ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1633/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1633/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința comercială nr. 1307 din 28

septembrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 1032/1371/2011 al Tribunalului

Comercial Mureș s-a respins ca nefondată acțiunea precizată formulată de

reclamanta SC A.P. SRL Târgu Mureș împotriva pârâtei SC U.A. SA București, reclamanta

fiind obligată la plata sumei de 50 RON cheltuieli de judecată către pârâtă.

Pentru a pronunța

această soluție tribunalul a reținut, în esență, că reclamanta a solicitat prin

acțiunea precizată ulterior obligarea pârâtei la plata sumei de 772.478,85 RON

și a dobânzii aferente, cu motivarea că prin polița de asigurare modificată

prin actul adițional din 27 septembrie 2010, a încheiat cu pârâta o asigurare

casco cu privire la autoutilitara marca I., la valoarea de 17.836 euro precum

și o asigurare C.M.R. pentru care suma asigurată s-a stabilit la 200.000 euro.

Invocând dispozițiile

art. 1073, 1075, 1077 și 1084 C. civ. reclamanta susține că riscul asigurat s-a

produs în noaptea zilei de 1 octombrie 2010 când autovehiculul asigurat ce

efectua un transport internațional de mărfuri pe ruta Târgu Mureș - Siofok

Ungaria a fost furat și incendiat, iar organele de cercetare au constatat

distrugerea mărfii transportate. Polița de asigurare C.M.R. vizează răspunderea

transportatorului pentru pagubele suferite la marfa transportată, potrivit

Convenției referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe

șosele. Obiectul asigurat în cadrul acestei polițe este răspunderea

transportatorului în calitate de cărăuș pentru pagubele produse mărfii transportate

cu autovehiculul menționat în poliță.

Dat fiind faptul că,

după introducerea cererii de chemare în judecată, pârâta a achitat

contravaloarea autovehiculului figurat, reclamanta și-a diminuat pretențiile în

această măsură.

Raportând această

stare de fapt la dispozițiile art. 41 și 44 din Legea nr. 136/1995 modificată,

prima instanță a reținut că în cazul asigurărilor de răspundere față de terțele

persoane păgubite, dauna nu este cauzată asiguratului ci expeditorului mărfii,

cu excepția cazului în care transportatorul, în speță, reclamanta l-a

despăgubit pe expeditor.

Prin urmare, având în

vedere faptul că instanța nu este sesizată cu o cerere de despăgubire din

partea expeditorului întemeiată pe Convenția C.M.R., orice analiză care vizează

exonerarea de răspundere a transportatorului în condițiile art. 17 din C.M.R.,

excede cadrului procesual, tribunalul urmând a examina exclusiv răspunderea

pârâtei în calitate de asigurător față de reclamantă în calitate de asigurat.

În acest context, s-a

apreciat că nu se poate reține în sarcina pârâtei existența unei fapte ilicite

constând în neexecutarea unei obligații contractuale asumată prin polița de

asigurare C.M.R., deoarece asiguratul nu este beneficiarul indemnizației de

asigurare, astfel că nefiind îndeplinite condițiile răspunderii contractuale

acțiunea reclamantei a fost respinsă ca nefondată.

Apelul formulat de

reclamanta SC A.P. SRL Târgu Mureș a fost respins ca nefondat prin Decizia nr.

34 din 2 mai 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal.

În argumentarea

soluției pronunțate instanța de apel, prin încheierea din 23 aprilie 2012, a

respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei cu motivarea

că aceasta are legitimare procesuală activă ca urmare a interesului de

valorificare a pretențiilor născute în faza executării contractului încheiat cu

pârâta, care a dat naștere la drepturi și obligații reciproce pentru părțile

litigante.

În privința criticii

formulate de apelantă cu privire la aplicarea greșii a dispozițiilor art. 41 și

44 din Legea nr. 136/1995 s-a reținut că raportul juridic dedus judecății este

supus regulii tempus regis actum, astfel că în mod corect cercetarea fondului

s-a făcut prin prisma dispozițiilor legale anterior menționate, care erau în

vigoare la data sesizării instanței, astfel cum rezultă din dispozițiile art.

220 alin. (1) și art. 223 din Legea nr. 71/2011.

De asemenea, instanța

de apel a reținut că prevederile art. 17 alin. (2) din C.M.R. au fost corect

aplicate, deoarece, în speță, reclamanta nu a suferit niciun prejudiciu, nu

este îndreptățită să solicite asigurătorului contravaloarea bunurilor distruse,

singurul îndreptățit fiind expeditorul, respectiv SC R. SRL, care, deși

notificat de către transportator a rămas în pasivitate și nu a făcut niciun

demers pentru a-și recupera prejudiciul. Potrivit art. 17 alin. (2) din C.M.R.

transportatorul răspunde pentru pierderea mărfii, dar nu și în cazul în care

sunt invocate circumstanțe inevitabile, cum este cea existentă în prezenta

cauză, respectiv furtul mărfii.

De altfel, potrivit

art. 23 alin. (1) din Convenție, despăgubirea este pusă în sarcina

transportatorului care răspunde și de avarierea mărfii uniform art. 25 alin.

(1) datorând inclusiv dobânzi potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (1). Rezultă

așadar că C.M.R. reglementează doar raporturile existente între transportator

și expeditor precum și modalitățile de răspundere, iar art. 31 prevede

mijloacele procedurale speciale pentru toate litigiile decurgând din transporturile

supuse Convenției.

În consecință, reține

instanța de apel în conformitate cu art. 41 din Legea nr. 136/1995 asigurătorul

răspunde în fața transportatorului asigurat în măsura în care acesta din urmă

este ținut să răspundă în baza legii față de terțul păgubit, care în prezenta

cauză este SC R. SRL, răspunderea transportatorului respectiv a reclamantei

față de acesta din urmă fiind atrasă în conformitate cu obligațiile asumate

contractual prin comanda de transport.

Prin urmare, arată

instanța de apel, reclamanta nu este îndreptățită să formuleze față de

asigurător pretenții proprii referitoare la contravaloarea mărfurilor sustrase.

Având în vedere tipul

de asigurare încheiat pentru autovehicul, clauzele cuprinse în condițiile de

asigurare coroborat cu faptul că reclamanta a acceptat indemnizația de 15.000

euro ca urmare a negocierii cu asigurătorul s-a apreciat, prin decizia

instanței de apel, că în acest cuantum sunt incluse și despăgubirile constând

în contravaloarea transportului epavei, care nu mai pot fi solicitate pe calea

prezentei acțiuni astfel că nu sunt datorate de asigurător, iar soluția

instanței de fond este temeinică și legală și în această privință.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta SC A.P. SRL Târgu Mureș criticând-o pentru

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor recurenta invocă faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra

excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de

intimată prin întâmpinare.

O altă critică

vizează nelegalitatea deciziei, care este fundamentată pe texte legale

abrogate, respectiv dispozițiile art. 41 și 44 din Legea nr. 136/1995, act

normativ care a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare

a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

De asemenea, arată

recurenta, hotărârea instanței de apel este nelegală și în privința modului de

aplicare a dispozițiilor art. 17 alin. (2) din Convenția C.M.R. al căror

conținut este înserat și contractul de asigurare încheiat între părți.

Prin urmare, având în

vedere că situația exoneratoare de răspundere a cărăușului, conform acestui

text legal, operează doar în cazul existentei unui caz de forță majoră nu și a

cazului fortuit, rezultă că în situația unei transportator profesionist, cum

este cazul recurentei, furtul, deși reprezintă în sine o situație de excepție

nu poate fi considerat o împrejurate absolut imprevizibilă și inevitabilă.

În concret, susține

recurenta, sustragerea și incendierea autovehiculului său nu se încadrează în

ipotezele de forță majoră, ci constituie, eventual, un caz fortuit care nu are

efect exonerator de răspundere conform prevederilor art. 17 alin. (2) din

Convenția C.M.R.

Pe de altă parte,

prin contractul de asigurare părțile nu au înțeles să stabilească vreo altă

clauză prin care să excludă dintre evenimentele asigurate furtul și nici cazul

fortuit, astfel încât este evident ca pârâta în calitate de asigurător va

răspunde și în ipoteza în care pieirea mărfii intervine din cauza unor astfel

de evenimente.

De asemenea, arată

recurenta, proprietarul bunurilor furate, respectiv, SC R. SRL a solicitat

expres în dosarul de daună ca suma plătită să-i fie achitată direct, în

considerarea calității sale de proprietar sau transportatorului, astfel că în

mod greșit s-a apreciat în speță că nu sunt îndeplinite condițiile pentru

antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei cu motivarea că, la rândul sau

reclamanta în calitate de transportator este apărată de răspunderea față de

expeditor, care rămânând în pasivitate nu a solicitat achitarea contravalorii

mărfii distruse.

De altfel, recurenta

a depus ulterior copia cererii de chemare în judecată prin care SC R. SRL

solicită obligarea la plata prejudiciului cauzat prin neexecutarea contractului

de transport.

Analizând recursul

formulat prin prisma motivelor invocate și dispozițiile legale anterior

menționate Înalta Curte constată că este fondat, cu următoarele precizări:

Astfel, referitor la

omisiunea instanței de apel de a soluționa excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei, invocată de pârâtă se va reține că prin încheierea din 23

aprilie 2012, instanța de apel a respins această excepție cu motivarea că

reclamanta are legitimare procesuală activă rezultată din interesul de a-și

valorifica pretențiile născute în faza executării contractului de asigurare

încheiat cu pârâta, contract care a generat drepturi și obligații reciproce

pentru ambele părți, situație în care rezultă că, în mod evident, instanța de

apel s-a pronunțat în această privință. Pe de altă parte, o eventuală omisiune

putea avea consecințe prejudiciante doar pentru pârâtă - care ar fi avut

interesul de a critica decizia sub acest aspect, însă nu a înțeles să exercite

calea de atac - nu și pentru reclamantă căreia nu i-ar fi fost favorabilă

admiterea acestei excepții.

De asemenea și

motivul de recurs privind aplicarea unor texte legale abrogate, respectiv art.

41 și 44 din Legea nr. 136/1995 este nefondat iar instanța de apel a argumentat

corect că raportul juridic dedus judecății este supus regulii tempus regit

actum cu consecința că, în speță, se aplică dispozițiile legale în vigoare la

data sesizării instanței respectiv 9 martie 2011, interpretare care este în

acord cu dispozițiile art, 220 alin. (1) și ale art. 223 din Legea nr. 71/2011

și respectiv art. 3 din Legea nr. 287/2009.

Prin urmare, aceste

critici sunt nefondate și vor fi înlăturate.

Criticile referitoare

la modul de soluționare a fondului litigiului sunt însă întemeiate, pentru

următoarele considerente:

Deși excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei care a solicitat plata contravalorii

mărfii distruse a fost respinsă cu motivarea că aceasta are calitate derivată

din contractul de asigurare încheiat cu pârâta, în esență, motivul pentru care

s-a apreciat că pretențiile sunt neîntemeiate a constat în inexistența unui

prejudiciu suferit de către reclamantă.

Totodată interpretând

dispozițiile art. 17 alin. (2) din C.M.R. instanța de apel, a stabilit că

transportatorul respectiv reclamanta, răspunde pentru pierderea mărfii, dar nu

și în ipoteza în care sunt invocate circumstanțe inevitabile cum este cea

existentă în prezenta cauză, respectiv furtul mărfii. Într-un asemenea caz s-a

apreciat că răspunderea pentru bunurile pierite nu revine transportatorului

care este exonerat de răspundere ci asigurătorul este obligat să acopere

contravaloarea prejudiciului reprezentat de valoarea bunurilor transportate

celui îndreptățit să o primească, respectiv proprietarului mărfii.

Transportatorul va încasa despăgubirea doar în ipoteza în care l-a despăgubit,

conform art. 41 din Legea nr. 136/1395, pe terțul păgubit ceea ce în speță nu

este cazul.

Față de aceste

considerente, în mod corect, arată recurenta că prin decizia recurată,

dispozițiile art. 17 alin. (2) din Convenție au fost interpretate în sensul că,

furtul este asimilat unor circumstanțe inevitabile, adică unei cauze

exoneratoare de răspundere, care prin consecință exclude și răspunderea

asigurătorului față de transportator.

În absența

prezentării argumentelor care să dezvolte acest raționament este justificată și

critica potrivit căreia trebuia verificat dacă în contractul de asigurare

încheiat între părți au fost înserate clauze prin care să se excludă din

categoria evenimentelor asigurate furtul și cazul fortuit, deoarece evenimentul

produs nu poate fi considerat un caz de forță majoră care să se încadreze în

categoria clauzelor exoneratoare de răspundere.

Relevant în această

privință este faptul ca potrivit art. 2 din Legea nr. 136/1995 în asigurarea

facultativă raporturile dintre asigurat și asigurător precum și drepturile și

obligațiile fiecărei părți se stabilesc prin contractul de asigurare.

Din această

perspectivă rezultă că, în mod evident se impunea analizarea temeinică a

clauzelor contractului și admiterea sau respingerea motivată a susținerilor

părților. Considerentele deciziei nu cuprind însă nicio referire la conținutul

contractului de asigurare în temeiul căruia reclamanta a formulat acțiunea,

ceea ce echivalează cu soluționarea cauzei fără cercetarea efectivă a fondului.

Pe de altă parte,

deși asigurătorul a achitat contravaloarea autovehiculului furat și apoi

incendiat, situație în care era necesar a se examina dacă această împrejurare

are semnificația acceptării faptului că s-a produs riscul asigurat, astfel că în

aceste circumstanțe, instanța de apel trebuia să verifice dacă este sau nu

incidentă antrenarea răspunderii contractuale a asigurătorului și pentru

bunurile aflate în autovehiculul furat și în legătură cu care s-a apreciat că

asigurătorul este exonerat de răspundere.

Pe de altă parte s-a

susținut că proprietarul mărfurilor transportate respectiv SC R. SRL și-a

exprimat punctul de vedere în legătură cu prejudiciul suferit în sensul de a-i

fi achitată contravaloarea fie reclamantei fie proprietarului mărfii, iar în

recurs a fost depusă copia chemăm în judecată formulată de această parte

împotriva reclamantei.

În alți termeni, în

speță era obligatorie stabilirea împrejurărilor de fapt concrete cu privire la

existența sau nu a unei cauze exoneratoare de răspundere sau dimpotrivă dacă în

conformitate cu contractul de asigurare pârâta trebuia să-și îndeplinească

obligațiile.

Neprocedând în acest

fel rezultă că prin decizia recurată starea de fapt nu a fost corect stabilită

astfel încât fiind incidente dispozițiile art. 312 alin. (1) și alin. (3)

soluția ce se impune este aceea de admitere a recursului, casarea deciziei și

trimiterea cauzei spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC A.P. SRL Târgu Mureș împotriva Deciziei nr. 34/A din

2 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, pe care o casează și dispune trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 aprilie 2013.

Procesat de GGC - AS