ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1633/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința comercială nr. 1307 din 28 septembrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 1032/1371/2011 al Tribunalului Comercial Mureș s-a respins ca nefondată acțiunea precizată formulată de reclamanta SC A.P. SRL Târgu Mureș împotriva pârâtei SC U.A. SA București, reclamanta fiind obligată la plata sumei de 50 RON cheltuieli de judecată către pârâtă. Pentru a pronunța această soluție tribunalul a reținut, în esență, că reclamanta a solicitat prin acțiunea precizată ulterior obligarea pârâtei la plata sumei de 772.478,85 RON și a dobânzii aferente, cu motivarea că prin polița de asigurare modificată prin actul adițional din 27 septembrie 2010, a încheiat cu pârâta o asigurare casco cu privire la autoutilitara marca I., la valoarea de 17.836 euro precum și o asigurare C.M.R.

pentru care suma asigurată s-a stabilit la 200.000 euro. Invocând dispozițiile art. 1073, 1075, 1077 și 1084 C. civ. reclamanta susține că riscul asigurat s-a produs în noaptea zilei de 1 octombrie 2010 când autovehiculul asigurat ce efectua un transport internațional de mărfuri pe ruta Târgu Mureș - Siofok Ungaria a fost furat și incendiat, iar organele de cercetare au constatat distrugerea mărfii transportate. Polița de asigurare C.M.R. vizează răspunderea transportatorului pentru pagubele suferite la marfa transportată, potrivit Convenției referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele. Obiectul asigurat în cadrul acestei polițe este răspunderea transportatorului în calitate de cărăuș pentru pagubele produse mărfii transportate cu autovehiculul menționat în poliță.

Dat fiind faptul că, după introducerea cererii de chemare în judecată, pârâta a achitat contravaloarea autovehiculului figurat, reclamanta și-a diminuat pretențiile în această măsură. Raportând această stare de fapt la dispozițiile art. 41 și 44 din Legea nr. 136/1995 modificată, prima instanță a reținut că în cazul asigurărilor de răspundere față de terțele persoane păgubite, dauna nu este cauzată asiguratului ci expeditorului mărfii, cu excepția cazului în care transportatorul, în speță, reclamanta l-a despăgubit pe expeditor. Prin urmare, având în vedere faptul că instanța nu este sesizată cu o cerere de despăgubire din partea expeditorului întemeiată pe Convenția C.M.R., orice analiză care vizează exonerarea de răspundere a transportatorului în condițiile art. 17 din C.M.R., excede cadrului procesual, tribunalul urmând a examina exclusiv răspunderea pârâtei în calitate de asigurător față de reclamantă în calitate de asigurat.

În acest context, s-a apreciat că nu se poate reține în sarcina pârâtei existența unei fapte ilicite constând în neexecutarea unei obligații contractuale asumată prin polița de asigurare C.M.R., deoarece asiguratul nu este beneficiarul indemnizației de asigurare, astfel că nefiind îndeplinite condițiile răspunderii contractuale acțiunea reclamantei a fost respinsă ca nefondată. Apelul formulat de reclamanta SC A.P. SRL Târgu Mureș a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 34 din 2 mai 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În argumentarea soluției pronunțate instanța de apel, prin încheierea din 23 aprilie 2012, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei cu motivarea că aceasta are legitimare procesuală activă ca urmare a interesului de valorificare a pretențiilor născute în faza executării contractului încheiat cu pârâta, care a dat naștere la drepturi și obligații reciproce pentru părțile litigante. În privința criticii formulate de apelantă cu privire la aplicarea greșii a dispozițiilor art. 41 și 44 din Legea nr. 136/1995 s-a reținut că raportul juridic dedus judecății este supus regulii tempus regis actum, astfel că în mod corect cercetarea fondului s-a făcut prin prisma dispozițiilor legale anterior menționate, care erau în vigoare la data sesizării instanței, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 220 alin. (1) și art. 223 din Legea nr. 71/2011.

De asemenea, instanța de apel a reținut că prevederile art. 17 alin. (2) din C.M.R. au fost corect aplicate, deoarece, în speță, reclamanta nu a suferit niciun prejudiciu, nu este îndreptățită să solicite asigurătorului contravaloarea bunurilor distruse, singurul îndreptățit fiind expeditorul, respectiv SC R. SRL, care, deși notificat de către transportator a rămas în pasivitate și nu a făcut niciun demers pentru a-și recupera prejudiciul. Potrivit art. 17 alin. (2) din C.M.R. transportatorul răspunde pentru pierderea mărfii, dar nu și în cazul în care sunt invocate circumstanțe inevitabile, cum este cea existentă în prezenta cauză, respectiv furtul mărfii. De altfel, potrivit art. 23 alin. (1) din Convenție, despăgubirea este pusă în sarcina transportatorului care răspunde și de avarierea mărfii uniform art. 25 alin. (1) datorând inclusiv dobânzi potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (1). Rezultă așadar că C.M.R.

reglementează doar raporturile existente între transportator și expeditor precum și modalitățile de răspundere, iar art. 31 prevede mijloacele procedurale speciale pentru toate litigiile decurgând din transporturile supuse Convenției. În consecință, reține instanța de apel în conformitate cu art. 41 din Legea nr. 136/1995 asigurătorul răspunde în fața transportatorului asigurat în măsura în care acesta din urmă este ținut să răspundă în baza legii față de terțul păgubit, care în prezenta cauză este SC R. SRL, răspunderea transportatorului respectiv a reclamantei față de acesta din urmă fiind atrasă în conformitate cu obligațiile asumate contractual prin comanda de transport. Prin urmare, arată instanța de apel, reclamanta nu este îndreptățită să formuleze față de asigurător pretenții proprii referitoare la contravaloarea mărfurilor sustrase.

Având în vedere tipul de asigurare încheiat pentru autovehicul, clauzele cuprinse în condițiile de asigurare coroborat cu faptul că reclamanta a acceptat indemnizația de 15.000 euro ca urmare a negocierii cu asigurătorul s-a apreciat, prin decizia instanței de apel, că în acest cuantum sunt incluse și despăgubirile constând în contravaloarea transportului epavei, care nu mai pot fi solicitate pe calea prezentei acțiuni astfel că nu sunt datorate de asigurător, iar soluția instanței de fond este temeinică și legală și în această privință. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A.P. SRL Târgu Mureș criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea criticilor recurenta invocă faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de intimată prin întâmpinare. O altă critică vizează nelegalitatea deciziei, care este fundamentată pe texte legale abrogate, respectiv dispozițiile art. 41 și 44 din Legea nr. 136/1995, act normativ care a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. De asemenea, arată recurenta, hotărârea instanței de apel este nelegală și în privința modului de aplicare a dispozițiilor art. 17 alin. (2) din Convenția C.M.R. al căror conținut este înserat și contractul de asigurare încheiat între părți.

Prin urmare, având în vedere că situația exoneratoare de răspundere a cărăușului, conform acestui text legal, operează doar în cazul existentei unui caz de forță majoră nu și a cazului fortuit, rezultă că în situația unei transportator profesionist, cum este cazul recurentei, furtul, deși reprezintă în sine o situație de excepție nu poate fi considerat o împrejurate absolut imprevizibilă și inevitabilă. În concret, susține recurenta, sustragerea și incendierea autovehiculului său nu se încadrează în ipotezele de forță majoră, ci constituie, eventual, un caz fortuit care nu are efect exonerator de răspundere conform prevederilor art. 17 alin. (2) din Convenția C.M.R.

Pe de altă parte, prin contractul de asigurare părțile nu au înțeles să stabilească vreo altă clauză prin care să excludă dintre evenimentele asigurate furtul și nici cazul fortuit, astfel încât este evident ca pârâta în calitate de asigurător va răspunde și în ipoteza în care pieirea mărfii intervine din cauza unor astfel de evenimente. De asemenea, arată recurenta, proprietarul bunurilor furate, respectiv, SC R. SRL a solicitat expres în dosarul de daună ca suma plătită să-i fie achitată direct, în considerarea calității sale de proprietar sau transportatorului, astfel că în mod greșit s-a apreciat în speță că nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei cu motivarea că, la rândul sau reclamanta în calitate de transportator este apărată de răspunderea față de expeditor, care rămânând în pasivitate nu a solicitat achitarea contravalorii mărfii distruse.

De altfel, recurenta a depus ulterior copia cererii de chemare în judecată prin care SC R. SRL solicită obligarea la plata prejudiciului cauzat prin neexecutarea contractului de transport. Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și dispozițiile legale anterior menționate Înalta Curte constată că este fondat, cu următoarele precizări: Astfel, referitor la omisiunea instanței de apel de a soluționa excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtă se va reține că prin încheierea din 23 aprilie 2012, instanța de apel a respins această excepție cu motivarea că reclamanta are legitimare procesuală activă rezultată din interesul de a-și valorifica pretențiile născute în faza executării contractului de asigurare încheiat cu pârâta, contract care a generat drepturi și obligații reciproce pentru ambele părți, situație în care rezultă că, în mod evident, instanța de apel s-a pronunțat în această privință.

Pe de altă parte, o eventuală omisiune putea avea consecințe prejudiciante doar pentru pârâtă - care ar fi avut interesul de a critica decizia sub acest aspect, însă nu a înțeles să exercite calea de atac - nu și pentru reclamantă căreia nu i-ar fi fost favorabilă admiterea acestei excepții. De asemenea și motivul de recurs privind aplicarea unor texte legale abrogate, respectiv art. 41 și 44 din Legea nr. 136/1995 este nefondat iar instanța de apel a argumentat corect că raportul juridic dedus judecății este supus regulii tempus regit actum cu consecința că, în speță, se aplică dispozițiile legale în vigoare la data sesizării instanței respectiv 9 martie 2011, interpretare care este în acord cu dispozițiile art, 220 alin. (1) și ale art. 223 din Legea nr. 71/2011 și respectiv art. 3 din Legea nr. 287/2009.

Prin urmare, aceste critici sunt nefondate și vor fi înlăturate. Criticile referitoare la modul de soluționare a fondului litigiului sunt însă întemeiate, pentru următoarele considerente: Deși excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei care a solicitat plata contravalorii mărfii distruse a fost respinsă cu motivarea că aceasta are calitate derivată din contractul de asigurare încheiat cu pârâta, în esență, motivul pentru care s-a apreciat că pretențiile sunt neîntemeiate a constat în inexistența unui prejudiciu suferit de către reclamantă. Totodată interpretând dispozițiile art. 17 alin. (2) din C.M.R. instanța de apel, a stabilit că transportatorul respectiv reclamanta, răspunde pentru pierderea mărfii, dar nu și în ipoteza în care sunt invocate circumstanțe inevitabile cum este cea existentă în prezenta cauză, respectiv furtul mărfii.

Într-un asemenea caz s-a apreciat că răspunderea pentru bunurile pierite nu revine transportatorului care este exonerat de răspundere ci asigurătorul este obligat să acopere contravaloarea prejudiciului reprezentat de valoarea bunurilor transportate celui îndreptățit să o primească, respectiv proprietarului mărfii. Transportatorul va încasa despăgubirea doar în ipoteza în care l-a despăgubit, conform art. 41 din Legea nr. 136/1395, pe terțul păgubit ceea ce în speță nu este cazul. Față de aceste considerente, în mod corect, arată recurenta că prin decizia recurată, dispozițiile art. 17 alin. (2) din Convenție au fost interpretate în sensul că, furtul este asimilat unor circumstanțe inevitabile, adică unei cauze exoneratoare de răspundere, care prin consecință exclude și răspunderea asigurătorului față de transportator.

În absența prezentării argumentelor care să dezvolte acest raționament este justificată și critica potrivit căreia trebuia verificat dacă în contractul de asigurare încheiat între părți au fost înserate clauze prin care să se excludă din categoria evenimentelor asigurate furtul și cazul fortuit, deoarece evenimentul produs nu poate fi considerat un caz de forță majoră care să se încadreze în categoria clauzelor exoneratoare de răspundere. Relevant în această privință este faptul ca potrivit art. 2 din Legea nr. 136/1995 în asigurarea facultativă raporturile dintre asigurat și asigurător precum și drepturile și obligațiile fiecărei părți se stabilesc prin contractul de asigurare. Din această perspectivă rezultă că, în mod evident se impunea analizarea temeinică a clauzelor contractului și admiterea sau respingerea motivată a susținerilor părților.

Considerentele deciziei nu cuprind însă nicio referire la conținutul contractului de asigurare în temeiul căruia reclamanta a formulat acțiunea, ceea ce echivalează cu soluționarea cauzei fără cercetarea efectivă a fondului. Pe de altă parte, deși asigurătorul a achitat contravaloarea autovehiculului furat și apoi incendiat, situație în care era necesar a se examina dacă această împrejurare are semnificația acceptării faptului că s-a produs riscul asigurat, astfel că în aceste circumstanțe, instanța de apel trebuia să verifice dacă este sau nu incidentă antrenarea răspunderii contractuale a asigurătorului și pentru bunurile aflate în autovehiculul furat și în legătură cu care s-a apreciat că asigurătorul este exonerat de răspundere.

Pe de altă parte s-a susținut că proprietarul mărfurilor transportate respectiv SC R. SRL și-a exprimat punctul de vedere în legătură cu prejudiciul suferit în sensul de a-i fi achitată contravaloarea fie reclamantei fie proprietarului mărfii, iar în recurs a fost depusă copia chemăm în judecată formulată de această parte împotriva reclamantei. În alți termeni, în speță era obligatorie stabilirea împrejurărilor de fapt concrete cu privire la existența sau nu a unei cauze exoneratoare de răspundere sau dimpotrivă dacă în conformitate cu contractul de asigurare pârâta trebuia să-și îndeplinească obligațiile. Neprocedând în acest fel rezultă că prin decizia recurată starea de fapt nu a fost corect stabilită astfel încât fiind incidente dispozițiile art. 312 alin. (1) și alin. (3) soluția ce se impune este aceea de admitere a recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC A.P. SRL Târgu Mureș împotriva Deciziei nr. 34/A din 2 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 aprilie 2013. Procesat de GGC - AS