ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1920/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1920/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 244 din 5

martie 2008 pronunțată în dosarul cu număr unic 69/118/2006, Tribunalul

Constanța, secția

civilă, a admis acțiunea

reclamanților B.D., T.

I., N.G., N.M., B.S.

M. și A.E.S., în contradictoriu cu pârâții P.M. Constanța, M. Constanța

și C.L.

Constanța.

A fost anulată

Dispoziția nr. 4020 din 30 noiembrie 2005 emisă

de P.M. Constanța.

S-a dispus

obligarea pârâților la restituirea în natură a imobilului

compus din teren

în suprafață de 2194,43 mp situat în Constanța, str.

Ion Ursu, identificat în planul de

situație întocmit de expert I.L. în răspunsul la obiecțiuni, totodată, la

emiterea

unei dispoziții motivate prin care

să facă propuneri de despăgubiri, în

condițiile

legii speciale, pentru terenul în suprafață de 625,57 mp și

construcția

demolată compusă din trei camere, sală, bucătărie și dependințe, în suprafață

utilă de 201,21 mp.

În motivarea

sentinței, prima instanță a reținut că reclamanții au

făcut dovada

calității de moștenitori ai autorului lor, N.I.

B. și, în această calitate, sunt

îndreptățiți să beneficieze de

măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul din Constanța, str.

Ion Ursu.

S-a mai reținut

că imobilul a fost expropriat în baza Decretului nr. 398/1981 și, conform

planului cadastral 1994-1997, este afectat

parțial de construcția blocurilor 19

și N2A, spații verzi aferente și alee

carosabilă.

Din totalul suprafeței de 2820 mp, o

suprafață de 2194,43 mp

este afectată în

proporție de 50 % de construcții provizorii, garaje fără

autorizație de construcție, situație care permite

restituirea în natură a

acestei

porțiuni. Pentru diferența de 625,57 mp ce nu poate fi restituită

în

natură și pentru construcția demolată, s-a stabilit dreptul

reclamanților de a primi despăgubiri, în

condițiile art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001.

Apelul declarat

de către pârâții P.M. Constanța,

C.L. Constanța și M. Constanța împotriva sentinței

menționate a fost

respins, ca nefundat, prin decizia nr. 261 din 12 noiembrie 2008

pronunțată de Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Prin aceeași

decizie, a fost respinsă cererea reclamanților de

aderare la apelul pârâților.

Pentru a

pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut, în

contextul criticilor referitoare la

încălcarea dispozițiilor instanței

referitoare

la desemnarea expertului competent să efectueze expertiza

topografică în

cauză că, în fața primei instanțe, după ce expertul judiciar desemnat și-a

declinat competența privind identificarea

imobilului

în litigiu, ambele părți au fost de acord cu realizarea acestui

obiectiv de către un expert specializat în același

domeniu, printr-o

expertiză extrajudiciară.

Instanța a avut

în vedere dificultățile practice de efectuare a unei expertize topografice de

către persoane atestate de Ministerul Justiției,

instanțele constănțene având înscrise pe listele cu

experți în specialitatea topometrie un singur expert, care are un volum foarte

mare de lucrări.

În vederea efectuării expertizei pentru

care a fost

desemnat, expertul judiciar I. a

solicitat sprijinul SC B.

G. SRL, societate agreată de pârâți, răspunzând

obiectivului stabilit de instanță prin raportul de expertiză întocmit la 13

martie 2007.

Este real, s-a

mai reținut în decizie, că pârâții au avut obiecțiuni

la expertiză,

nefiind de acord cu identificarea imobilului astfel cum a

fost realizată

de SC B.G. SRL, dar atitudinea procesuală a

pârâților a fost nu numai

neglijentă, dar și de rea credință manifestată,

pe de o parte, prin refuzul repetat

de a pune la dispoziția expertului

planurile cadastrale ale M. Constanța, iar pe de altă

parte prin

refuzul de a achita onorariul de expert pentru efectuarea unei expertize

topografice de către un

expert autorizat aflat pe listele altor instanțe din țară.

Constatând

refuzul nejustificat, în mod corect, în temeiul art. 170

alin. (3) C. proc. civ., pârâții au

fost decăzuți din proba încuviințată, a apreciat instanța de apel.

Deși pârâții au fost decăzuți din

dreptul de a mai administra o

altă probă cu

expertiză topografică, obiecțiunilor formulate cu privire

la identificarea imobilului și nesuprapunerea

exactă a planurilor pentru

determinarea

situației juridice și de fapt actuale a imobilului solicitat li

s-a răspuns de către expertul desemnat în cauză,

acesta prezentând explicațiile sale în scris și oral în ședința din 16

octombrie 2007. Cu

ocazia audierii,

expertul a afirmat că a avut loc identificarea prin

deplasarea hotarelor imobilului preluat pe o

distanță considerată

nesemnificativă, de 30-40 cm.

S-a constatat că

afirmația din cuprinsul obiecțiunilor, în sensul că

o parte din suprafața propusă pentru

restituire a aparținut unui alt

imobil,

pentru care s-a formulat notificarea nr. 98483 din 20 iulie 2001 de

către numitul C.C., iar o altă parte se află în

domeniul public

al M. Constanța, nu a

fost dovedită de către pârâți în niciuna

dintre fazele procesuale, deși s-a acordat un termen suficient pentru

prezentarea

de dovezi.

Instanța de apel

a constatat, în acest context, că pârâților le-a fost

respectat

dreptul de a-și prezenta argumentele, dar că numai din culpa

acestora, nedepunerea dovezilor,

nedepunerea onorariului de

expertiză, nu a

fost determinată o altă situație de fapt și juridică a

imobilului,

afirmată în apel, în sensul că amplasamentul arătat de

expert nefiind identic cu cel care a aparținut autorului reclamanților.

În consecință, reținând că pârâții nu

și-au îndeplinit

obligațiile stabilite prin

art. 1169 C. civ., „cel ce face o propunere

înaintea judecății trebuie să o dovedească", a respins apelul lor

ca

nefondat.

În ceea ce privește cererea de aderare

la apelul pârâților, s-a

reținut că

reclamanții au solicitat să le fie acordate măsuri reparatorii

sub forma

compensării și pentru diferența de teren care nu poate fi restituită în natură

și pentru construcția demolată.

S-a apreciat că

în cazul compensării cu alte bunuri sau servicii,

entitatea învestită cu soluționarea

notificării are plenitudine de

competență în

stabilirea acestei măsuri reparatorii, iar instanța sesizată

de cel nemulțumit nu poate acorda alte bunuri

decât cele cuprinse în

tabelul conținând bunurile disponibile care se

pot acorda în compensare.

Includerea

bunurilor în categoria celor disponibile este o atribuție

care revine

consiliului local, în temeiul art. 38 lit. h) din Legea nr.

215/2001

(atribuirea unui alt bun, proprietate a unității administrativ

teritoriale, în

locul celui preluat abuziv poate fi asimilată vânzării,

întrucât ambele

operațiuni presupun o ieșire a bunului din patrimoniul

titularului),

singura entitate care este îndrituită să analizeze dacă un bun

proprietate a unității administrativ

teritoriale trebuie să fie menținut sau nu în proprietatea acesteia, fiind sau

nu necesar satisfacerii intereselor unității administrativ teritoriale.

În speță, M.

Constanța nu a prezentat instanței un tabel

cu bunurile/sau serviciile care pot fi acordate ca măsură

compensatorie, astfel încât instanța nu

poate dispune atribuirea unui

teren

care să îndeplinească criteriul de echivalență valorică, fără să

încalce competența exclusivă stabilită prin art. 1

alin. (3) din aceeași lege.

Împotriva deciziei menționate, au

declarat recurs pârâții,

criticând-o pentru

nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și susținând, în

esență, următoarele:

-

în

mod greșit, s-a dispus restituirea în natură către reclamanți a

suprafeței de 2.194,43 mp, întrucât acest teren

se suprapune cu cel

solicitat a fi

restituit în baza unei alte notificări și conține elemente de

construcție si amenajări, respectiv garaje,

platforme betonate;

- de asemenea, o parte din această

suprafață face parte din

domeniul public al

M. Constanța, care nu poate fi restituit în

natură, având caracter de inalienabilitate și insesizabilitate, potrivit

dispozițiilor Legii nr. 213/1998 și art.

136 alin. (2) și (4) din Constituția

României; până la emiterea unei hotărâri prin care aceste suprafețe de

teren,

bunuri imobile, să fie trecute de către titularul dreptului de proprietate

publică, din domeniul public al unității administrativ teritoriale in domeniul

privat al acesteia, aceste bunuri nu pot fi executate silit, iar asupra lor nu

se pot emite titluri cu caracter

executoriu,

care să tindă la dobândirea și exercitarea unor drepturi de

proprietate

privată;

- hotărârea

recurată se întemeiază pe probe administrate ilegal și

care nu reflectă

realitatea obiectivă, întrucât delimitarea topografică a

suprafeței

revendicate și corespondența acesteia cu suprafața din teren

au fost efectuate

cu încălcarea dispozițiilor instanței de către o alta

persoană decât expertul topograf

desemnat; în plus, există o eroare

gravă în

ce privește suprapunerea în teren între fosta proprietate a

autorului reclamanților și suprafața retrocedată

efectiv, întrucât

amplasamentele nu

se suprapun, chiar expertul propunând varianta de

acordare în echivalent pentru suprafața

notificată, fără ca instanța de

fond

să motiveze de ce a atribuit în parte în natură bunul;

- instanța de

apel nu s-a pronunțat asupra mijloacelor de probă

solicitate prin

motivele de apel, în sensul de a se efectua o expertiză topografică, motiv

pentru care, sub acest aspect, se impune casarea

hotărârii și trimiterea cauzei spre

rejudecare în vederea discutării și

efectuării

unei expertize de specialitate.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a

actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este fondat.

Urmează a se

analiza cu prioritate motivul de recurs vizând

încălcarea de către instanța de apel

a dispozițiilor procedurale relative la propunerea și administrarea probelor în

calea ordinară de atac, din

perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5

C. proc. civ.

, nu a celui descris de art. 304 pct. 9, invocat explicit de către

recurenți,

întrucât acesta din urmă are în vedere nerespectarea în apel a

unor norme de drept material.

Pârâții au

criticat nepronunțarea instanței de apel asupra cererii

de administrare a unei noi expertize

topografice formulate prin motivele de apel.

Într-adevăr, o

asemenea cerere a fost formulată în condițiile art.

292 alin. (1) C.

proc. civ. și reiterată la prima zi de înfățișare de

către apărătorul

ales al pârâților, însă discutarea sa a fost prorogată de

către instanța de apel pentru

administrarea prioritară a probei cu înscrisuri, procedându-se la soluționarea

cauzei fără a fi reluată

dezbaterea asupra

necesității administrării expertizei și fără ca instanța să se pronunțe motivat

în sensul admiterii sau respingerii acesteia.

În condițiile în care apelanții -

pârâți au respectat prevederile legale în materia propunerii probelor în faza

apelului, ignorarea de către instanță a solicitării formulate în motivarea căii

de atac echivalează cu încălcarea dreptului la apărare a părților care s-au

prevalat, prin criticile formulate, de

necesitatea administrării probei.

Absența unei dispoziții cu privire la

solicitarea formulată nu

poate avea

semnificația respingerii acesteia ca nefiind pertinentă,

concludentă sau neutilă în cauză, nici aceea a

aplicării unei sancțiuni

față de

atitudinea procesuală a părții, întrucât instanța de judecată are obligația de

a se pronunța explicit asupra fiecărei cereri a părților, iar orice dispoziție

a instanței trebuie motivată, inclusiv cele luate prin

încheiere, în conformitate cu art. 268 alin. (4) C.

proc. civ.

În plus, proba

era necesară pentru stabilirea corectă a situației de

fapt, pentru

considerente ce urmează a fi expuse prin prezenta decizie.

În acest

context, soluționarea apelurilor fără ca instanța să fi pus

în discuția

părților și să se fi pronunțat asupra solicitării apelanților - pârâți de

administrare a expertizei, probă necesară în cauză, a produs

acestora o vătămare ce nu se poate

acoperi decât prin desființarea actelor de procedură nelegale, în aplicarea art.

105 alin. (2) C. proc. civ.

Celelalte

susțineri din motivarea recursului vizează modul de

aplicare a legii

de către instanța de apel, ce a confirmat hotărârea

tribunalului întemeiată pe concluziile

raportului de expertiză topografică întocmit în fața primei instanțe și a

reținut o situație de

fapt insuficient

conturată prin întregul probatoriu administrat.

Aceste critici

sunt fondate, în măsura în care sunt de natură a

susține necesitatea completării în

apel a probatoriilor, pentru lămurirea

pe deplin a împrejurărilor legate de determinarea

naturii măsurilor

reparatorii cuvenite, necontestat, reclamanților, în baza

Legii nr.

10/2001.

Este de precizat că recurenții au

susținut, în primul rând, că

expertiza ar

fi fost efectuată de către o altă persoană decât expertul

topograf

desemnat.

Această critică

este formulată omisso medio, deoarece nu a fost

inserată și în motivele de apel,

urmând a fi înlăturată ca atare.

Recurenții -

pârâți au mai susținut că, astfel cum instanța de apel,

bazându-se pe

expertiza deja efectuată, a determinat corespondența

topografică a

suprafeței revendicate cu suprafața din teren, ar exista o eroare gravă în ce

privește suprapunerea amplasamentelor.

Cu toate că

această susținere este formulată ambiguu, rezultă că

recurenții nu contestă identificarea

vechiului amplasament al

proprietății

autorilor reclamanților, care s-a realizat pe baza titlului de

proprietate și a planului de situație anexă la

decretul de expropriere nr.

389/1981 și în

absența oricăror indicii în sensul infirmării acestei realități

faptice.

Ceea ce contestă recurenții este, pe

de o parte, măsura de acordare efectivă a unei suprafețe de teren situate pe un

alt

amplasament decât cel al imobilului

expropriat, iar, pe de altă parte,

identificarea

terenului restituibil în natură din vechea proprietate.

Prima instanță,

constatând că aproximativ jumătate din terenul autorilor este ocupată de

blocuri de locuințe și amenajări de utilitate

publică aferente acestora, a acordat

reclamanților teren în continuarea vechii proprietăți, până la suprafața de

2194,43 mp (terenul expropriat

având

2820 mp).

Așadar, a acordat măsuri reparatorii

în echivalent, prin

compensare cu o altă suprafață

de teren, în aceeași zonă, ceea ce este

admisibil din perspectiva art. 26

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, însă

doar

după verificarea situației juridice a imobilului echivalent.

Instanța de apel

a încuviințat proba cu înscrisuri la solicitarea

reprezentantului Primăriei exclusiv

pe unul dintre aspectele învederate

de acesta, respectiv acela că terenul acordat în

compensare ar face

obiectul notificării unei alte persoane în baza Legii nr.

10/2001 și,

constatând

absența unei dovezi în acest sens, a sancționat partea în baza art. 1169 C.

civ.

Or, prin motivele

de apel s-a făcut referire și la alte aspecte de

natură să împiedice acordarea în compensare a terenului,

anume

existența garajelor și integrarea

unei părți din teren în domeniul public

al municipiului, care nu numai că nu au fost cercetate, dar nici măcar

nu

s-au menționat în considerentele deciziei.

Instanța are ea

însăși obligația să procedeze la verificarea situației

juridice a

imobilului echivalent, independent de obligația procesuală a

unei părți în

proces de a-și proba pretențiile și apărările, pentru a se

asigura că, dând satisfacție

pretențiilor persoanei îndreptățite, nu afectează drepturile altor persoane

asupra bunului.

Dacă nu se obține un răspuns la

solicitarea de date pe acest

aspect,

instanța are la îndemână aplicarea unei sancțiuni procedurale,

respectiv amendă judiciară, în condițiile art. 108

1

alin. (1) pct. 2 lit. f) C. proc. civ.

,

pentru refuzul sau omisiunea unei autorități de a

comunica la cererea

instanței, la termenul fixat în acest scop, datele care rezultă din actele și

evidențele ei.

În speță, nu

numai existența în sine a garajelor pe terenul atribuit

în compensare ar

fi de natură să împiedice această măsură reparatorie,

ci și situația

juridică a terenului pe care se află amplasate acestea, ce nu

a făcut obiectul unei verificări în

apel, cu toate că instanța era învestită cu analiza legalității măsurii

compensării.

Ar fi trebuit cercetat dacă imobilul

respectiv este înscris în

tabelul întocmit

de unitatea deținătoare în conformitate cu art. 1 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001 sau, după caz, dacă refuzul

de înscriere în acel tabel se dovedește a fi unul abuziv, ceea ce nu s-a

întâmplat în cauză,

instanța de apel punând în vedere reprezentantului M.

Constanța doar să depună la dosar tabelul cu bunurile disponibile la acel

moment.

Art. 1.7 din H.G. nr. 250/2007 de

aprobare a Normelor

metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001, cu referire la art. 1 alin. (5)

din aceeași lege, prevede că pot fi acordate în

compensare doar bunuri aflate

în

circuitul civil, ceea ce înseamnă că, spre deosebire de imobilele ce

constituie

obiectul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.

10/2001 și care pot fi restituite pe vechiul amplasament, chiar dacă în

prezent ar face sau nu parte din

domeniul public, imobilele atribuite în

compensare nu trebuie să figureze în domeniul public al unității

administrativ

- teritoriale.

Este evident că bunurile disponibile

cu regim de proprietate

publică se pot

dezafecta și trece în proprietatea privată a unității

administrativ - teritoriale, potrivit Legii nr. 213/1998,

compensarea

fiind, ulterior, posibilă, însă numai după cercetarea în

concret a

eventualului abuz de neincludere

a bunului în lista celor disponibile.

Se impunea,

așadar, cercetat dacă terenul acordat în compensare face sau nu parte din

domeniul public al municipalității, totodată, care

este regimul

juridic cert al terenului pe care se află amplasate garajele

(pe lângă

împrejurarea dacă figurează în tabelul bunurilor disponibile și

motivul pentru

care nu se regăsește în listă), avându-se în vedere și

faptul că în

raportul de expertiză efectuat în cauză

,

acesta este menționat ca fiind concesionat de către Primărie.

Cât privește

garajele, în măsura în care terenul poate fi socotit

disponibil, prin

prisma celor arătate, nu ar împiedica atribuirea, chiar

dacă ar fi

autorizate, acest aspect interesând exclusiv desocotirea între

proprietarul

terenului și titularii dreptului asupra garajelor.

Este de precizat, de asemenea, că

echivalența în cazul compensării se realizează în raport de valoarea celor două

terenuri,

cel imposibil de restituit în

natură și cel atribuit, nu pe baza suprafeței

de teren.

Situația juridică a garajelor

interesează și terenul restituit în natură pe vechiul amplasament (pe linia E.F.G.C.D.

în raportul de expertiză), la care s-a mai referit recurentul, constatându-se

că instanța s-a bazat pe susținerile expertului în sensul că ar fi vorba

despre construcții neautorizate, fără a verifica

existența autorizațiilor de construire și nici dacă, în raport de art. 10 alin.

(3) din Legea nr.

10/2001, sunt construcții ușoare sau demontabile.

Din raportul de

expertiză întocmit în cauză

, rezultă și faptul că pe terenul restituit în natură se

află zone de spațiu verde și alei betonate, pentru care nu s-

a analizat

caracterul de amenajări de utilitate publică, ce împiedică

restituirea în

natură în condițiile art. 11 alin. (3) din aceeași lege, și nici în ce

măsură acestea

sunt afectate blocurilor de locuințe din zonă, dat fiind

că, în cazul

exproprierii, dacă lucrările pentru care această măsură s-a

dispus, în speță, construirea

ansamblului de locuințe, ocupă

funcțional

întregul teren afectat, se stabilesc măsuri reparatorii în

echivalent,

conform art. 11 alin. (4).

Se constată, în

aceste condiții, că situația de fapt stabilită de către

prima instanță și

confirmată în apel este insuficient clarificată, de

asemenea, că ar fi fost necesară

completarea expertizei, de către

același

expert, pentru determinarea valorii comparative a terenului

revendicat și cea a terenului acordat în

compensare și pentru lămurirea

caracterului

necesar, în raport cu scopul exproprierii, al amenajărilor de

utilitate publică din terenul restituit pe vechiul

amplasament.

Art. 314 C. proc.

civ., impune casarea deciziei de către

Înalta

Curte în situațiile în care situația de fapt nu rezultă cu

certitudine, nefiind posibilă evaluarea modului de

aplicare a legii de

către instanța de apel.

Pe acest temei,

Înalta Curte va admite recursul și va casa decizia cu trimiterea cauzei spre

rejudecare, nefiind necesară raportarea la

dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., aplicabile

pentru

ipoteza relevată la începutul

acestor considerente, respectiv ignorarea

solicitării de efectuare a

unei noi expertize.

Cu ocazia

rejudecării, instanța de apel va cerceta situația juridică

a terenului

propus, de expert în compensare, respectiv dacă este înscris

în tabelul întocmit de unitatea

deținătoare în conformitate cu art. 1

alin.

(5) din Legea nr. 10/2001 sau, după caz, dacă refuzul de înscriere în

acel tabel se dovedește a fi unul abuziv, regimul

juridic cert al acestuia

și comparația valorică a terenurilor.

De asemenea, va

stabili situația garajelor de pe terenul propus de

expert pentru restituirea în natură pe

vechiul amplasament și a

amenajărilor de

utilitate publică arătate în prezentele considerente, procedând, dacă este

cazul, la refacerea pe acest aspect a raportului de

o expertiză, pentru excluderea

eventualelor suprafețe ce nu se pot restitui în natură, în raport de art. 11 alin.

(3) și (4) din Legea nr. 10/2001.

Față de cele

expuse, Înalta Curte va admite, în parte, recursul și

va casa decizia

cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe de apel, pentru

rejudecarea apelului principal

declarat de parații C.L.

Constanța, M. Constanța

și P.M. Constanța,

în temeiul art. 314 C. proc. civ.

Urmează a menține

celelalte dispoziții ale deciziei, cu privire la

respingerea cererii de aderare la

apel formulată de reclamanți.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE:

Admite recursul

declarat de pârâții C.L. Constanța,

M. Constanța, prin P. și P.M. Constanța,

împotriva

deciziei nr. 261/ C din 12 noiembrie 2008 a Curții de Apel

Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Casează decizia recurată în parte și

trimite cauzei aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelului principal.

Menține

celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, azi, 19 martie 2010.