ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3328/2012

În perioada 11 octombrie 2010 - 30 martie 2011, în baza aceleiași rezoluții infracționale, inculpata C.M. a indus în eroare pe părțile vătămate SC O. SRL, SC F.P. SRL, SC B.C. SRL, SC D.G.M.C. SRL, SC E.B.C. SRL, SC F.P. SRL (actual SC U.P. SRL), SC U.M. SRL, SC I.T.A. SRL, SC G.P.C. SRL și SC V.I. SRL, cu ocazia încheierii și executării contractelor de prestări servicii din 11 octombrie 2010, din 22 octombrie 2010, din 1 noiembrie 2010, din 17 noiembrie 2010, din 18 noiembrie 2010, din 9 decembrie 2010, din 28 ianuarie 2011, din 3 februarie 2011, din 28 martie 2011 și din 30 martie 2011, prin care s-a obligat în mod formal (neserios) să întocmească și să depună la organismul specializat al statului documentația necesară obținerii de către părțile vătămate a unor fonduri europene nerambursabile în sumă de 250.000 - 1.000.000 euro, expediindu-le acestora pe parcursul derulării contractelor sus-menționate mai multe adrese, falsificate în prealabil de aceasta prin contrafacere, care atestau, în mod mincinos, depunerea/aprobarea/avizarea proiectelor respective, în scopul încasării în mod injust de la părțile vătămate a unor sume de bani și în special a comisionului de succes în procent de 7% - 8% din valoarea fondurilor europene "preconizate", cauzând un prejudiciu total de 221.606,67 RON.

În perioada 11 ianuarie 2011 - 26 mai 2011, inculpata C.M., în baza aceleiași rezoluții infracționale, a falsificat, prin contrafacere, adresele având nr. 110 din 14 ianuarie 2011, nr. 34211 din 14 februarie 2011, nr. 3212 din 11 martie 2011, nr. 96 din 11 ianuarie 2011, nr. 928 din 28 ianuarie 2011, nr. 3201 din 8 martie 2011, nr. 97 din 12 ianuarie 2011, nr. 3442 din 14 februarie 2011, nr. 3209 din 11 martie 2011, nr. 32201 din 14 februarie 2011, nr. 3212 din 11 martie 2011, nr. 3210 din 26 mai 2011, nr. 102 din 11 ianuarie 2011, nr. 3212 din 11 martie 2011, nr. 106 din 11 ianuarie 2011, nr. 318921 din 14 februarie 2011, nr. 3210 din 11 martie 2011, nr. 3483 din 8 martie 2011 (care atestau, în mod mincinos, depunerea/aprobarea/avizarea proiectelor în vederea obținerii de către părțile vătămate a unor fonduri europene) - prin aplicarea unui antet și a unor numere de înregistrare ce nu aparțin Agenției pentru Implementarea Proiectelor și Programelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii (instituție ce nu avea competențe legale în obținerea de fonduri europene), precum și prin aplicarea unei ștampile false ce nu aparține acestei agenții și a unei ștampile ce reproduce semnătura vicepreședintelui acesteia, D.N., precum și contractul de finanțare din 2 aprilie 2011, având ca părți contractante Agenția pentru Implementarea Proiectelor și Programelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii și SC F.P. SRL, prin aplicarea unei ștampile false ce nu aparține acestei agenții și prin contrafacerea semnăturii președintelui acesteia, I.C.H..

În perioada 11 ianuarie 2011 - 26 mai 2011, inculpata C.M., în baza aceleiași rezoluții infracționale, a expediat, prin poștă, către părțile vătămate SC O. SRL, SC F.P. SRL, SC B.C. SRL, SC D.G.M.C. SRL, SC E.B.C. SRL, SC F.P. SRL (actual SC U.P. SRL) și SC I.T.A. SRL, adresele purtând nr. 110 din 14 ianuarie 2011, nr. 34211 din 14 februarie 2011, nr. 3212 din 11 martie 2011, nr. 96 din 11 ianuarie 2011, nr. 928 din 28 ianuarie 2011, nr. 3201 din 8 martie 2011, nr. 97 din 12 ianuarie 2011, nr. 3442 din 14 februarie 2011, nr. 3209 din 11 martie 2011, nr. 32201 din 14 februarie 2011, nr. 3212 din 11 martie 2011, nr. 3210 din 26 mai 2011, nr. 102 din 11 ianuarie 2011, nr. 3212 din 11 martie 2011, nr. 106 din 11 ianuarie 2011, nr. 318921 din 14 februarie 2011, nr. 3210 din 11 martie 2011, nr. 3483 din 8 martie 2011, care atestau, în mod mincinos, depunerea/aprobarea/avizarea proiectelor în vederea obținerii de către părțile vătămate a unor fonduri europene și pe care le-a falsificat în prealabil, prin contrafacere, în scopul inducerii în eroare a părților vătămate sus-menționate cu ocazie executării contractelor de prestări servicii nr. 182 din 11 octombrie 2010, nr. 185 din 22 octombrie 2010, nr. 188 din 1 noiembrie 2010, nr. 192 din 17 noiembrie 2010, nr. 193 din 18 noiembrie 2010, nr. 195 din 9 decembrie 2010, nr. 15 din 28 ianuarie 2011, nr. 10 din 3 februarie 2011, nr. 19 din 14 martie 2011, nr. 32 din 28 martie 2011 și încasării de la acestea a unor sume de bani și în special a comisionului de succes în procent de 7% - 8% din valoarea fondurilor europene "preconizate", prevăzut în contractele respective.

În datele de 10 ianuarie 2012 și 24 ianuarie 2012, inculpata C.M., în baza aceleiași rezoluții infracționale, a indus în eroare pe părțile vătămate SC R. SRL și SC B.A.I. SRL, recomandându-se reprezentanților legali ai acestora, în mod mincinos, ca angajată a Agenției pentru Implementarea Proiectelor și Programelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii (AIPPIMM) și determinându-le astfel să încheie contracte de prestări servicii în vederea obținerii unor fonduri europene nerambursabile în valoare de 250.000 euro, primind de la acestea în mod injust suma totală de 13.000 RON (câte 6.500 RON de la fiecare parte vătămată), pentru care le-a "emis în numele agenției" facturi și chitanțe contrafăcute.

În perioada 10 ianuarie - 2 februarie 2012, inculpata C.M., în baza aceleiași rezoluții infracționale a falsificat, prin contrafacere, chitanțele nr. x din 4 ianuarie 2012, nr. y din 31 ianuarie 2012, nr. z din 31 ianuarie 2012, facturile nr. x din 31 ianuarie 2012 și nr. y din 31 ianuarie 2012 - prin aplicarea unei ștampile false cu denumirea Agenția pentru Implementarea Proiectelor și Programelor pentru întreprinderile Mici și Mijlocii, precum și un contract de prestări servicii în care figurează ca părți AIPPIMM și T.D.M., prin aplicarea aceleiași ștampile false și falsificarea semnăturii președintelui agenției - I.C.H.

În perioada 10 ianuarie - 2 februarie 2012, inculpata C.M. în baza aceleiași rezoluții infracționale, a înmânat/a prezentat numitului T.D.M. (administrator al SC R. SRL) chitanța nr. x din 4 ianuarie 2012, contractul de prestări servicii în care figurează ca părți AIPPIMM și T.D.M., respectiv facturile nr. x și y din 31 ianuarie 2012, împreună cu chitanțele aferente nr. x și y din 31 ianuarie 2012, pe care le-a falsificat în prealabil, prin contrafacere, în scopul inducerii în eroare a părții vătămate și obținerii de la aceasta a unor foloase materiale injuste. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpata C.M., Curtea de Apel București fiind învestită cu soluționarea căii de atac. Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că inculpata C.M. a fost arestată preventiv prin încheierea din 3 februarie 2012 a Tribunalului București, secția a II-a penală, apreciindu-se că sunt îndeplinite cerințele art. 143 și că este incident cazul prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen. Verificând actele și lucrările dosarului, Curtea a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea inițială a inculpatei se mențin, fiind îndeplinită una din condițiile alternative prev. de art. 160 b alin. (3) C. proc. pen. S-a apreciat că, probele administrate până la acest moment procesual nu au făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpata a săvârșit faptele pentru care a fost trimisă în judecată (și condamnată în primă instanță), fiind îndeplinite condițiile prev. de art. 143 cu referire la art. 68 1 C. proc. pen. S-a reținut incidența cazului prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., căci pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatei este închisoarea mai mare de 4 ani închisoare, iar lăsarea în libertate a acesteia prezintă încă un pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere modalitatea de comitere a faptei, prejudiciul cauzat, dar și datele ce o caracterizează pe inculpată, aceasta fiind recidivistă, fiind condamnată definitiv și pentru o altă infracțiune de înșelăciune, concurentă cu infracțiunile pentru care este trimisă în judecată în prezenta cauză. În speța dedusă judecății, s-a avut în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată. La acest moment procesual, Curtea nu a identificat vreun motiv întemeiat pentru punerea inculpatului în libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă alternativă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen. Tot astfel, s-a apreciat că măsura arestării preventive se impune a fi menținută și prin raportare la exigențele art. 5 parag. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente și suficiente a o justifica. Pertinența și suficiența acestor motive s-au apreciat de instanță în ansamblul circumstanțelor particulare ale cauzei și prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpatului fiind necesară și pentru buna desfășurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale de care inculpații se bucură conform legislației în vigoare. Constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 cu referire la art. 148 lit. f) C. proc. pen., în temeiul art. 300 2 cu referire la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., având în vedere și dispozițiile art. 136 C. proc. pen. privind scopul măsurilor preventive, a constatat legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatei C.M. și a menținut starea de arest preventiv a acesteia. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpata C.M., solicitând revocarea măsurii arestării preventive și judecarea în stare de libertate. Examinând recursul declarat de inculpata C.M., sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta nu este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că raportat la întreg ansamblul probator administrat până în acest moment, există în continuare suficiente probe și indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpata a săvârșit faptele pentru care este judecată și pentru care a intervenit deja o condamnare în primă instanță la pedeapsa închisorii cu executare în regim de detenție. Totodată, față de complexitatea cauzei, probatoriile ce s-au impus a fi administrate nu se poate aprecia că durata arestării preventive până în prezent ar fi depășit o durată rezonabilă, neputându-se concluziona că pericolul pentru ordinea publică s-ar fi estompat, având în vedere natura și gravitatea deosebită a faptelor, modalitatea și împrejurările concrete în care au fost săvârșite. Înalta Curte, consideră că în ceea ce o privește pe inculpată, subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedepsele prevăzute pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului sunt mai mari de 4 ani și există probe certe că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, raportat la gravitatea deosebită a faptelor pentru care este judecată inculpata (art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., art. 291 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. și pentru care a și fost condamnată de prima instanță, fapte a căror săvârșire creează o rezonanță socială negativă în comunitate, astfel că, circumstanțele personale ale inculpatei nu justifică revocarea arestării preventive sau dispunerea unei alte măsuri neprivative de libertate. Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la cazurile de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpata C.M. a fost inițial reținută în vederea aducerii în fața autorităților judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârșit o infracțiune (lit. c)). Așadar, Înalta Curte, consideră că menținerea arestării preventive a inculpatei este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f), C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților este mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Totodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerințele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă. Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive. În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere. Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive. Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența măsurii obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului. Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. a) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată. Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță. Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă. Raportând datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte, apreciază că, în acest moment, inculpata nu poate fi cercetată în stare de libertate, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului. Raportându-ne la gravitatea infracțiunilor săvârșite, la împrejurarea că în cauză s-a pronunțat o hotărâre de condamnare chiar și nedefinitivă, că urmează să fie soluționat apelul declarat de inculpată - Înalta Curte apreciază că în acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive cu altă măsură neprivativă de libertate. În aceste condiții, Înalta Curte, a apreciat că detenția provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societății care primează în raport de interesul privat al inculpatului - și nici nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar altă măsură neprivativă de libertate este insuficientă pentru asigurarea scopului procesului penal. Față de aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 385 ind. 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpata C.M. împotriva încheierii de ședință din data de 2 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 9862/3/2012/a4 (2305/2012). Va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.