ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1920/2010

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 244 din 5 martie 2008 pronunțată în dosarul cu număr unic 69/118/2006, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis acțiunea reclamanților B.D., T. I., N.G., N.M., B.S. M. și A.E.S., în contradictoriu cu pârâții P.M. Constanța, M. Constanța și C.L. Constanța. A fost anulată Dispoziția nr. 4020 din 30 noiembrie 2005 emisă de P.M. Constanța. S-a dispus obligarea pârâților la restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafață de 2194,43 mp situat în Constanța, str. Ion Ursu, identificat în planul de situație întocmit de expert I.L. în răspunsul la obiecțiuni, totodată, la emiterea unei dispoziții motivate prin care să facă propuneri de despăgubiri, în condițiile legii speciale, pentru terenul în suprafață de 625,57 mp și construcția demolată compusă din trei camere, sală, bucătărie și dependințe, în suprafață utilă de 201,21 mp.

În motivarea sentinței, prima instanță a reținut că reclamanții au făcut dovada calității de moștenitori ai autorului lor, N.I. B. și, în această calitate, sunt îndreptățiți să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul din Constanța, str. Ion Ursu. S-a mai reținut că imobilul a fost expropriat în baza Decretului nr. 398/1981 și, conform planului cadastral 1994-1997, este afectat parțial de construcția blocurilor 19 și N2A, spații verzi aferente și alee carosabilă. Din totalul suprafeței de 2820 mp, o suprafață de 2194,43 mp este afectată în proporție de 50 % de construcții provizorii, garaje fără autorizație de construcție, situație care permite restituirea în natură a acestei porțiuni.

Pentru diferența de 625,57 mp ce nu poate fi restituită în natură și pentru construcția demolată, s-a stabilit dreptul reclamanților de a primi despăgubiri, în condițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Apelul declarat de către pârâții P.M. Constanța, C.L. Constanța și M. Constanța împotriva sentinței menționate a fost respins, ca nefundat, prin decizia nr. 261 din 12 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Prin aceeași decizie, a fost respinsă cererea reclamanților de aderare la apelul pârâților.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut, în contextul criticilor referitoare la încălcarea dispozițiilor instanței referitoare la desemnarea expertului competent să efectueze expertiza topografică în cauză că, în fața primei instanțe, după ce expertul judiciar desemnat și-a declinat competența privind identificarea imobilului în litigiu, ambele părți au fost de acord cu realizarea acestui obiectiv de către un expert specializat în același domeniu, printr-o expertiză extrajudiciară. Instanța a avut în vedere dificultățile practice de efectuare a unei expertize topografice de către persoane atestate de Ministerul Justiției, instanțele constănțene având înscrise pe listele cu experți în specialitatea topometrie un singur expert, care are un volum foarte mare de lucrări.

În vederea efectuării expertizei pentru care a fost desemnat, expertul judiciar I. a solicitat sprijinul SC B. G. SRL, societate agreată de pârâți, răspunzând obiectivului stabilit de instanță prin raportul de expertiză întocmit la 13 martie 2007. Este real, s-a mai reținut în decizie, că pârâții au avut obiecțiuni la expertiză, nefiind de acord cu identificarea imobilului astfel cum a fost realizată de SC B.G. SRL, dar atitudinea procesuală a pârâților a fost nu numai neglijentă, dar și de rea credință manifestată, pe de o parte, prin refuzul repetat de a pune la dispoziția expertului planurile cadastrale ale M. Constanța, iar pe de altă parte prin refuzul de a achita onorariul de expert pentru efectuarea unei expertize topografice de către un expert autorizat aflat pe listele altor instanțe din țară.

Constatând refuzul nejustificat, în mod corect, în temeiul art. 170 alin. (3) C. proc. civ., pârâții au fost decăzuți din proba încuviințată, a apreciat instanța de apel. Deși pârâții au fost decăzuți din dreptul de a mai administra o altă probă cu expertiză topografică, obiecțiunilor formulate cu privire la identificarea imobilului și nesuprapunerea exactă a planurilor pentru determinarea situației juridice și de fapt actuale a imobilului solicitat li s-a răspuns de către expertul desemnat în cauză, acesta prezentând explicațiile sale în scris și oral în ședința din 16 octombrie 2007. Cu ocazia audierii, expertul a afirmat că a avut loc identificarea prin deplasarea hotarelor imobilului preluat pe o distanță considerată nesemnificativă, de 30-40 cm.

S-a constatat că afirmația din cuprinsul obiecțiunilor, în sensul că o parte din suprafața propusă pentru restituire a aparținut unui alt imobil, pentru care s-a formulat notificarea nr. 98483 din 20 iulie 2001 de către numitul C.C., iar o altă parte se află în domeniul public al M. Constanța, nu a fost dovedită de către pârâți în niciuna dintre fazele procesuale, deși s-a acordat un termen suficient pentru prezentarea de dovezi. Instanța de apel a constatat, în acest context, că pârâților le-a fost respectat dreptul de a-și prezenta argumentele, dar că numai din culpa acestora, nedepunerea dovezilor, nedepunerea onorariului de expertiză, nu a fost determinată o altă situație de fapt și juridică a imobilului, afirmată în apel, în sensul că amplasamentul arătat de expert nefiind identic cu cel care a aparținut autorului reclamanților.

În consecință, reținând că pârâții nu și-au îndeplinit obligațiile stabilite prin art. 1169 C. civ., „cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească", a respins apelul lor ca nefondat. În ceea ce privește cererea de aderare la apelul pârâților, s-a reținut că reclamanții au solicitat să le fie acordate măsuri reparatorii sub forma compensării și pentru diferența de teren care nu poate fi restituită în natură și pentru construcția demolată. S-a apreciat că în cazul compensării cu alte bunuri sau servicii, entitatea învestită cu soluționarea notificării are plenitudine de competență în stabilirea acestei măsuri reparatorii, iar instanța sesizată de cel nemulțumit nu poate acorda alte bunuri decât cele cuprinse în tabelul conținând bunurile disponibile care se pot acorda în compensare.

Includerea bunurilor în categoria celor disponibile este o atribuție care revine consiliului local, în temeiul art. 38 lit. h) din Legea nr. 215/2001 (atribuirea unui alt bun, proprietate a unității administrativ teritoriale, în locul celui preluat abuziv poate fi asimilată vânzării, întrucât ambele operațiuni presupun o ieșire a bunului din patrimoniul titularului), singura entitate care este îndrituită să analizeze dacă un bun proprietate a unității administrativ teritoriale trebuie să fie menținut sau nu în proprietatea acesteia, fiind sau nu necesar satisfacerii intereselor unității administrativ teritoriale. În speță, M. Constanța nu a prezentat instanței un tabel cu bunurile/sau serviciile care pot fi acordate ca măsură compensatorie, astfel încât instanța nu poate dispune atribuirea unui teren care să îndeplinească criteriul de echivalență valorică, fără să încalce competența exclusivă stabilită prin art. 1 alin. (3) din aceeași lege.

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs pârâții, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și susținând, în esență, următoarele: - în mod greșit, s-a dispus restituirea în natură către reclamanți a suprafeței de 2.194,43 mp, întrucât acest teren se suprapune cu cel solicitat a fi restituit în baza unei alte notificări și conține elemente de construcție si amenajări, respectiv garaje, platforme betonate; - de asemenea, o parte din această suprafață face parte din domeniul public al M. Constanța, care nu poate fi restituit în natură, având caracter de inalienabilitate și insesizabilitate, potrivit dispozițiilor Legii nr. 213/1998 și art. 136 alin. (2) și (4) din Constituția României; până la emiterea unei hotărâri prin care aceste suprafețe de teren, bunuri imobile, să fie trecute de către titularul dreptului de proprietate publică, din domeniul public al unității administrativ teritoriale in domeniul privat al acesteia, aceste bunuri nu pot fi executate silit, iar asupra lor nu se pot emite titluri cu caracter executoriu, care să tindă la dobândirea și exercitarea unor drepturi de proprietate privată; - hotărârea recurată se întemeiază pe probe administrate ilegal și care nu reflectă realitatea obiectivă, întrucât delimitarea topografică a suprafeței revendicate și corespondența acesteia cu suprafața din teren au fost efectuate cu încălcarea dispozițiilor instanței de către o alta persoană decât expertul topograf desemnat; în plus,

există o eroare gravă în ce privește suprapunerea în teren între fosta proprietate a autorului reclamanților și suprafața retrocedată efectiv, întrucât amplasamentele nu se suprapun, chiar expertul propunând varianta de acordare în echivalent pentru suprafața notificată, fără ca instanța de fond să motiveze de ce a atribuit în parte în natură bunul; - instanța de apel nu s-a pronunțat asupra mijloacelor de probă solicitate prin motivele de apel, în sensul de a se efectua o expertiză topografică, motiv pentru care, sub acest aspect, se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea discutării și efectuării unei expertize de specialitate. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Urmează a se analiza cu prioritate motivul de recurs vizând încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor procedurale relative la propunerea și administrarea probelor în calea ordinară de atac, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. , nu a celui descris de art. 304 pct. 9, invocat explicit de către recurenți, întrucât acesta din urmă are în vedere nerespectarea în apel a unor norme de drept material. Pârâții au criticat nepronunțarea instanței de apel asupra cererii de administrare a unei noi expertize topografice formulate prin motivele de apel. Într-adevăr, o asemenea cerere a fost formulată în condițiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

și reiterată la prima zi de înfățișare de către apărătorul ales al pârâților, însă discutarea sa a fost prorogată de către instanța de apel pentru administrarea prioritară a probei cu înscrisuri, procedându-se la soluționarea cauzei fără a fi reluată dezbaterea asupra necesității administrării expertizei și fără ca instanța să se pronunțe motivat în sensul admiterii sau respingerii acesteia. În condițiile în care apelanții - pârâți au respectat prevederile legale în materia propunerii probelor în faza apelului, ignorarea de către instanță a solicitării formulate în motivarea căii de atac echivalează cu încălcarea dreptului la apărare a părților care s-au prevalat, prin criticile formulate, de necesitatea administrării probei.

Absența unei dispoziții cu privire la solicitarea formulată nu poate avea semnificația respingerii acesteia ca nefiind pertinentă, concludentă sau neutilă în cauză, nici aceea a aplicării unei sancțiuni față de atitudinea procesuală a părții, întrucât instanța de judecată are obligația de a se pronunța explicit asupra fiecărei cereri a părților, iar orice dispoziție a instanței trebuie motivată, inclusiv cele luate prin încheiere, în conformitate cu art. 268 alin. (4) C. proc. civ. În plus, proba era necesară pentru stabilirea corectă a situației de fapt, pentru considerente ce urmează a fi expuse prin prezenta decizie.

În acest context, soluționarea apelurilor fără ca instanța să fi pus în discuția părților și să se fi pronunțat asupra solicitării apelanților - pârâți de administrare a expertizei, probă necesară în cauză, a produs acestora o vătămare ce nu se poate acoperi decât prin desființarea actelor de procedură nelegale, în aplicarea art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Celelalte susțineri din motivarea recursului vizează modul de aplicare a legii de către instanța de apel, ce a confirmat hotărârea tribunalului întemeiată pe concluziile raportului de expertiză topografică întocmit în fața primei instanțe și a reținut o situație de fapt insuficient conturată prin întregul probatoriu administrat. Aceste critici sunt fondate, în măsura în care sunt de natură a susține necesitatea completării în apel a probatoriilor, pentru lămurirea pe deplin a împrejurărilor legate de determinarea naturii măsurilor reparatorii cuvenite, necontestat, reclamanților, în baza Legii nr. 10/2001.

Este de precizat că recurenții au susținut, în primul rând, că expertiza ar fi fost efectuată de către o altă persoană decât expertul topograf desemnat. Această critică este formulată omisso medio, deoarece nu a fost inserată și în motivele de apel, urmând a fi înlăturată ca atare. Recurenții - pârâți au mai susținut că, astfel cum instanța de apel, bazându-se pe expertiza deja efectuată, a determinat corespondența topografică a suprafeței revendicate cu suprafața din teren, ar exista o eroare gravă în ce privește suprapunerea amplasamentelor. Cu toate că această susținere este formulată ambiguu, rezultă că recurenții nu contestă identificarea vechiului amplasament al proprietății autorilor reclamanților, care s-a realizat pe baza titlului de proprietate și a planului de situație anexă la decretul de expropriere nr. 389/1981 și în absența oricăror indicii în sensul infirmării acestei realități faptice.

Ceea ce contestă recurenții este, pe de o parte, măsura de acordare efectivă a unei suprafețe de teren situate pe un alt amplasament decât cel al imobilului expropriat, iar, pe de altă parte, identificarea terenului restituibil în natură din vechea proprietate. Prima instanță, constatând că aproximativ jumătate din terenul autorilor este ocupată de blocuri de locuințe și amenajări de utilitate publică aferente acestora, a acordat reclamanților teren în continuarea vechii proprietăți, până la suprafața de 2194,43 mp (terenul expropriat având 2820 mp). Așadar, a acordat măsuri reparatorii în echivalent, prin compensare cu o altă suprafață de teren, în aceeași zonă, ceea ce este admisibil din perspectiva art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, însă doar după verificarea situației juridice a imobilului echivalent.

Instanța de apel a încuviințat proba cu înscrisuri la solicitarea reprezentantului Primăriei exclusiv pe unul dintre aspectele învederate de acesta, respectiv acela că terenul acordat în compensare ar face obiectul notificării unei alte persoane în baza Legii nr. 10/2001 și, constatând absența unei dovezi în acest sens, a sancționat partea în baza art. 1169 C. civ. Or, prin motivele de apel s-a făcut referire și la alte aspecte de natură să împiedice acordarea în compensare a terenului, anume existența garajelor și integrarea unei părți din teren în domeniul public al municipiului, care nu numai că nu au fost cercetate, dar nici măcar nu s-au menționat în considerentele deciziei.

Instanța are ea însăși obligația să procedeze la verificarea situației juridice a imobilului echivalent, independent de obligația procesuală a unei părți în proces de a-și proba pretențiile și apărările, pentru a se asigura că, dând satisfacție pretențiilor persoanei îndreptățite, nu afectează drepturile altor persoane asupra bunului. Dacă nu se obține un răspuns la solicitarea de date pe acest aspect, instanța are la îndemână aplicarea unei sancțiuni procedurale, respectiv amendă judiciară, în condițiile art. 108 1 alin. (1) pct. 2 lit. f) C. proc. civ. , pentru refuzul sau omisiunea unei autorități de a comunica la cererea instanței, la termenul fixat în acest scop, datele care rezultă din actele și evidențele ei.

În speță, nu numai existența în sine a garajelor pe terenul atribuit în compensare ar fi de natură să împiedice această măsură reparatorie, ci și situația juridică a terenului pe care se află amplasate acestea, ce nu a făcut obiectul unei verificări în apel, cu toate că instanța era învestită cu analiza legalității măsurii compensării. Ar fi trebuit cercetat dacă imobilul respectiv este înscris în tabelul întocmit de unitatea deținătoare în conformitate cu art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sau, după caz, dacă refuzul de înscriere în acel tabel se dovedește a fi unul abuziv, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, instanța de apel punând în vedere reprezentantului M. Constanța doar să depună la dosar tabelul cu bunurile disponibile la acel moment.

Art. 1.7 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, cu referire la art. 1 alin. (5) din aceeași lege, prevede că pot fi acordate în compensare doar bunuri aflate în circuitul civil, ceea ce înseamnă că, spre deosebire de imobilele ce constituie obiectul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și care pot fi restituite pe vechiul amplasament, chiar dacă în prezent ar face sau nu parte din domeniul public, imobilele atribuite în compensare nu trebuie să figureze în domeniul public al unității administrativ - teritoriale. Este evident că bunurile disponibile cu regim de proprietate publică se pot dezafecta și trece în proprietatea privată a unității administrativ - teritoriale, potrivit Legii nr. 213/1998, compensarea fiind, ulterior, posibilă, însă numai după cercetarea în concret a eventualului abuz de neincludere a bunului în lista celor disponibile.

Se impunea, așadar, cercetat dacă terenul acordat în compensare face sau nu parte din domeniul public al municipalității, totodată, care este regimul juridic cert al terenului pe care se află amplasate garajele (pe lângă împrejurarea dacă figurează în tabelul bunurilor disponibile și motivul pentru care nu se regăsește în listă), avându-se în vedere și faptul că în raportul de expertiză efectuat în cauză , acesta este menționat ca fiind concesionat de către Primărie. Cât privește garajele, în măsura în care terenul poate fi socotit disponibil, prin prisma celor arătate, nu ar împiedica atribuirea, chiar dacă ar fi autorizate, acest aspect interesând exclusiv desocotirea între proprietarul terenului și titularii dreptului asupra garajelor.

Este de precizat, de asemenea, că echivalența în cazul compensării se realizează în raport de valoarea celor două terenuri, cel imposibil de restituit în natură și cel atribuit, nu pe baza suprafeței de teren. Situația juridică a garajelor interesează și terenul restituit în natură pe vechiul amplasament (pe linia E.F.G.C.D. în raportul de expertiză), la care s-a mai referit recurentul, constatându-se că instanța s-a bazat pe susținerile expertului în sensul că ar fi vorba despre construcții neautorizate, fără a verifica existența autorizațiilor de construire și nici dacă, în raport de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, sunt construcții ușoare sau demontabile.

Din raportul de expertiză întocmit în cauză , rezultă și faptul că pe terenul restituit în natură se află zone de spațiu verde și alei betonate, pentru care nu s- a analizat caracterul de amenajări de utilitate publică, ce împiedică restituirea în natură în condițiile art. 11 alin. (3) din aceeași lege, și nici în ce măsură acestea sunt afectate blocurilor de locuințe din zonă, dat fiind că, în cazul exproprierii, dacă lucrările pentru care această măsură s-a dispus, în speță, construirea ansamblului de locuințe, ocupă funcțional întregul teren afectat, se stabilesc măsuri reparatorii în echivalent, conform art. 11 alin. (4). Se constată, în aceste condiții, că situația de fapt stabilită de către prima instanță și confirmată în apel este insuficient clarificată, de asemenea, că ar fi fost necesară completarea expertizei, de către același expert, pentru determinarea valorii comparative a terenului revendicat și cea a terenului acordat în compensare și pentru lămurirea caracterului necesar, în raport cu scopul exproprierii, al amenajărilor de utilitate publică din terenul restituit pe vechiul amplasament.

Art. 314 C. proc. civ., impune casarea deciziei de către Înalta Curte în situațiile în care situația de fapt nu rezultă cu certitudine, nefiind posibilă evaluarea modului de aplicare a legii de către instanța de apel. Pe acest temei, Înalta Curte va admite recursul și va casa decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare, nefiind necesară raportarea la dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., aplicabile pentru ipoteza relevată la începutul acestor considerente, respectiv ignorarea solicitării de efectuare a unei noi expertize. Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va cerceta situația juridică a terenului propus, de expert în compensare, respectiv dacă este înscris în tabelul întocmit de unitatea deținătoare în conformitate cu art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sau, după caz, dacă refuzul de înscriere în acel tabel se dovedește a fi unul abuziv, regimul juridic cert al acestuia și comparația valorică a terenurilor.

De asemenea, va stabili situația garajelor de pe terenul propus de expert pentru restituirea în natură pe vechiul amplasament și a amenajărilor de utilitate publică arătate în prezentele considerente, procedând, dacă este cazul, la refacerea pe acest aspect a raportului de o expertiză, pentru excluderea eventualelor suprafețe ce nu se pot restitui în natură, în raport de art. 11 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001. Față de cele expuse, Înalta Curte va admite, în parte, recursul și va casa decizia cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe de apel, pentru rejudecarea apelului principal declarat de parații C.L. Constanța, M. Constanța și P.M. Constanța, în temeiul art. 314 C. proc. civ. Urmează a menține celelalte dispoziții ale deciziei, cu privire la respingerea cererii de aderare la apel formulată de reclamanți.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE: Admite recursul declarat de pârâții C.L. Constanța, M. Constanța, prin P. și P.M. Constanța, împotriva deciziei nr. 261/ C din 12 noiembrie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Casează decizia recurată în parte și trimite cauzei aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelului principal. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, azi, 19 martie 2010.