ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2910/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2910/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

penale de față;

Prin Sentința penală nr. 829/F din 21

octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul

nr. 48014/3/2011, în baza art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr.

678/2001, a fost condamnat D.G. la pedeapsa de 9 ani închisoare și pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d),

e) C. pen. pe 10 ani.

S-a făcut aplicarea

art. 71 - 64 lit. a), b), d), e) C. pen.

În baza art. 350

alin. (1) C. proc. pen. a fost menținută măsura arestării preventive a

inculpatului.

În baza art. 88 C.

pen., s-a dedus prevenția de la 19 aprilie 2011 la zi.

În baza art. 12 alin.

(1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, a fost condamnat inculpatul H.I. la

pedeapsa de 9 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. pe 10 ani.

S-a făcut aplicarea

art. 71 - 64 lit. a), b), d), e) C. pen.

În baza art. 346

alin. (1) C. proc. pen., au fost obligați inculpații, în solidar, la plata

către partea civilă a sumei de 26.000 euro daune morale, echivalent lei la data

plății.

În baza art. 118 lit.

e) C. pen., s-a dispus confiscarea, de la fiecare dintre cei 2 inculpați, a

câte 5.375 euro, echivalent în lei la data punerii în executare a măsurii.

Au fost obligați

inculpații la câte 3.000 RON, cheltuieli judiciare către stat.

În fapt, s-au reținut

de judecătorul fondului următoarele:

Partea vătămată

M.E.A. l-a cunoscut pe inculpatul D.G. în cursul anului 2010, acesta lucrând

anterior împreună cu soțul său, martorul M.A.V., în construcții. Inculpatul

D.G. i-a împrumutat pe cei doi soți cu suma de 300 euro. Ulterior, partea

vătămată fiind interesată în obținerea unui loc de muncă în străinătate,

inculpatul D.G. i-a promis angajarea ca baby-sitter în Italia.

În acest scop, partea

vătămată a părăsit țara la data de 25 mai 2010, împreună cu inculpatul H.I. și

martora S.M.C., pe care i-a cunoscut cu această ocazie, și o persoană rămasă

neidentificată - cunoscută cu numele de "A.A." - în autoturismul F.

condus de martorul T.D.L. Partea vătămată a fost condusă la autoturism de inculpatul

D.G., fapt confirmat și de martora S.E., concubina la acel moment a

inculpatului H.I., care se ocupase de aranjamentele necesare acestei deplasări

și care a și văzut nemijlocit momentul plecării.

Partea vătămată și

martora S.M.C. au fost cazate inițial în locuința numitului "R.",

cunoscut al martorei S.E., în apropiere de Roma.

În acest moment

inculpatul H.I. a informat-o pe partea vătămată M.E.A. că urmează să practice

prostituția în folosul său, urmând ca toți banii obținuți să îi fie remiși

acestuia. În ceea ce privește pe martora S.M.C., aceasta a susținut constant,

în cursul procesului penal, că a practicat prostituția fără a fi constrânsă de

vreo persoană.

Partea vătămată nu a

fost de acord cu această solicitare, comunicându-i inculpatului H.I. că este însărcinată.

Conform declarației părții vătămate, inculpatul H.I. a pretins că din banii ce

urmau să fie obținuți astfel de partea vătămată acesta și-ar fi recuperat

cheltuielile avansate cu deplasarea părții vătămate în Italia.

Partea vătămată și

martora S.M.C. erau transportate în fiecare dimineață (în întâia zi în care

partea vătămată s-a aflat în Italia, acest lucru petrecându-se la câteva ore

după sosirea efectivă în această țară) cu autoturismul condus de martorul

T.D.L., în zona Campoleone, unde cele două rămâneau la marginea șoselei pentru

a racola clienți. În cursul zilei, partea vătămată și martora S.M.C. erau

supravegheate de inculpatul H.I., care circula frecvent cu autoturismul în zona

respectivă. Seara, partea vătămată și martora erau transportate în același mod

în imobilul în care erau cazate, de către martorul T.L. Conform declarației

părții vătămate, în această perioadă, a suferit arsuri din cauza soarelui

puternic, și leziuni grave la picior, aspecte pe care le-a comunicat

inculpatului H. fără a primi îngrijiri medicale sau alt fel de ajutor. Relevant

este că și în timpul nopții partea vătămată și martora erau supravegheate de

inculpatul H., cele două neputând părăsi locuința fără a fi însoțite.

Toți banii obținuți

de cele două femei erau luați la sfârșitul fiecărei zile de inculpatul H.I.

La un interval de o

săptămână, partea vătămată, martora S.M.C. și inculpatul H.I. s-au mutat în alt

imobil - casa L.A. - de asemenea în apropiere de Roma, imobil ce a fost

închiriat pe numele martorei S.E., concubina inculpatului H., ce sosise între

timp în Italia la rândul său.

Și în această

perioadă activitatea de exploatare sexuală a părții vătămate a continuat în mod

similar.

În această perioadă a

sosit în Italia și inculpatul D.G., în perioada 18 mai - 30 mai 2010, aspect ce

rezultă din datele furnizate de compania aeriană B.A. și declarațiile

martorelor S.E. și S.M.C.

Inculpatul H. a

achiziționat părții vătămate o cartelă telefonică, cu scopul de a o putea

supraveghea în permanență, aceasta având obligația de a răspunde la telefon de

fiecare dată când era sunată de inculpat. Cu ajutorul acesteia partea vătămată

a luat legătura cu familia din țară - părinți și soți - cărora le-a comunicat

că este obligată să se prostitueze.

După un interval de

aproximativ o lună de zile, partea vătămată a transmis către soțul său,

martorul M.A., suma de aproximativ 420 euro - ceea ce reprezenta suma obținută

la sfârșitul unei zile, pe numele martorei S.M.C. care a completat personal cu

datele sale formularul de transfer.

Biletul de avion i-a

fost procurat din țară de către soțul său, martorul M.A.

Partea vătămată s-a

reîntors în țară în data de 8 iulie 2010 cu o cursă a companiei B.A. Inculpatul

H.I., care la această dată se afla în țară, a luat legătura telefonic cu partea

vătămată pentru a se informa unde este, partea vătămată spunându-i că este în

drum spre țară.

Partea vătămată a

fost așteptată la aeroport de inculpații H.I. și D.G., care au încercat

printr-o atitudine de amenințare să o determine să îi însoțească în mașina lor,

fiind împiedicați de faptul că soțul părții vătămate a chemat organele de

poliție.

Sub aspectul

individualizării judiciare a pedepsei, judecătorul fondului a avut în vedere

prevederile art. 72 C. pen., respectiv modalitățile și împrejurările concrete

de comitere a faptei, numărul de persoane implicate, caracterul organizat al

activității de recrutare și exploatare sexuală, consecințele produse asupra

părții vătămate și poziția procesuală nesinceră a inculpaților, precum și

circumstanțele personale ale acestora, optând pentru o pedeapsă fermă la care

s-a adăugat și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art.

64 lit. a), b), d) și e) C. pen. pe perioada maximă.

De asemenea, vizavi

de natura faptelor comise de inculpați, care relevă un dispreț accentuat față

de valorile morale esențiale, prima instanță a apreciat a fi evidentă concluzia

că aceștia nu posedă o minimă răspundere și responsabilitate necesară pentru a

se putea pronunța în mod util asupra chestiunilor ce fac obiectul unui proces

electoral.

Totodată, necesitatea

interzicerii drepturilor părintești și asimilate, s-a conchis de instanța

fondului că este dată tocmai de specificul faptelor deduse judecății, disprețul

inculpaților față de libertatea sexuală, descalificându-i în raport de

condițiile cerute de lege pentru exercitarea acestui drept.

În condițiile în care

datele reliefate au demonstrat un grad de pericol social ridicat al persoanei

inculpaților, subzistând și la acest moment temeiurile prev. de art. 148 lit.

f) C. proc. pen., instanța a menținut măsura arestării preventive.

Reiterând

solicitările și motivarea făcută la instanța de fond, inculpații au formulat

apel împotriva sentinței date de aceasta, inculpatul D.G. pretinzând că nu se

face vinovat de săvârșirea infracțiunii reținute în sarcina sa prin actul de

inculpare, sens în care invocă achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a)

rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar inculpatul H.I. că infracțiunea

săvârșită de acesta este aceea de proxenetism prev. de art. 329 alin. (1) C.

pen., pentru că nu a agresat-o în niciun fel pe partea vătămată, motiv pentru

care s-ar impune schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de

sesizare în această infracțiune.

În subsidiar, se

invocă reindividualizarea pedepsei atât sub aspectul cuantumului, cât și al

modalității de executare, solicitându-se sub acest ultim aspect aplicarea disp.

art. 86

1

C. pen.

Ambii inculpați

critică soluția primei instanțe și sub aspectul soluționării laturii civile,

apreciind prea mare și nejustificată obligarea lor la plata sumei de 26.000

euro, daune morale acordate părții vătămate.

Prin Decizia penală

nr. 15/A din 19 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală,

au fost respinse ca nefondate apelurile inculpaților.

Similar primei

instanțe, dar în baza propriei evaluări a probatoriului cauzei, curtea de apel

a constatat că activitatea infracțională a inculpaților a fost dovedită cu

probe certe de vinovăție chiar în condițiile nuanțării în instanță a

declarațiilor părții vătămate M.E.A., în sensul participației inculpatului

D.G., rezultând indubitabil că aceasta a fost obligată în Italia să se

prostitueze, în condițiile în care această atitudine a fost confirmată chiar

prin prezența celor doi la aeroport, unde ambii au exercitat o constrângere

psihică amenințând partea vătămată să-și reia activitatea de prostituție,

încercând să o determine să urce în mașina lor.

Faptul că partea

vătămată ar fi practicat prostituția și în țară, în acest sens stând pozele

luate de pe internet, și își căuta clienții prin anunțuri publicitare în

diverse publicații, nu are relevanță asupra existenței faptelor deduse

judecății de vreme ce realitatea amenințărilor fizice și psihice exercitate

asupra părții vătămate din momentul ajungerii în Italia de inculpatul H.I. și

controlul permanent manifestat de acesta cu privire la partea vătămată, care

era condusă de martorul T.D.L. în zona Campoleone și supravegheată de inculpat,

inclusiv în locuința unde partea vătămată era cazată împreună cu martora S.E.

Așa cum s-a

evidențiat, manifestările inculpaților de la aeroport vin să certifice această

susținere.

Este adevărat că, cu

ocazia dezbaterilor la instanța de fond, partea vătămată a încercat să-l

disculpe pe inculpatul D.G., dar această retractare trebuie înlăturată date

fiind amenințările și presiunile exercitate de familia acestui inculpat, direct

sau telefonic. Această situație este întărită și cu declarațiile martorei S.E.

care a învederat primei instanțe că și ea a primit telefoane de amenințare din

partea unei persoane de sex feminin ce s-a prezentat ca fiind mama inculpatului

D.G. și că s-a simțit amenințată chiar în sala de ședință într-o altă cauză în

care este judecată în calitate de inculpată.

De asemenea, și

martorul M.A., soțul părții vătămate, și-a modificat declarația în cursul

cercetării judecătorești și tot în încercarea de disculpare a inculpatului

D.G., neluată în seamă însă de instanță, care a apreciat corect că și asupra sa

s-au exercitat presiuni pentru a-și schimba declarațiile, nereușind însă decât

să creeze contradicții cu declarațiile date de soția sa și care au fost

punctate pe larg în hotărârea primei instanțe.

Retractarea totală

sau parțială a unei declarații nu este de natură ca, prin ea însăși, să

înlăture acea declarație, deoarece ar lipsi de eficiență o probă administrată

în mod legal într-o etapă procesuală, înlăturarea acesteia putând a se face

numai în măsura în care revenirea asupra declarației inițiale este temeinic

motivată și împrejurările cauzei formează convingerea că relatările anterioare

nu reprezintă realitatea, ceea ce în cauză nu se justifică pentru argumentele

mai sus reținute, confirmate și cu declarația martorei S.E., care a relatat că

a asistat la mai multe convorbiri telefonice purtate de inculpatul D.G., care i-a

spus că trebuie să o ia și pe partea vătămată în Italia.

Prima instanță a

realizat într-o manieră riguroasă și exhaustivă analiza apărărilor

inculpaților, conchizând just că, în lipsa unor probe care să le înlăture pe

cele făcute în defavoarea lor, rămân simple apărări în fond. Or, este adevărat

că potrivit art. 66 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul nu este obligat să-și

probeze nevinovăția însă alin. (2) al aceluiași articol stabilește că în cazul

în care există probe de vinovăție, inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor

de temeinicie, ceea ce inculpații din cauza pendinte nu au făcut, simpla

încercare de discreditare morală a părții vătămate neintrând în această

categorie.

Conchizând, Curtea,

în deplin acord cu instanța fondului, consideră că probatoriul administrat în

cauză este concludent atât în stabilirea existenței faptelor deduse judecății,

cât și a săvârșirii lor, cu vinovăție, de către inculpați, tragerea la

răspundere penală a acestora fiind rodul coroborării unor probe certe și

indubitabile care au răsturnat prezumția de nevinovăție instituită în favoarea

lor de disp. art. 66 alin. (1) C. proc. pen., astfel că soluția de condamnare a

inculpaților se impunea.

Cât privește

individualizarea pedepselor, considerăm că la stabilirea acestora instanța

trebuie să aibă în vedere aptitudinea inculpaților de a se reeduca sub

influența sa. Or, modalitatea de săvârșire a faptelor pendinte, lipsa totală de

empatie manifestată de inculpați față de partea vătămată și atitudinea

procesuală vădit nesinceră a acestora denotă, în profilul lor psiho-social, o

serie de factori cu potențial criminogen ridicat care nu conduc la ideea unei

reinserții sociale facile.

Avându-se în vedere

și disp. art. 52 C. pen., se constată că pedeapsa, ca măsură de constrângere,

are, pe lângă scopul său represiv, și o finalitate de exemplaritate,

concretizată în dezaprobarea legală și judiciară, atât în ceea ce privește

fapta penală săvârșită, cât și comportamentul făptuitorului. Pe de altă parte,

pedeapsa trebuie individualizată în așa fel încât inculpatul să se convingă de

necesitatea respectării legii penale și evitarea în viitor a săvârșirii unor

alte fapte, ceea ce a și făcut prima instanță prin aplicarea unei pedepse mai

ferme care să implice o perioadă mai mare de detenție, timp în care inculpații

să-și formeze o nouă atitudine față de muncă și de celelalte valori sociale.

Funcția coercitivă a pedepsei va fi, astfel, îndeplinită și prin înlăturarea

lor temporară din societate.

Față de datele care

caracterizează faptele deduse judecății și pe inculpați și care atestă

existența unor mentalități și deprinderi neconforme cu normele de drept, este

justificată și interzicerea drepturilor de vot și părintești, prev. de art. 64

lit. a), b), d), e) C. pen., pe perioada maximă, precum și menținerea arestării

preventive a inculpatului, în condițiile persistenței și subzistenței

temeiurilor inițiale.

Este just cuantificat

și cuantumul daunelor morale, acordate părții vătămate în urma suferințelor

psihice și fizice ce i-au fost produse prin faptele inculpaților,

neimpunându-se modificarea lor.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs inculpații D.G. și H.I.

Inculpatul D.G. a

invocat cazurile de casare prev. de art. 385

9

pct. 18 și 14 C. proc.

pen., motivele fiind expuse oral și cuprinse în practicaua prezentei decizii.

Inculpatul H.I. a

invocat cazurile de casare prev. de art. 385

9

pct. 21, 18, 17 și 14

C. proc. pen., motivele fiind expuse oral și cuprinse în practicaua prezentei

decizii.

La data de 20

septembrie 2012, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

D.I.I.C.O.T, Serviciul Teritorial Constanța a comunicat că, urmare a datelor și

informațiilor cuprinse în denunțul formulat de către inculpatul D.G., prin

Rechizitoriul nr. 225/D/P din 6 august 2012 s-a dispus punerea în mișcare a

acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului P.M. pentru săvârșirea

infracțiunii prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma criticilor formulate și a cazurilor de casare invocate,

Curtea constată că recursurile sunt fondate.

În ce privește cazul

de casare prev. de art. 385

9

pct. 21 C. proc. pen., este real faptul

că judecarea apelurilor declarate de cei doi inculpați a avut loc fără ca

partea vătămată să fie citată, însă această neregularitate procedurală,

sancționată cu nulitatea relativă, nu putea fi invocată decât de partea ale

cărei drepturi au fost astfel vătămate.

Or, este de observat

că inculpații nu au solicitat audierea părții vătămate în apel, iar căile lor

de atac au fost respinse, astfel încât nu se poate susține că prin necitarea

acestei părți, ei ar fi suferit vreo vătămare, care să facă admisibilă

invocarea acestui caz de casare.

În ce privește cazul

de casare prev. de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., invocat de ambii

inculpați, Curtea reține că pentru a fi în prezența acestuia trebuie să existe

o reflectare inexactă, denaturată a conținutului dosarului în cuprinsul

hotărârii atacate, cu consecința greșitei rețineri a faptei imputate

inculpatului, în natura sau împrejurările în care aceasta ar fi fost comisă.

Această contrarietate

evidentă și esențială trebuie să fie independentă de orice proces de apreciere

a probelor pe care instanța l-a făcut în conformitate cu art. 63 C. proc. pen.,

acesta din urmă necăzând sub incidența cazului de casare analizat.

Altfel spus, eroarea

gravă de fapt nu poate proveni dintr-o greșită sau incompletă apreciere a

probatoriului administrat în cauză.

Pe de altă parte,

simpla invocare a acestui caz de casare nu este suficientă, recurentul fiind

obligat să indice exact piesa dosarului a cărei existență sau inexistență o

afirmă în mod eronat instanța de fond sau apel ori al cărei cuprins este redat

contrar a ceea ce este evident și fără posibilitate de controversă.

În speță, așa cum

rezultă din motivele de recurs formulate, ceea ce inculpații solicită pe calea

cazului de casare invocat este o reapreciere a probatoriului, în condițiile

existenței unor presupuse contradicții între diferitele mijloace de probă, ceea

ce nu este posibil față de cele expuse anterior.

În privința probelor

și a aprecierii acestora, Curtea reține că potrivit art. 63 alin. (2) C. proc.

pen. probele nu au o valoare dinainte stabilită, aprecierea fiecăreia

făcându-se de către organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate,

în scopul aflării adevărului.

Analizând hotărârile

pronunțate în cauză, Curtea constată că atât instanța de fond, cât și cea de

apel au avut în vedere împrejurarea că partea vătămată și unii dintre martorii

din acte au revenit asupra declarațiilor inițiale, incriminatorii la adresa

ambilor inculpați, încercând să acrediteze astfel o altă situație de fapt.

Ambele instanțe au

analizat corespunzător probatoriul administrat în cele două faze ale procesului

penal, arătând în considerentele hotărârilor pronunțate motivele pentru care au

reținut doar o parte din mijloacele de probă, în condițiile în care pe

parcursul cercetărilor inculpatul D.G. și membrii familiei acestuia au

exercitat presiuni asupra părții vătămate și soțului acesteia pentru a-și schimba

declarațiile inițiale incriminatorii la adresa celor doi inculpați.

Aceste declarații

date în faza de urmărire penală se coroborează cu declarațiile date în aceeași

fază de martorii S.M.C. și T.D.L., precum și alte înscrisuri relevante aflate

la dosar (cum ar fi cele privitoare la expedierea unei sume de bani din Italia

pe numele soțului părții vătămate, însă nu din partea acesteia, ci a martorei

S.M.C., precum și cele încheiate de organele de poliție cu referire la

incidentul de pe aeroport în care au fost implicați ambii inculpați, în ziua

întoarcerii părții vătămate din Italia).

Împrejurarea,

nedovedită de altfel prin probe indubitabile (capturile unei pagini de

internet, prezentate în fața instanței de fond, nefiind suficient de clare), în

sensul că partea vătămată ar fi practicat prostituția, nu exclude de plano

calitatea sa de victimă a traficului de persoane, câtă vreme ea a fost

recrutată prin inducere în eroare cu privire la activitatea pe care o va

desfășura în Italia, iar mai apoi exploatată sexual în această țară.

De altfel,

susținerile inculpaților în sensul că partea vătămată și-ar fi exprimat acordul

de a se deplasa în Italia pentru a practica prostituția sunt cu atât mai puțin

plauzibile, în condițiile în care din declarațiile și înscrisurile aflate la

dosar rezultă că în perioada de referință aceasta era însărcinată.

În același timp, dacă

partea vătămată nu ar fi fost constrânsă să practice prostituția, este

inexplicabil faptul că a apelat la o modalitate clandestină de a expedia în

țară suma de bani necesară cumpărării biletului de avion de întoarcere

(folosind-o pe martora S.M.C., care a transmis în nume propriu prin sistemul

W.U. suma de bani către soțul victimei).

În consecință, Curtea

constată că instanțele de fond și apel au analizat întregul probatoriu

administrat în cauză și au reținut motivat doar o parte a acestuia ca servind

la aflarea adevărului, existența unor contradicții între diferitele declarații

date în cauză, lămurită de altfel de ambele instanțe, neechivalând cu o gravă

eroare de fapt, așa cum s-a susținut prin motivele de recurs.

În ce privește cazul

de casare prev. de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., invocat de inculpatul H.,

Curtea constată că fapta comisă de acesta întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii de trafic de persoane, iar nu de proxenetism, astfel încât

critica nu este întemeiată.

Așa cum s-a reținut,

recrutarea și mai apoi transportarea și găzduirea părții vătămate au avut la

bază inducerea în eroare a acesteia cu privire la scopul deplasării în Italia,

altul decât cel real, de exploatare sexuală a sa de către cei doi inculpați.

Or, o asemenea

situație de fapt nu poate fi încadrată în drept decât prin raportare la disp.

art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/ 2001.

În realitate, critica

referitoare la încadrarea juridică are în vedere o altă situație de fapt decât

cea rezultată din actele aflate la dosar, fiind în strânsă legătură cu

susținerea inculpaților (analizată și înlăturată anterior), în sensul că partea

vătămată ar fi fost de la început de acord cu practicarea prostituției.

În ce privește cazul

de casare prev. de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., Curtea constată

că acesta este incident în cauză pentru ambii inculpați, însă pentru motive

diferite.

Astfel, în cazul

inculpatului D.G. sunt incidente dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002,

în condițiile în care acesta a denunțat și facilitat identificarea și tragerea

la răspundere penală a unei alte persoane acuzate de săvârșirea unei

infracțiuni grave (trafic de droguri prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr.

143/2000).

În cazul inculpatului

H., Curtea apreciază că se impune o reevaluare a criteriilor de individualizare

prev. de art. 72 C. pen., prin raportare la gradul de pericol social concret al

faptei comise, la contribuția sa la săvârșirea acesteia, dar și la persoana

inculpatului.

În aceste limite,

ambele recursuri vor fi admise, hotărârile casate în parte, iar cauza

rejudecată conform art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen.,

reducându-se pedepsele aplicate celor doi inculpați.

Va deduce prevenția

la zi pentru inculpatul D.G.

Văzând și disp. art.

192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de recurenții-inculpați D.G. și H.I. împotriva Deciziei penale nr.

15/A din 19 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Casează, în parte,

decizia penală atacată și Sentința penală nr. 829/F din 21 octombrie 2011 a

Tribunalului București, secția I penală, și rejudecând:

Face aplicarea

dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 și reduce pedeapsa principală

aplicată inculpatului D.G. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 12

alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, de la 9 ani închisoare la 4

ani și 6 luni închisoare.

Reduce pedeapsa

principală aplicată inculpatului H.I. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute

de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, de la 9 ani

închisoare la 6 ani închisoare.

Menține celelalte

dispoziții ale hotărârilor atacate.

Deduce din pedeapsa

aplicată recurentului-inculpat D.G., durata reținerii și a arestării

preventive, de la 19 aprilie 2011 la 20 septembrie 2012.

Onorariile

apărătorilor desemnați din oficiu pentru inculpați, în sumă de câte 75 RON, se

vor plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi, 20 septembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ