ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 180/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 180/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de

30 iunie 2011, reclamanții I.C. și I.F. au chemat în judecată pe pârâtul

Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, solicitând instanței

ca prin hotărârea ce o va pronunța să-l oblige pe pârât să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 462 mp, situat în

București, str. Gh. Cristescu (fostă Herescu Năsturel).

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că sunt legatari cu titlu particular, în cote

de ½ fiecare asupra imobilului menționat, fiind moștenitorii defunctului

Lee Albert, potrivit certificatului de calitate de legatar cu titlu particular nr.

239 din 29 octombrie 2008 emis de Biroul Notarilor Publici Asociați C.C. și că,

prin testamentul încheiat la data de 20 decembrie 1956, autorul reclamanților a

dispus ca cei doi fii ai lui Constantin Iordănescu, respectiv C. și F. să

primească fiecare câte o jumătate din imobilul situat în București, str. H.

Năsturel, sector 3.

Acest imobil a fost

dobândit de către autor de la F.N.B.R. la data de 17 iulie 1928, potrivit

contractului de vânzare-cumpărare și procesului-verbal din 27 iulie 1928

eliberate de Tribunalul Ilfov.

Conform

procesului-verbal emis pentru înființarea Cărților Funciare, întocmit la 27 ianuarie

1940, imobilul avea, potrivit măsurătorilor efectuate, o suprafață de 462 mp.

Au mai arătat

reclamanții că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv de la autorul lor,

în temeiul Decretului nr. 92/1950, (poziția nr. 4338 în anexa la decret); ulterior,

prin Decretul nr. 151/1989 s-a dispus demolarea construcției iar, în prezent,

terenul este deținut de Municipiul București și este liber de construcții,

astfel că poate fi retrocedat.

În drept, au fost

invocate prevederile art. 480 și urm. C. civ., art. 1 din Primul Protocol

Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în continuare Convenția

) și art. 6 din Convenție.

Prin sentința civilă nr.

2284 din 17 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității invocată de pârât, a

admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții I.C.

și I.F. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul

General, și l-a obligat pe pârât să le lase reclamanților în deplină

proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 359 mp, situat în

București, str. Gh. Cristescu (fostă Herescu Năsturel), având vecinătățile

stabilite în raportul de expertiză întocmit de expertul B.S.S.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că autorii reclamanților, A.L. și T.L., au

dobândit în proprietate un imobil situat în București, str. Herescu Năsturel,

alcătuit din teren în suprafață de aproximativ 380 mp și construcție în

suprafață de aproximativ 260 mp, conform contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 27 iulie 1928 la Tribunalul Ilfov.

Prin testamentul

întocmit la data de 20 decembrie 1956, Lee Albert a dispus că cei doi fii ai

lui Iordănescu Constantin, respectiv I.C. și I.F. să primească câte ½

din imobilul situat la adresa de mai sus, reclamanții fiind legatari cu titlu

particular, în cote de 1/2 fiecare, așa după cum rezultă din certificatul de

calitate de legatar cu titlu particular nr. 239/2008 emis de Biroul Notarilor

Publici Asociați C.C.

Reclamanții nu au

formulat notificare în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 cu

referire la imobilul revendicat în cauză.

Pârâtul Municipiul

București a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în raport de

dispozițiile art. 22 pct. 5 din Legea nr. 10/2001 modificată, care prevăd că

nedepunerea, în termen, a notificării atrage decăderea din dreptul de a

solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru

bunurile care intră sub incidența acestui act normativ.

Prima instanță a

respins această excepție, ca neîntemeiată, apreciind că decăderea la care face

referire dispoziția legală invocată nu este de natură să determine pierderea

dreptului de proprietate în sine, ci persoana care se consideră ca fiind

adevăratul proprietar al imobilului care a fost preluat în mod abuziv de stat

în regimul anterior are la îndemână acțiunea în revendicare prin care urmărește

recunoașterea dreptului său de proprietate și redobândirea efectivă a posesiei

acelui bun.

În opinia

tribunalului, respingerea ”de plano”, ca inadmisibilă, a cererii de retrocedare

a bunului imobil reprezintă o încălcare a art. 6 din Convenție, respectiv a art.

1 din Primul Protocol Adițional.

S-a reținut, de

asemenea, că în conformitate cu dispozițiile art. 11 și 20 din Constituția României,

reglementările internaționale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

au prioritate față de normele interne ori de câte ori se ivește un conflict așa

cum este cazul în speța dedusă judecății.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a constatat că imobilul situat în str. Gh. Cristescu nr. 14, fostă

Herescu Năsturel, a fost preluat de stat în mod abuziv, în temeiul Decretului

de naționalizare nr. 92/1950, figurând în anexă la poziția nr. 4338,

construcția fiind ulterior demolată; potrivit certificatului nr. 239/2008 emis

de Biroul Notarilor Publici Asociați C.C., reclamanții au calitatea de legatari

cu titlu particular ai fostului proprietar L.A., în cote de ½ fiecare.

Tribunalul a procedat

la compararea titlurilor de proprietate și a acordat preferabilitate titlului

invocat de reclamanți, apreciind că acesta este mai bine caracterizat.

Astfel, s-a arătat că

preluarea de către stat a bunului imobil în regimul anterior în temeiul

decretului de naționalizare nu poate fi considerată ca fiind făcută cu titlu

valabil în condițiile în care acest decret contravenea atât Constituției din

anul 1948, care garanta dreptul de proprietate personală, cât și dispozițiilor art.

481 C. civ. care stabileau că exproprierea unui bun imobil se putea realiza

doar pentru cauză de utilitate publică și cu plata unei despăgubiri juste și

prealabile.

Art. 6 din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică a statuat că sunt preluate cu titlu doar acele

imobile care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor și a

Constituției în vigoare la momentul preluării respectivelor bunuri, condiții

care nu sunt îndeplinite în prezenta cauză.

În opinia primei

instanțe, acțiunea formulată de reclamanții în sensul retrocedării în natură a

imobilului (compus din teren) este întemeiată și în raport de jurisprudența

Curții Europene și de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; de

vreme ce reclamanții dețin un bun în sensul prevederilor din acest protocol,

aceștia sunt totodată titularii unei speranțe legitime și, prin urmare, sunt în

măsură să beneficieze de o protecție juridică adecvată.

Prin decizia civilă nr.

149/ A din 23 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General,

împotriva sentinței civile nr. 2284 din 17 decembrie 2012, pronunțate de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, și a modificat, în tot, sentința apelantă, în

sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a apreciat că prima instanță nu a făcut o corectă

aplicare a prevederilor legale incidente în speță, prin prisma celor statuate

prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recurs în interesul legii. Astfel, reclamanții nu au urmat procedura legii

speciale în vederea redobândirii bunului preluat în mod abuziv de către stat,

deși această procedură s-a aflat la îndemâna lor.

Or, Înalta Curte a

stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru

aceasta să fie nevoie ca acest principiu să fie expres menționat în legea

specială, și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi

înlăturată, în măsura în care acestea contravin Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

De asemenea, în

dispozitivul deciziei, s-a reținut că în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

aceasta din urmă are prioritate, prioritatea putând fi dată în cadrul unei acțiuni

în revendicare, întemeiate pe dreptul comun.

Instanța de apel a

arătat că, în speță, reclamanții nu se pot prevala de existența unui bun, în

sensul art. 1 din Protocolul I adițional la Convenție.

Astfel, în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, semnificația noțiunii de „bun”

se raportează atât la bunurile actuale existente, cât și la valori

patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora, reclamantul poate pretinde

că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui

drept de proprietate. Nu reprezintă bunuri în sensul articolului menționat,

speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, și

nici creanța condițională rămasă fără obiect, în urma nerealizării condiției (Cauzele

Caracaș contra României și Mătieș contra României).

Cu privire la

semnificația noțiunii de „bun”, în cauza pilot Maria Atanasiu și alții contra

României a constatat că nici o jurisdicție sau autoritate administrativă internă

nu a recunoscut reclamantelor, în mod irevocabil, un drept la restituirea

apartamentului litigios.

Curtea Europeană a

apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din

Protocolul I la Convenție, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla

constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către

partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de

legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.

Aplicând aceste

principii la litigiul de față, Curtea a constatat că reclamanta nu deține un

„bun”, deoarece nicio jurisdicție sau autoritatea administrativă nu i-a

recunoscut un drept la restituirea în natură sau la acordarea de despăgubiri

pentru imobilul în cauză.

Prin urmare, soluția

de respingere a acțiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun,

după apariția Legii nr. 10/2001 este corectă și nu aduce atingere art. 1 din

Protocolul I la Convenție.

De asemenea, această

soluție nu încalcă prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenție, care

garantează fiecărei persoane dreptul la un tribunal, adică dreptul ca o

instanță judiciară să soluționeze orice contestație privind drepturile și

obligațiile sale civile. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest

drept nu este absolut și că statele dispun în această materie de o anumită

marjă de apreciere. Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea unei proceduri

administrative prealabile, astfel că este exclusă privarea acelor persoane de

dreptul la un tribunal, cât timp împotriva dispoziției sau deciziei emise în

procedura administrativă, art. 26 din această lege prevede dreptul de

exercitare a contestației la o instanță de judecată.

S-a reținut că în

cauză nu s-a dovedit existența unor motive independente de voința reclamantei

care să o fi împiedicat pe aceasta să urmeze procedura prevăzută de legea

specială, în sensul formulării notificării în termenul prevăzut de lege și că motivele

la care se referă decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție vizează împrejurări obiective, insurmontabile, asimilabile

forței majore și independente de conduita părții.

În consecință, curtea

de apel a constatat că apelanta-reclamantă nu poate invoca imposibilitatea

utilizării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 din motive care să excludă

culpa sa.

Cu privire la critica

prin care s-a susținut existența autorității de lucru judecat prin raportare la

sentința civilă nr. 152 din 02 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 44265/3/2008, curtea de apel a

apreciat că este nefondată.

Astfel, s-a arătat că

potrivit art. 1201C. civ.: „Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată

are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți,

făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate”; dacă instanța a soluționat

pricina fără a intra în cercetarea fondului, actul nu se bucura de puterea

lucrului judecat, astfel ca admisibilitatea unei noi cereri ulterioare nu este

exclusă.

Astfel, dacă instanța

a respins cererea fără a statua asupra fondului (netimbrată, prematură, etc.),

reiterarea aceleiași pretenții printr-o cerere ulterioară este nu doar posibilă,

dar poate duce la o soluție favorabilă reclamantului.

A considera că

subzistă puterea de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile anterioare, cu

consecința paralizării unei noi acțiuni în condițiile în care această hotărâre

este lipsită de executorialitate, prin efectul prescripției dreptului de a cere

executarea silită, dar în ipoteza în care dreptul material la acțiune nu s-a

prescris, ar echivala, cu lăsarea fără substanță a dreptului de acces la un

tribunal, garantat de articolul 6 din Convenție.

Pentru ipoteza în

care dreptul material la acțiune este imprescriptibil trebuie să i se

recunoască părții interesate posibilitatea de a introduce o nouă acțiune, în

valorificarea aceluiași drept, în vederea constituirii unui nou titlu, fără a i

se opune excepția autorității de lucru judecat decurgând din hotărârea

pronunțată anterior.

În cauză,

prin sentința civilă nr 152/2009, Tribunalul București a respins, ca

inadmisibilă, acțiunea reclamanților în condițiile în care aceștia nu au făcut

dovada formulării unei notificări în baza Legii nr 10/2001; dreptul

reclamanților de a face dovada parcurgerii procedurii prealabile instituite de

Legea nr. 10/2001 nu poate fi paralizat prin existenta unei hotărâri anterioare

care nu le-a soluționat cererea pe fond.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea de Apel

București a admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București,

reprezentat prin Primarul General, și a modificat, în tot, sentința apelantă,

în sensul că a respins acțiunea, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., recurenții-reclamanți

I.C. și I.F., criticând-o din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C.

proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și

trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, iar în subsidiar, modificarea în

totalitate a deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de

Municipiul București și menținerii sentinței.

În dezvoltarea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a reținut, în mod greșit și

fără a pune acest aspect în dezbaterea părtilor, faptul ca nu au probat

existența unor motive independente de voința lor, care i-au împiedicat să

urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, decizia

recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 127 și 129 C. proc. civ.,

precum și cu încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție, potrivit

cărora orice persoană are dreptul la judecarea, în mod public, a cauzei sale,

precum și dreptul la un proces echitabil.

S-a arătat că potrivit

dispozițiilor art. 127 și 146 C. proc. civ., pricinile se dezbat verbal, dacă

legea nu dispune altfel, iar dezbaterile sunt publice.

Or, instanța de apel

nu a pus în discuție, pe parcursul procesului ori cu prilejul dezbaterilor,

acest aspect hotărâtor pentru dezlegarea apelului. Procedând în acest fel,

decizia instanței de apel este lovită de nulitate, întrucât, în procesul civil,

părțile trebuie să aibă posibilitatea legală de a participa în mod activ la

desfășurarea judecății, atât prin susținerea și dovedirea drepturilor proprii,

cât și prin dreptul de a combate susținerile părții potrivnice și de a-și

exprima poziția față de măsurile pe care instanța le poate dispune. Aceste

drepturi legale ale participanților la judecată sunt asigurate prin respectarea

unui principiu fundamental al procesului civil, principiul

contradictorialității, căruia instanța, la rândul ei, trebuie să i se supună.

Pentru asigurarea

contradictorialității în procesul civil, instanța are obligația de a pune în

discuția părților toate aspectele de fapt și de drept pe baza cărora va

soluționa litigiul; nerespectarea acestui principiu, care asigură implicit și respectarea

dreptului la apărare, este sancționată cu nulitatea hotărârii.

Au mai susținut

recurenții-reclamanți că noțiunea de proces echitabil presupune respectarea

principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare, iar potrivit art.

129 alin. (1), (2), (4) și (5) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să

facă respectate și să respecte el însuși principiul contradictorialității și

celelalte principii ale procesului civil; hotărârea recurată este nulă, conform

dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece le-a pricinuit o

vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acesteia.

În dezvoltarea

motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți

au arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1

din Primul Protocol Adițional la Convenție și Decizia nr. 33/2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cu referire la încălcarea

și aplicarea greșită a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, s-a

arătat că instanța de apel, în mod greșit a reținut că vizează exclusiv

noțiunea de bun existent în patrimoniul uneia din părți; de asemenea,în mod

greșit noțiunea de speranța legitimă a fost raportată în mod exclusiv la Legea

10/2001.

Au arătat

recurenții-reclamanți că, pentru a justifica soluția pronunțată, instanța de

apel a făcut trimitere la hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții împotriva

României, și a conchis că, în accepțiunea instanței europene, hotărârile de

constatare a caracterului ilegal al naționalizării nu constituie litiu

executoriu pentru restituirea imobilului, în condițiile în care nicio instanța

sau autoritate administrativa interna nu a recunoscut reclamantului în mod definitiv

un drept de a i se restitui imobilul în litigiu.

Instanța de apel a

apreciat că, prin hotărârea pilot dată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că reclamantul are un

bun doar dacă se poate prevala de o hotărâre judecătorească sau administrativă

definitivă prin care i se restituie bunul, iar în sens contrar, are doar un

drept la despăgubire, în condițiile legii speciale.

În opinia

recurenților-reclamanți, acest raționament se bazează pe interpretarea

trunchiată a hotărârii pilot, deoarece, în paragrafele 135 și 136 sunt expuse

considerente care se regăsesc și în hotărâri, respectiv: “atunci când un stat

contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o

legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate

într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou

drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul

persoanelor care întrunesc condițiile de restituire”.

Prin urmare, din

perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, recunoașterea

prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului statului echivalează cu

o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al

reclamantului, care are astfel un „interes patrimonial" protejat de art. 1

Protocolul 1 al Convenției (cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4

noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458 din 02 iulie 2009, Czaran

și Cirofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt

împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva

României, Hotărârea din 9 decembrie 2008).

Recurenții-reclamanții

au susținut că sunt titularii unei speranțe legitime, în sensul normelor Convenției,

astfel că beneficiază de protecția juridica conferită de art. 1 din Protocolul nr.

1 la Convenție, care potrivit dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituție fac

parte din dreptul intern.

Cu referire la

privarea de proprietate s-a arătat că aceasta poate fi justificată numai dacă

se demonstrează ca a intervenit pentru o cauza de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității; Curtea

europeană a conchis în mod constant în sensul absenței proporționalității

atunci când este rupt „justul echilibru” între exigențele interesului public și

imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale

(cauza Păduraru contra României, parag. 112).

Recurenții-reclamanții

au arătat că ingerința în dreptul lor de proprietate nu este justificată, întrucât

imobilul a ieșit din posesia autorului lor prin violență iar pârâtul a deținut

imobilul fără o bază legală, Decretul nr. 92/1950 fiind declarat nelegal de

Statul Român.

Cu referire la

încălcarea, respectiv greșita aplicare a Deciziei nr. 33/2008, pronunțate de

Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii și a

dispozițiilor art. 480 C. civ., recurenții-reclamanți au arătat că împrejurarea

că nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu atrage

inadmisibilitatea sau netemeinicia acțiunii, întrucât o astfel de interpretare

a art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 contravine art. 1 din Primul Protocol

Adițional la Convenție și trebuie înlăturată de la aplicare în virtutea art. 11

și 20 din Constituție, care acordă prioritate Convenției în cazul conflictului

între norma internă și cea comunitară.

În plus, trebuie să

se țină seama de circumstanțele concrete ale spetei, respectiv că reclamanții

au descoperit testamentul abia în anul 2008 și au obținut certificatul de calitate

de legatar cu titlu particular la data de 29 octombrie 2008, astfel încât sau

aflat în mod obiectiv în imposibilitatea de a formula notificare în baza Legii nr.

10/2001, în termenul prevăzut de acest act normativ.

În opinia

recurenților, adoptarea Legii nr. 10/2001 nu constituie, în sine, un fine de

neprimire pentru acțiunea în revendicare de drept comun, în măsura în care

persoana care se consideră adevăratul proprietar al imobilului preluat de stat

urmărește recunoașterea dreptului său de proprietate și redobândirea efectivă a

posesiei; o interpretare contrară ar conduce la anihilarea vocației persoanei

care se consideră adevăratul proprietar al imobilului de a-și valorifica

dreptul de proprietate, în scopul redobândirii plenitudinii prerogativelor ce

definesc acest drept real.

S-a arătat că, pe de

altă parte, interpretarea art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în sensul că nedepunerea

în termen a notificării duce la pierderea dreptului de restituire în natură a

bunului contravine dispozițiilor Convenției; o asemenea sancțiune nu poate fi

acceptată, întrucât ingerința în dreptul de proprietate al foștilor proprietari

nu respectă justul echilibru între protejarea cerințelor de interes general și

interesele particularilor.

Astfel, lipsirea de

proprietate, în lipsa justificării utilității publice și în lipsa oricărei

despăgubiri, înlătură de la aplicare prevederile art. 22 și următoarele din

Legea nr. 10/2001, prioritatea Convenției putând fi datată prin intermediul

acțiunii în revendicare de drept comun.

S-a arătat că, în speță,

imobilul revendicat se află în detenția intimatului - pârât și că acesta nu a

acordat vreo despăgubire proprietarilor deposedați abuziv.

Au concluzionat

recurenții-reclamanți că soluția prin care se acordă preferabilitate titlului

provenit de la adevăratul proprietar, în raport de dispozițiile art. 480 C.

civ., se circumscrie principiului echității, în vreme ce respingerea acțiunii

ar genera perpetuarea unei situații juridice create prin abuz și violență

morală de regimul comunist.

Intimatul-pârât nu a

depus întâmpinare dar, prin concluziile orale puse cu prilejul dezbaterilor, reprezentantul

acestuia a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Conform dispozițiilor

art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, cererea de recurs este scutită de plata

taxei judiciare de timbru.

În faza procesuală a

recursului nu s-au administrat probe.

Analizând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și

dispozițiile legale incidente în speță, Înalta Curte constată că recursul nu

este fondat, astfel că va fi respins pentru considerentele ce succed.

I. În ceea ce

privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că în faza procesuală a apelului nu au fost încălcate

dispozițiile art. 127, 129 sau 146 C. proc. civ.

Astfel, art. 127 C.

proc. civ., consacră principiul oralității procesului civil, în sensul că, dacă

nu există dispoziții legale derogatorii, “pricinile se dezbat verbal”.

Din analiza

înscrisurilor aflate în dosarul Curții de Apel București, se constată că apelul

a fost soluționat la primul termen de judecată (23 aprilie 2013),

intimații-reclamanți fiind reprezentați de avocat A.G., căreia, conform

mențiunilor cuprinse în practicaua deciziei recurate (care fac dovadă până la

înscrierea în fals), i s-a acordat cuvântul asupra cererilor prealabile

dezbaterilor (în categoria cărora se includ și cererile de administrare a

probelor), și în dezbaterea motivelor de apel, ședința de judecată fiind

publică.

Art. 129 C. proc.

civ., reglementează pe de o parte obligațiile părților, pe de altă parte

îndatoririle instanței de judecată de a respecta principiile care guvernează

procesul civil, de a stărui pentru soluționarea amiabilă a cauzelor, respectiv

pentru lămurirea cadrului procesual și aflarea adevărului.

De asemenea, acest

text legal conține dispoziții privitoare la posibilitățile de care dispune

instanța de judecată atunci când apreciază că probele propuse de părți nu sunt

suficiente pentru stabilirea situației de fapt și determinarea legii

aplicabile.

În forma în vigoare după

adoptarea Legii nr. 202/2010, art. 129 C. proc. civ. prevede la art. 5

1

următoarele: “Cu toate acestea, părțile nu pot invoca în căile de atac

omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și

administrat în condițiile legii” .

Art. 146 C. proc.

civ. reglementează posibilitatea depunerii de concluzii scrise de către părți

la cererea instanței ori din proprie inițiativă.

Examinând criticile

formulate de recurenții-reclamanți în dezvoltarea motivului de recurs întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța

de apel a dat eficiență principiului contradictorialității prin comunicarea

cererii de apel către intimații-reclamanți; aceștia nu au formulat întâmpinare,

nu au solicitat administrarea de probe dar au combătut cererea de apel atât

oral cât și prin concluzii scrise, fiind reprezentați prin avocat.

Principiul

contradictorialității presupune, în esență, ca părților să li se dea

posibilitatea de a-și expune punctele de vedere asupra aspectelor de fapt și de

drept care necesită o dezlegare din partea instanței de judecată, dându-se

eficiență în acest mod și dreptului la apărare.

În speță, reclamanții

au formulat cerere de revendicare a unui imobil care, așa cum se va arăta pe

larg la analiza celui de-al doilea motiv de recurs, intră sub incidența Legii nr.

10/2001.

În cuprinsul

acțiunii, redactate de avocat, reclamanții au specificat că nu au formulat

notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, însă au susținut că acest lucru nu

atrage inadmisibilitatea demersului lor judiciar deoarece prevederile art. 22 alin.

(5) din acest act normativ contravin art. 1 din Primul Protocol Adițional la

Convenție, care are prioritate în conflict cu norma internă, conform

dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituție.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recalificat de curtea de apel drept apel, pârâtul a

susținut nelegalitatea sentinței invocând Decizia nr. 33/2008, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

În plus, recurenții-reclamanți

au formulat anterior o cerere de revendicare imobiliară a aceluiași imobil, întemeiată

pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., respectiv pe dispozițiile art. 6 alin.

(1) din Convenție și art. 1 din Primul Protocol Adițional la aceasta, care a

fost respinsă, ca inadmisibilă, prin sentința civilă nr. 152 din 02 februarie

2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, devenită

irevocabilă prin decizia nr. 2498 din 23 aprilie 2010, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Or, cu prilejul

soluționării recursului în procesul anterior, s-a reținut că recurenții-reclamanți

nu au probat existența unor motive independente de voința lor care i-au

împiedicat să formuleze notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Cu referire la

eliberarea abia în cursul anului 2008 a certificatului de calitate de legatar,

s-a reținut că dovada calității de persoană îndreptățită se putea face ulterior

depunerii notificării, în procedura administrativă și că decesul autorului

recurenților-reclamanți a survenit la 21 martie 1956.

Fără a se putea

reține existența autorității de lucru judecat, în considerarea principiului non

reformatio in pejus, și față de împrejurarea că reclamanții au susținut că

imposibilitatea formulării notificării rezultă din descoperirea cu întârziere a

testamentului care le conferea vocație succesorală, Înalta Curte apreciază că

în cauză operează efectul pozitiv al lucrului judecat în privința aspectelor

sus-menționate prin decizia pronunțată în recurs cu prilejul soluționării

primei cereri de revendicare imobiliară.

Față de aspectele

expuse, Înalta Curte reține că în cauză, cu prilejul soluționării apelului, s-a

dat eficiență principiilor contradictorialității, oralității, publicității și

respectării dreptului la apărare, întrucât reclamanții, care au beneficiat de

asistență juridică, aveau cunoștință de împrejurarea că soluționarea cererii de

revendicare imobiliară urmează a fi examinată prin prisma dezlegărilor

obligatorii cuprinse în decizia pronunțată în recurs în interesul Legii nr. 33/2008.

Așadar, în condițiile

particulare sus-menționate ale speței, față de dispozițiile art. 129 alin. (5)

ind.1 C. proc. civ., împrejurarea că instanța de apel nu a solicitat în mod

expres intimaților-reclamanți să administreze probe din care să rezulte data la

care au luat cunoștință de testamentul care le conferea calitatea de legatari,

nu constituie motiv de nulitate a deciziei recurate.

II. Cu referire la

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte reține că întrucât imobilul situat în București, str. Gh. Cristescu

(fostă Herescu Năsturel), sector 3., a trecut în proprietatea statului în baza

Decretului nr. 92/1950, poziția 4338 din Anexa de București, acesta întră sub

incidența Legii nr. 10/2001. Recurenții-reclamanți au menționat chiar în

cererea de chemare în judecată că nu au formulat notificare în temeiul Legii nr.

10/2001, argumentând că acțiunea în revendicare promovată în aceste condiții nu

este inadmisibilă, întrucât dispozițiile art. 22 alin. (5) din actul normativ

sus-menționat contravine art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.

Față de modalitatea

de preluare a imobilului și de împrejurarea că nu au fost dovedite motive

obiective care i-ar fi pus pe reclamanți în imposibilitate să formuleze

notificare, Înalta Curte apreciază că decizia recurată și soluția de respingere

a acțiunii în revendicare sunt legale.

Înalta Curte reține

că, în mod corect instanța de apel a reținut că în analiza cererii de

revendicare imobiliară trebuie să țină seama de efectele legii speciale, Legea nr.

10/2001, care reglementează modalitatea de repare a prejudiciului creat prin

preluarea abuzivă de către stat a unor imobile în perioada 06 martie 1945 - 22

decembrie 1989, (chiar dacă reclamanții și-au întemeiat cererea pe normele de

drept comun), precum și de Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Față de situația

juridică a imobilului revendicat, problema raportului dintre Legea nr. 10/2001,

ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului

dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată

prin Legea

nr. 30/1994

au fost rezolvate prin

Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin

aceasta fiind obligatorie pentru instanțe.

Astfel, cu privire la

problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care

reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință,

Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și

anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „De

principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480

C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001

nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula

electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în

jurisprudența CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)”.

În susținerea acestei

soluții, instanța supremă a argumentat: „Câtă vreme pentru imobilele preluate

abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege

specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură

persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de

la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se

referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele

preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele

îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să

păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c, art. 29],

așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în

ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate

fi primit”.

De altfel, un alt

punct de vedere nu poate fi reținut, deoarece ignoră principiul de drept care

guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia

generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în

fiecare lege specială.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, intră sub incidența acestei legi imobilele preluate

în mod abuziv de organizațiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în

baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite.

Pentru a exista

concurs între legea specială și legea generală este necesar să se stabilească

dacă bunul face obiectul Legii nr. 10/2001, iar, pentru a se putea reține că

regimul juridic al unui bun este cel prevăzut de norma specială, trebuie să se

stabilească data preluării și modul în care a fost preluat.

În speță,

imobilul a fost

preluat de stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950, (poziția nr. 4338 în anexa

la decret); reclamanții nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001

și, pe baza situației de fapt reținute de instanța de apel, nu au dovedit

existența unor motive obiective care i-au pus în imposibilitate de a uza de

dispozițiile legii speciale.

Așadar, este dovedit

în cauza pendinte că obiectul acțiunii în revendicare îl reprezintă un imobil

ce face obiectul Legii nr. 10/2001, însă, a refuza reclamantului calea

dreptului comun de realizare a dreptului său ar însemna încălcarea dreptului

acestuia la liberul acces la justiție, protejat de art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Se reține, de

asemenea, că prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție

și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției

Europene a Drepturilor Omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în

revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune

poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală

intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii

speciale.

Prin urmare, în

procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură

a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea

conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea

normei convenționale, astfel cum stabilește art. 11 alin. (2) din legea

fundamentală.

Prin problematizarea

priorității Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe

dreptul comun, și prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate

constitui un remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, prin care instanța internă să poată înlătura

neconvenționalitatea unor dispoziții ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială,

instanța supremă a dat eficiență principiului subsidiarității, care rezultă din

coroborarea dispozițiilor art. 1, 13 și 35 din Convenție, conform căruia

instanțele naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice

dispozițiile convenționale, acestea fiind cel mai bine plasate și pentru a

aplica și interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenție, judecătorul

național fiind „primul judecător” sau „judecătorul de drept comun al

Convenției”.

Astfel, consecventă

principiului stabilit în considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 33 din 9

iunie 2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între

aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, și anume Codul civil, întrucât s-ar încălca principiul „specialia

generalibus derogant”, instanța supremă nu a exclus, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile

existenței legii speciale, Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca reclamantul

într-o atare acțiune să se poată prevala de un „bun”, ca noțiune autonomă în

sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional, astfel încât este necesar a se

analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea

internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă

admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În acest context,

principala modificare pe care decizia de recurs în interesul legii a adus-o în

soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este

deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva

dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile

aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi

și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile

convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puțin pe articolul 6 din

Convenție, care impune verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe

legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței

în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această

ingerință este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege

accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și

cu respectarea principiului proporționalității.

Tot astfel, este

important de subliniat că, prin statuarea de către instanța supremă a

necesității analizei, în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale

fiecărei acțiuni, inclusiv din perspectiva incidenței dispozițiile art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998, se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe

independente și imparțiale, care să stabilească asupra drepturilor și

obligațiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui

proces echitabil în materie civilă și constituie garanția dreptului de acces la

un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil,

reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În Cauza Păduraru

contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut(reafirmându-se,

de fapt, opinia exprimată în Cauza Kopecky contra Slovaciei) următoarele: „Convenția

nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a

nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat

Convenția. Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi

interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate

înainte ca ele să ratifice Convenția”…, iar „deși Convenția nu impune statelor

obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune

de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odată ce a fost adoptată o

soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și o coerență

rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru

subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții”.

Așadar, numai în

procedura Legii nr. 10/2001 intervine recunoașterea explicită și retroactivă a

vechiului drept al autorului reclamantului, nefiind vorba de un nou drept, iar

această recunoaștere este determinantă în a aprecia în ce măsură această cale

specială este sau nu una efectivă, ca atare, pentru a stabili dacă, în absența

unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor

reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din

Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin.

(2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind

ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern.

Pe de altă parte,

conform jurisprudenței CEDO, un reclamant nu poate pretinde o încălcare

a art. 1

din

Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se

referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate

cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe,

în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță

legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger

și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, § 69,

CEDO 2002-VII).

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o

obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să

ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie

2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția,

inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală

sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera

că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de

restituire (Kopecký împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO

2004-IX).

Dacă interesul

patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o

„valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de

exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a

instanțelor (Kopecký, § 52).

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului consacră o deosebită importanță momentului de la care

persoana care s-a prevalat de legile de reparație devine titularul unui drept

la restituirea bunului sau la despăgubire.

Astfel, Curții i-a

fost suficient să constate, în cauza Maria Atanasiu contra României, ținând

cont de sensul autonom al noțiunii „bunuri” și de criteriile reținute în

jurisprudența sa, că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane

este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie,

instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul

hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context,

refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință

în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului

alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, mutatis

mutandis, Păduraru, §§ 65 și 75).

Curtea a mai

constatat că, de la intrarea în vigoare a

Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii

nr. 247/2005, dreptul intern

prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la

acordarea unei despăgubiri.

Prin urmare,

transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a

cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de

epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În speță, nicio

instanță sau autoritate administrativă internă nu au recunoscut reclamanților

în mod definitiv un drept de a li se restitui terenul în suprafață de 462 mp,

situat în București, str. Gh. Cristescu (fostă Herescu Năsturel) nr. 14, sector

3.

Rezultă că reclamanții

nu dețin un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1; pe cale de

consecință, soluția de respingere a acțiunii în revendicare este legală și nu

se mai impune examinarea criticilor care privesc nerespectarea principiilor

proporționalității ingerinței în dreptul de proprietate al recurenților și

respectării securității raporturilor juridice.

Înalta Curte reține,

de asemenea, că soluția de respingere a acțiunii în revendicare nu aduce

atingere dreptului recurenților-reclamanți de acces la justiție prevăzut de art.

6 pct. 1 din Convenție, întrucât aceștia aveau la dispoziție procedura

prevăzută de Legea

nr. 10/2001, care la art. 26 alin. (3) instituie

controlul judecătoresc asupra măsurilor dispuse în faza administrativă.

Cum însă

recurenții-reclamanți nu formulat notificare și nici nu au probat existența

unor motive obiective care i-au pus în imposibilitate să uzeze de dispozițiile

legii speciale de reparație, nu se poate aprecia că prin respingerea acțiunii

în revendicare întemeiată pe dreptul comun, acestora le-a fost încălcat dreptul

de acces la instanță.

Pentru toate aceste

considerente, recursul declarat de recurenții-reclamanți va fi respins, ca

nefondat, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de recurenții-reclamanți I.C. și I.F. împotriva deciziei nr. 149/

A din 23 aprilie 2013, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 ianuarie 2014.