ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3745/2014

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Reclamanta SC S.&I. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC A.T.A. SA solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 23.525,67 euro și a dobânzilor legale începând cu 2 iunie 2008, sumă ce se compune din 18.067,26 euro contravaloarea mărfii transportate, 2.695,35 euro contravaloarea transportului de marfă de la locul accidentului la locul de destinație și 2.736,06 euro cheltuieli de transbordare, sumă ce va fi achitată în ron la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății. Prin sentința comercială nr. 6877/2010, Judecătoria Pitești și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Comercial Argeș, reținând că valoarea obiectului cauzei este de 153.855 RON și sunt incidente prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc.

civ. Învestit prin declinare, Tribunalului comercial Argeș, prin sentința nr. 1320 din 12 iulie 2012, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pe pârâtă să plătească acesteia suma de 18.067 euro contravaloarea mărfii și 5.000 RON cheltuieli de judecată, respingând celelalte pretenții. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în urma accidentului rutier din 26 martie 2007, dată fiind polița de asigurare și dispozițiile art. 17 din Convenția privind contractul pentru transportul internațional de mărfuri pe șosele, asigurătorul datorează acoperirea prejudiciului constând în contravaloarea mărfii, față și de dispozițiile art. 17 și art. 23 din cerere. S-a apreciat că în cauză nu sunt incidente prevederile privind exonerarea de răspundere, prevederi cuprinse în condițiile de asigurare C.M.R.

și în art. 20 alin. (2) din Legea nr. 136/2005 și este nefondată excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâtă prin întâmpinare. Instanța a arătat că această sumă este purtătoare de dobânzi ce încep să curgă de la data încheierii procesului-verbal de compensare încheiat între reclamantă și beneficiarul mărfii, dar și că, cheltuielile de transbordare și de transport ale mărfii nu sunt incluse în riscurile asigurate. La 8 august 2012, reclamanta a formulat cerere de completare a hotărârii, în sensul obligării pârâtei și la plata dobânzilor legale, solicitare asupra căreia instanța nu s-a pronunțat, iar prin sentința nr. 1805/2012, această cerere a fost admisă. Astfel, pârâta a fost obligată și la achitarea dobânzii legale aferentă sumei de 18.067 euro, începând cu data încheierii procesului-verbal de compensare din 23 februarie 2011 și până la achitarea debitului.

S-a reținut în considerentele acestei sentințe că în cauză se impun a fi avute în vedere dispozițiile art. 43 C. com., întrucât faptul juridic generator de obligații s-a produs anterior datei de 1 octombrie 2011, precum și dispozițiile art. 3 din O.G. nr. 9/2000, până la intrarea în vigoare a O.G. nr. 13/2011, când devin incidente. Împotriva sentinței nr. 1320 din 12 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul Specializat Argeș, reclamanta a formulat recurs, cale de atac ce a fost calificată de către Curtea de Apel Pitești la data de 16 octombrie 2013 ca fiind apel. Împotriva sentinței nr. 1805 din 25 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Specializat Argeș a formulat apel pârâta. Prin decizia nr. 48/A-C din 4 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul formulat de reclamanta SC S.&I.

SRL împotriva sentinței nr. 1320 din 12 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul specializat Argeș, în Dosarul nr. 1517/1259/2010, a fost schimbată sentința apelată, în sensul că a fost obligată pârâtă și la plata sumei de 5.458,67 euro, reprezentând cheltuieli de transport și transbordare, cu dobânda legală. S-a menținut în rest sentința. Prin aceeași decizie, a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta SC A.T.A. SA împotriva sentinței nr. 1805 din 25 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul specializat Argeș, în Dosarul nr. 1517/1259/2010, și a fost obligată apelanta-pârâtă la plata sumei de 2.795 RON, cheltuieli de judecată către apelanta-reclamantă, din care 2.000 RON onorariu avocat și 795 RON taxe legale de timbru.

În motivare, cu privire la starea de fapt, instanța de control judiciar a constatat că pârâta nu a contestat existența accidentului rutier de natură să producă prejudicii reclamantei și nici întinderea acestor prejudicii, limitându-și susținerea la nedatorarea contravalorii mărfii distruse, a cheltuielilor de transport de la locul accidentului și până la destinație și a cheltuielilor de transbordare, pentru că nu se includ în riscul asigurat și nu s-a dovedit plata lor. S-a mai reținut că, împotriva hotărârii prin care pârâta a fost obligată la plata contravalorii mărfii avariate, aceasta nu a formulat apel, așa încât s-a arătat că statuările instanței sub aspectul existenței acestei datorii au intrat în autoritate de lucru judecat.

S-a constatat că în speță calea de atac declarată de reclamantă privește cele două categorii de cheltuieli, respectiv cele de transbordare a mărfii în sumă de 2.736,06 euro și de transport în valoare de 2.695,35 euro, la care se adaugă și dobânda legală. Constatându-se că nu se contestă existența contractului de asigurare de tipul „buchet”, materializat în polița din 17 ianuarie 2007 și producerea evenimentului rutier sub acțiunea acestei polițe, instanța de apel a analizat dacă cele două categorii de cheltuieli sunt sau nu incluse în riscul asigurat. Dat fiind modul în care părțile au înțeles să depună condițiile acestui tip de contract de asigurare, acest aspect a fost tranșat în fața instanței de control judiciar, părțile fiind de acord ca ele sunt reprezentate de clauzele depuse la dosar.

S-a constatat că art. 17, din aceste condiții, statuează asupra răspunderii transportatorului pentru pierderea totală sau parțială a mărfii sau pentru vătămarea acesteia, care se produce din momentul primirii mărfii la transport și până la predarea acesteia, chiar și pentru depășirea termenului de livrare. Obligația stabilită în sarcina transportatorului este cea care face obiectul contractului de asigurare, asigurătorul fiind ținut să răspundă, în măsura în care nu este incidență una din clauzele de scutire de răspundere, așa cum sunt ele enunțate în același text. În art. 23 se stabilește că același transportator este obligat pentru daunele provocate pentru pierderea totală sau parțială a mărfii, iar în afară de acestea „se restituie taxa de transport, taxele vamale și celelalte cheltuieli în legătură cu transportul mărfii complet în cazul pierderii totale și proporționale în caz de pierdere parțială; alte daune nu se restituie”.

Raportat la aceste dispoziții legale, s-a apreciat că transportatorul și astfel asigurătorul datorează toate cheltuielile ce țin de transportul mărfii, chiar dacă acestea sunt consecința unor incidente produse în traseul obișnuit al acesteia. Așadar, în cadrul asigurării de tip „Buchet", cea prezentată ca asigurând „Protecția completă a transportatorilor internaționali de mărfuri sau/și persoane” riscul asigurat cuprinde toate incidentele ce pot determina cheltuieli pe parcursul transportului în măsura în care acestea nu sunt exceptate. Reținând că transportul mărfii de la locul accidentului și până la destinație și cheltuielile de transbordare a acesteia într-un alt autovehicul sunt cheltuieli produse în perioada de transport a mărfurilor, instanța a apreciat ca fiind întemeiată susținerea apelantei-reclamante sub aspectul obligării pârâtei și la acoperirea acestui prejudiciu.

Nu a putut fi primită susținerea pârâtei, parțial reluată și în apelul declarat, potrivit căreia plata riscului asigurat nu se poate face atâta vreme cât nu se dovedește achitarea de către reclamantă a sumelor ce i-au fost facturate. Aprecierea este determinată în principal de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 136/1995 (forma în vigoare la data producerii riscului asigurat), text potrivit căruia „în asigurarea de bunuri, asigurătorul se obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească asiguratului, beneficiarului desemnat al asigurării sau altor persoane în drept o despăgubire.”, dar și de dispozițiile particulare cuprinse în contractul părților, respectiv art. XII pct. 20 din Anexa nr. 3 - Condiții generale.

Din acestea din urmă, nu rezultă condiționarea pentru plata despăgubirilor de un document de plată sau de altă modalitate prin care asiguratul să-și fi stins obligația proprie. În concluzie, s-a arătat că asigurătorul datorează achitarea daunelor de la data la care i-au fost comunicate informațiile despre riscul asigurat și documentele referitoare la acestea. În aceste condiții, s-a reținut ca fiind lipsită de relevanță achitarea sau nu de către reclamantă a facturilor depuse în copie, cele prin care beneficiarul mărfii Q.S. Pitești a solicitat plata sumelor de 2.695,35 euro, respectiv 2.763,06 euro, întrucât părțile contractului de asigurare nu au convenit asupra unei astfel de condiționări, iar legea cadru (aplicabilă la data producerii riscului asigurat), stabilește un alt moment de scadență.

În ceea ce privește apelul pârâtei, cu sublinierea că acesta privește numai hotărârea de completare prin care s-au acordat dobânzile legale pentru suma de 18.067 euro reprezentând contravaloarea mărfii avariate, și acestea au fost acordate începând cu data de 23 februarie 2011, pentru aceleași rațiuni care au fost exprimate anterior, s-a apreciat că apelul pârâtei nu este fondat. În esență, s-a constatat că este vorba de faptul că asigurătorul datorează despăgubirea către asigurat de la producerea riscului și depunerea documentației, indiferent de modul în care acesta și-a stins sau nu prejudiciul, iar în cazul neachitării despăgubirii, datorează daune moratorii, așa cum erau ele reglementate la data nașterii dreptului și modificate ulterior.

În subsidiar, s-a mai arătat că între reclamantă și Q.S. Pitești s-a încheiat procesul-verbal de compensare din 23 februarie 2011, compensare ce este de principiu o modalitate de stingere a raportului obligațional. Faptul că acest instrument juridic a produs sau nu efecte, că între părți există și alte drepturi și obligații sau că parte dintre acestea fac obiectul unei proceduri judiciare, constituie aspecte care exced problemei litigioase de față. În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, pârâta SC A.T.A. SA București prin Sucursala Pitești a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, pârâta susține, în esență, că în cauză nu se poate pretinde nașterea dreptului de a solicita dobândă legală în condițiile în care însuși dreptul reclamantei la recuperarea creanței și, implicit, a dobânzii legale aferente, nu s-a născut.

Altfel, în opinia recurentei, creanța nu este certă, lichidă și exigibilă. În acest context, apreciază că atât instanța de fond cât și cea de apel trebuiau să ia în considerare faptul că nu se poate pretinde nașterea acestei creanțe, câtă vreme la momentul încheierii procesului-verbal de compensare din 23 februarie 2011 între reclamantă și beneficiarul transportului Q.L., nu exista un document de plată emis de reclamantă în favoarea beneficiarului mărfii (L.C.) prin care să se facă dovada acoperirii prejudiciului către acest proprietar al mărfii, nici măcar un ordin de plată care să ateste că acest prejudiciu a fost achitat. Procesul-verbal de compensare invocat atât de reclamantă, cât și de instanța de fond și cea de apel, a fost încheiat cu o terță persoană, Q.L., care este beneficiarul transportului, iar nu proprietarul mărfii.

Așa fiind, având în vedere că prejudiciul nu a fost achitat către proprietarul mărfii, L.C., recurenta-pârâtă apreciază că dreptul de creanță al reclamantei nu se născuse și nici dobânzile aferente nu s-au născut pentru a fi recuperate. Practic, nu s-a făcut dovada existenței în patrimoniul apelantei a unei creanțe certe, lichide și exigibile cu privire la dobânzile solicitate. Apreciază că în mod greșit, instanța de apel a respins susținerea pârâtei potrivit căreia plata sumei 5.458,67 euro (cheltuieli de transport și cheltuieli de transbordare), nu se poate face atâta vreme cât nu se dovedește achitarea de către reclamantă a sumelor ce i-au fost facturate, fiind încălcate dispozițiile art. 1169 C. civ.

conform cărora „cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”. Or, reclamanta nu a făcut dovada, în condițiile art. 1169 C. civ. a existenei titlului executoriu cu privire la această sumă și respectiv achitarea acestor sume către beneficiarul mărfii transportate. Chiar și pct. 9 din condițiile de asigurare precizează expres faptul că asiguratul este obligat să dovedească susținerile sale, să facă dovada că evenimentul declarat reprezintă un risc acoperit, să facă dovada că a respectat cu strictețe prevederile contractului pe care îl invocă, să facă dovada că nu se află în culpă pentru neîndeplinirea clauzelor contractuale. Sub un alt aspect, critică decizia atacată pentru nelegalitate, susținând, în esență, interpretarea eronată de către instanța de apel a dispozițiilor art. 17 și ale art. 23 din Condițiile C.M.R.

Consideră că nu poate fi primită motivarea instanței de apel privind faptul că riscul asigurat cuprinde toate incidentele ce pot determina cheltuieli pe parcursul transportului, totodată reținând că transportul mărfii de la locul accidentului și până la destinație și cheltuielile de transbordare a acesteia într-un alt autovehicul sunt cheltuieli produse în perioada de transport a mărfurilor.

în cuprinsul art. 23 din convenție, respectiv poiița Anexă nr. 3, Condiții Generale privind asigurarea de răspundere a transportatorului în calitate de cărăuș, pentru mărfurile transportate cu vehicule (C.M.R.), Cap. Ill/Răspunderile asigurate, art. 6 cu trimitere art. 23 Convenție C.M.R., se specifică faptul că „în afaraă de aceasta (cuantumul despăgubirii la care transportatorul este obligat pentru daunele provocate de pierderea totală sau parțială a mărfii), se restituie taxa de transport taxele vamale și celelalte cheltuieli în legătură cu transportul mărfii complet în cazul pierderii totale și proporționale în caz de pierdere parțială; alte daune nu se restituie”.

Prin urmare, susține recurenta, din interpretarea acestui articol se poate deduce faptul că atunci când este vorba de o pierdere parțială a mărfii, ceea ce este cazul în speță, transportatorul este obligat pentru daunele provocate să restituie și taxele de transport, taxele vamale și celelalte cheltuieli în legătură cu transportul, proporționale cu pierderea parțială a mărfii. Pentru a se reține corect această proporționalitate în vederea despăgubirii și a altor cheltuieli în legătură cu transportul, reclamanta trebuia să facă dovada acestor cheltuieli de transport/transbordare. Nu există nicio dovadă în sensul că marfa nedeteriorată ar fi fost transportată către beneficiarul mărfii, nu este cunoscută nici destinația, și nici cantitatea mărfurilor transportate după accidentul din 26 martie 2010. Nu putem vorbi despre o creanțaă certă, lichidă și exigibilă constând în contravaloarea transportului și al transbordării.

Cel puțin în ceea ce privește întinderea prejudiciului reprezentat de această categorie de cheltuieli, apreciază că acesta este nedovedit. În conformitate cu prevederile contractului de asigurare cap.III, răspunderi asigurate, pct. 4 extras din art. 23, acoperirea acestor cheltuieli se face proporțional cu marfa avariată. În concret, consideră că reclamanta trebuia să facă dovada distanței parcurse de la locul de plecare până la locul accidentului, pentru a se putea proceda la o respectarea a condițiilor contractuale, „se restituie taxa de transport (...) proporțional în caz de pierdere (avariere) parțială a mărfii”. În caz contrar se ajunge la situația absurdă în care asigurătorul e obligat să plătească de două ori contravaloarea unui transport, situație în care se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză în favoarea reclamantei.

Intimata-reclamantă SC S.&I. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed: Prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează două ipoteze: hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, dar în cauză, se constată că prin argumentele aduse recurenta solicită instanței de recurs să statueze și asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ceea ce privește modul de aplicare a legii.

Schimbarea situației de fapt stabilită în cauză nu se poate produce în recurs, ceea ce tinde să obțină recurenta-pârâtă atunci când aduce în discuție reaprecierea probelor reținută de instanțele de fond, apreciind, totodată, că prejudiciul nu a fost dovedit, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C. proc. civ., reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 și ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispozițiile Legii nr. 219/2005.

Referitor la criticile privind împrejurarea unei creanțe care nu este certă, lichidă și exigibilă, precum și în ceea ce privește susținerile vizând o pretinsă îmbogățire fără justă cauză a reclamantei, Înalta Curte reține că judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a acestor motive, nepropuse în apel, nu este permisă. Aceste motive de recurs nu au fost supuse dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel, astfel încât peste motivele invocate în fața instanțelor de fond nu se poate trece. În ceea ce privește criticile ce pot fi susbsumate motivului de nelegalitate instituit de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se constată că acestea sunt nefondate, în speță, nefiind demonstrată niciuna dintre cele două ipoteze ale textului legal menționat. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a reținut cu justețe că reclamanta este îndreptățită să i se restituie cele două categorii de cheltuieli, respectiv cele de transbordare a mărfii în sumă de 2.736,06 euro și de transport în valoare de 2.695,35 euro, la care se adaugă și dobânda legală, raportat la dispozițiile art. 17 și art. 23 din Condițiile C.M.R. Cum în mod legal a reținut și instanța de apel, art. 17 din aceste condiții, statuează asupra răspunderii transportatorului pentru pierderea totală sau parțială a mărfii sau pentru vătămarea acesteia, care se produce din momentul primirii mărfii la transport și până la predarea acesteia, chiar și pentru depășirea termenului de livrare.

Obligația stabilită în sarcina transportatorului este cea care face obiectul contractului de asigurare, asigurătorul fiind ținut să răspundă, în măsura în care nu este incidență una din clauzele de scutire de răspundere, așa cum sunt ele enunțate în același text. Potrivit art. 23 din condiții, transportatorul este obligat pentru daunele provocate pentru pierderea totală sau parțială a mărfii, iar în afară de acestea „se restituie taxa de transport, taxele vamale și celelalte cheltuieli în legătură cu transportul mărfii complet în cazul pierderii totale și proporționale în caz de pierdere parțială; alte daune nu se restituie”. Este de necontestat că între părțile litigante s-a încheiat contractul de asigurare de tipul „buchet”, materializat în polița din 17 ianuarie 2007, și că la data 26 martie 2007 s-a produs evenimentul rutier asigurat conform acestei polițe.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei-pârâte în cadrul asigurării de tip „Buchet”, cea prezentată ca asigurând „Protecția completă a transportatorilor internaționali de mărfuri sau/și persoane” riscul asigurat cuprinde toate incidentele ce pot determina cheltuieli pe parcursul transportului în măsura în care acestea nu sunt exceptate. Reținându-se că transportul mărfii de la locul accidentului și până la destinație și cheltuielile de transbordare a acesteia într-un alt autovehicul sunt cheltuieli produse în perioada de transport a mărfurilor, în mod corect s-a apreciat că reclamanta este îndreptățită să fie obligată pârâta și la acoperirea acestui prejudiciu.

Plata riscului asigurat nu este condiționată de achitarea de către reclamantă a sumelor ce i-au fost facturate, respectiv nu este condiționată de un document de plată sau de vreo altă modalitate prin care asiguratul (intimata-reclamantă în cauză) să-și fi stins obligația proprie, cum în mod greșit pretinde recurenta-pârâtă, date fiind dispozițiile art. 24 din Legea nr. 136/1995 (forma în vigoare la data producerii riscului asigurat), conform cărora „în asigurarea de bunuri, asigurătorul se obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească asiguratului, beneficiarului desemnat al asigurării sau altor persoane în drept o despăgubire”, dar și cele convenite de părți prin contractul încheiat la art. XII pct. 20 din Anexa nr. 3, Condiții generale.

Prin urmare, Înalta Curte constată ca fiind nefondat motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurenta-pârâtă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Curtea de Apel Pitești dând o corectă eficiență textelor legale incidente speței. Pentru rațiunile înfățișate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta SC A.T.A. SA București prin Sucursala Pitești împotriva deciziei nr. 48/A-C din 4 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat, menținând decizia recurată, ca fiind legală. Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea reprezentantului intimatei-reclamante SC S.&I.

SRL privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-pârâte SC A.T.A. SA București prin Sucursala Pitești la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC S.&I. SRL, conform înscrisului doveditor aflat la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC A.T.A. SA București prin Sucursala Pitești împotriva deciziei nr. 48/A-C din 4 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC S.&I. SRL. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2014.