică, astăzi 13 ianuarie 2010.