ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3745/2014
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3745/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Deliberând
asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată
următoarele:
Reclamanta SC S.&I. SRL a
chemat în judecată pe pârâta SC A.T.A. SA solicitând instanței obligarea pârâtei
la plata sumei de 23.525,67 euro și a dobânzilor legale începând cu 2 iunie
2008, sumă ce se compune din 18.067,26 euro contravaloarea mărfii transportate,
2.695,35 euro contravaloarea transportului de marfă de la locul accidentului la
locul de destinație și 2.736,06 euro cheltuieli de transbordare, sumă ce va fi
achitată în ron la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății.
Prin sentința
comercială nr. 6877/2010, Judecătoria Pitești și-a declinat competența în favoarea
Tribunalului Comercial Argeș, reținând că valoarea obiectului cauzei este de 153.855
RON și sunt incidente prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
Învestit prin
declinare, Tribunalului comercial Argeș, prin sentința nr. 1320 din 12 iulie 2012,
a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pe pârâtă să plătească
acesteia suma de 18.067 euro contravaloarea mărfii și 5.000 RON cheltuieli de judecată,
respingând celelalte pretenții.
Pentru a hotărî
astfel, instanța de fond a reținut că în urma accidentului rutier din 26 martie
2007, dată fiind polița de asigurare și dispozițiile art. 17 din Convenția privind
contractul pentru transportul internațional de mărfuri pe șosele, asigurătorul datorează
acoperirea prejudiciului constând în contravaloarea mărfii, față și de dispozițiile
art. 17 și art. 23 din cerere.
S-a apreciat că
în cauză nu sunt incidente prevederile privind exonerarea de răspundere, prevederi
cuprinse în condițiile de asigurare C.M.R. și în art. 20 alin. (2) din Legea
nr. 136/2005 și este nefondată excepția lipsei calității procesuale active invocată
de pârâtă prin întâmpinare.
Instanța a arătat
că această sumă este purtătoare de dobânzi ce încep să curgă de la data încheierii
procesului-verbal de compensare încheiat între reclamantă și beneficiarul mărfii,
dar și că, cheltuielile de transbordare și de transport ale mărfii nu sunt incluse
în riscurile asigurate.
La 8 august 2012,
reclamanta a formulat cerere de completare a hotărârii, în sensul obligării pârâtei
și la plata dobânzilor legale, solicitare asupra căreia instanța nu s-a pronunțat,
iar prin sentința nr. 1805/2012, această cerere a fost admisă.
Astfel, pârâta
a fost obligată și la achitarea dobânzii legale aferentă sumei de 18.067 euro, începând
cu data încheierii procesului-verbal de compensare din 23 februarie 2011 și până
la achitarea debitului.
S-a reținut în
considerentele acestei sentințe că în cauză se impun a fi avute în vedere dispozițiile
art. 43 C. com., întrucât faptul juridic generator de obligații s-a produs anterior
datei de 1 octombrie 2011, precum și dispozițiile art. 3 din O.G. nr. 9/2000, până
la intrarea în vigoare a O.G. nr. 13/2011, când devin incidente.
Împotriva sentinței
nr. 1320 din 12 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul Specializat Argeș, reclamanta
a formulat recurs, cale de atac ce a fost calificată de către Curtea de Apel Pitești
la data de 16 octombrie 2013 ca fiind apel.
Împotriva sentinței
nr. 1805 din 25 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Specializat Argeș a formulat
apel pârâta.
Prin decizia
nr. 48/A-C din 4 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a ll-a
civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul formulat de reclamanta
SC S.&I. SRL împotriva sentinței nr. 1320 din 12 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul
specializat Argeș, în Dosarul nr. 1517/1259/2010, a fost schimbată sentința apelată,
în sensul că a fost obligată pârâtă și la plata sumei de 5.458,67 euro, reprezentând
cheltuieli de transport și transbordare, cu dobânda legală. S-a menținut în rest
sentința.
Prin aceeași decizie,
a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta SC A.T.A. SA împotriva sentinței
nr. 1805 din 25 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul specializat Argeș, în Dosarul
nr. 1517/1259/2010, și a fost obligată apelanta-pârâtă la plata sumei de 2.795 RON,
cheltuieli de judecată către apelanta-reclamantă, din care 2.000 RON onorariu avocat
și 795 RON taxe legale de timbru.
În motivare, cu
privire la starea de fapt, instanța de control judiciar a constatat că pârâta nu
a contestat existența accidentului rutier de natură să producă prejudicii reclamantei
și nici întinderea acestor prejudicii, limitându-și susținerea la nedatorarea contravalorii
mărfii distruse, a cheltuielilor de transport de la locul accidentului și până la
destinație și a cheltuielilor de transbordare, pentru că nu se includ în riscul
asigurat și nu s-a dovedit plata lor.
S-a mai reținut
că, împotriva hotărârii prin care pârâta a fost obligată la plata contravalorii
mărfii avariate, aceasta nu a formulat apel, așa încât s-a arătat că statuările
instanței sub aspectul existenței acestei datorii au intrat în autoritate de lucru
judecat.
S-a constatat
că în speță calea de atac declarată de reclamantă privește cele două categorii de
cheltuieli, respectiv cele de transbordare a mărfii în sumă de 2.736,06 euro și
de transport în valoare de 2.695,35 euro, la care se adaugă și dobânda legală.
Constatându-se
că nu se contestă existența contractului de asigurare de tipul „buchet”, materializat
în polița din 17 ianuarie 2007 și producerea evenimentului rutier sub acțiunea acestei
polițe, instanța de apel a analizat dacă cele două categorii de cheltuieli sunt
sau nu incluse în riscul asigurat.
Dat fiind modul
în care părțile au înțeles să depună condițiile acestui tip de contract de asigurare,
acest aspect a fost tranșat în fața instanței de control judiciar, părțile fiind
de acord ca ele sunt reprezentate de clauzele depuse la dosar.
S-a constatat
că art. 17, din aceste condiții, statuează asupra răspunderii transportatorului
pentru pierderea totală sau parțială a mărfii sau pentru vătămarea acesteia, care
se produce din momentul primirii mărfii la transport și până la predarea acesteia,
chiar și pentru depășirea termenului de livrare.
Obligația stabilită
în sarcina transportatorului este cea care face obiectul contractului de asigurare,
asigurătorul fiind ținut să răspundă, în măsura în care nu este incidență una din
clauzele de scutire de răspundere, așa cum sunt ele enunțate în același text.
În art. 23 se
stabilește că același transportator este obligat pentru daunele provocate pentru
pierderea totală sau parțială a mărfii, iar în afară de acestea „se restituie taxa
de transport, taxele vamale și celelalte cheltuieli în legătură cu transportul mărfii
complet în cazul pierderii totale și proporționale în caz de pierdere parțială;
alte daune nu se restituie”.
Raportat la aceste
dispoziții legale, s-a apreciat că transportatorul și astfel asigurătorul datorează
toate cheltuielile ce țin de transportul mărfii, chiar dacă acestea sunt consecința
unor incidente produse în traseul obișnuit al acesteia.
Așadar, în cadrul
asigurării de tip „Buchet", cea prezentată ca asigurând „Protecția completă
a transportatorilor internaționali de mărfuri sau/și persoane” riscul asigurat cuprinde
toate incidentele ce pot determina cheltuieli pe parcursul transportului în măsura
în care acestea nu sunt exceptate.
Reținând că transportul
mărfii de la locul accidentului și până la destinație și cheltuielile de transbordare
a acesteia într-un alt autovehicul sunt cheltuieli produse în perioada de transport
a mărfurilor, instanța a apreciat ca fiind întemeiată susținerea apelantei-reclamante
sub aspectul obligării pârâtei și la acoperirea acestui prejudiciu.
Nu a putut fi
primită susținerea pârâtei, parțial reluată și în apelul declarat, potrivit căreia
plata riscului asigurat nu se poate face atâta vreme cât nu se dovedește achitarea
de către reclamantă a sumelor ce i-au fost facturate.
Aprecierea este
determinată în principal de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 136/1995 (forma în
vigoare la data producerii riscului asigurat), text potrivit căruia „în asigurarea
de bunuri, asigurătorul se obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească
asiguratului, beneficiarului desemnat al asigurării sau altor persoane în drept
o despăgubire.”, dar și de dispozițiile particulare cuprinse în contractul părților,
respectiv art. XII pct. 20 din Anexa nr. 3 - Condiții generale.
Din acestea din
urmă, nu rezultă condiționarea pentru plata despăgubirilor de un document de plată
sau de altă modalitate prin care asiguratul să-și fi stins obligația proprie.
În concluzie,
s-a arătat că asigurătorul datorează achitarea daunelor de la data la care i-au
fost comunicate informațiile despre riscul asigurat și documentele referitoare la
acestea.
În aceste condiții,
s-a reținut ca fiind lipsită de relevanță achitarea sau nu de către reclamantă a
facturilor depuse în copie, cele prin care beneficiarul mărfii Q.S. Pitești a solicitat
plata sumelor de 2.695,35 euro, respectiv 2.763,06 euro, întrucât părțile contractului
de asigurare nu au convenit asupra unei astfel de condiționări, iar legea cadru
(aplicabilă la data producerii riscului asigurat), stabilește un alt moment de scadență.
În ceea ce privește
apelul pârâtei, cu sublinierea că acesta privește numai hotărârea de completare
prin care s-au acordat dobânzile legale pentru suma de 18.067 euro reprezentând
contravaloarea mărfii avariate, și acestea au fost acordate începând cu data de
23 februarie 2011, pentru aceleași rațiuni care au fost exprimate anterior, s-a
apreciat că apelul pârâtei nu este fondat.
În esență, s-a
constatat că este vorba de faptul că asigurătorul datorează despăgubirea către asigurat
de la producerea riscului și depunerea documentației, indiferent de modul în care
acesta și-a stins sau nu prejudiciul, iar în cazul neachitării despăgubirii, datorează
daune moratorii, așa cum erau ele reglementate la data nașterii dreptului și modificate
ulterior.
În subsidiar,
s-a mai arătat că între reclamantă și Q.S. Pitești s-a încheiat procesul-verbal
de compensare din 23 februarie 2011, compensare ce este de principiu o modalitate
de stingere a raportului obligațional. Faptul că acest instrument juridic a produs
sau nu efecte, că între părți există și alte drepturi și obligații sau că parte
dintre acestea fac obiectul unei proceduri judiciare, constituie aspecte care exced
problemei litigioase de față.
În termen legal,
împotriva deciziei instanței de apel, pârâta SC A.T.A. SA București prin Sucursala
Pitești a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.
civ.
În motivarea recursului,
pârâta susține, în esență, că în cauză nu se poate pretinde nașterea dreptului de
a solicita dobândă legală în condițiile în care însuși dreptul reclamantei la recuperarea
creanței și, implicit, a dobânzii legale aferente, nu s-a născut.
Altfel, în opinia
recurentei, creanța nu este certă, lichidă și exigibilă.
În acest context,
apreciază că atât instanța de fond cât și cea de apel trebuiau să ia în considerare
faptul că nu se poate pretinde nașterea acestei creanțe, câtă vreme la momentul
încheierii procesului-verbal de compensare din 23 februarie 2011 între reclamantă
și beneficiarul transportului Q.L., nu exista un document de plată emis de reclamantă
în favoarea beneficiarului mărfii (L.C.) prin care să se facă dovada acoperirii
prejudiciului către acest proprietar al mărfii, nici măcar un ordin de plată care
să ateste că acest prejudiciu a fost achitat.
Procesul-verbal
de compensare invocat atât de reclamantă, cât și de instanța de fond și cea de apel,
a fost încheiat cu o terță persoană, Q.L., care este beneficiarul transportului,
iar nu proprietarul mărfii.
Așa fiind, având
în vedere că prejudiciul nu a fost achitat către proprietarul mărfii, L.C., recurenta-pârâtă
apreciază că dreptul de creanță al reclamantei nu se născuse și nici dobânzile aferente
nu s-au născut pentru a fi recuperate.
Practic, nu s-a
făcut dovada existenței în patrimoniul apelantei a unei creanțe certe, lichide și
exigibile cu privire la dobânzile solicitate.
Apreciază că în
mod greșit, instanța de apel a respins susținerea pârâtei potrivit căreia plata
sumei 5.458,67 euro (cheltuieli de transport și cheltuieli de transbordare), nu
se poate face atâta vreme cât nu se dovedește achitarea de către reclamantă a sumelor
ce i-au fost facturate, fiind încălcate dispozițiile art. 1169 C. civ. conform cărora
„cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”.
Or, reclamanta
nu a făcut dovada, în condițiile art. 1169 C. civ. a existenei titlului executoriu
cu privire la această sumă și respectiv achitarea acestor sume către beneficiarul
mărfii transportate.
Chiar și pct.
9 din condițiile de asigurare precizează expres faptul că asiguratul este obligat
să dovedească susținerile sale, să facă dovada că evenimentul declarat reprezintă
un risc acoperit, să facă dovada că a respectat cu strictețe prevederile contractului
pe care îl invocă, să facă dovada că nu se află în culpă pentru neîndeplinirea clauzelor
contractuale.
Sub un alt aspect,
critică decizia atacată pentru nelegalitate, susținând, în esență, interpretarea
eronată de către instanța de apel a dispozițiilor art. 17 și ale art. 23 din Condițiile
C.M.R.
Consideră că nu
poate fi primită motivarea instanței de apel privind faptul că riscul asigurat cuprinde
toate incidentele ce pot determina cheltuieli pe parcursul transportului, totodată
reținând că transportul mărfii de la locul accidentului și până la destinație și
cheltuielile de transbordare a acesteia într-un alt autovehicul sunt cheltuieli
produse în perioada de transport a mărfurilor.
în cuprinsul
art. 23 din convenție, respectiv poiița Anexă nr. 3, Condiții Generale privind asigurarea
de răspundere a transportatorului în calitate de cărăuș, pentru mărfurile transportate
cu vehicule (C.M.R.), Cap. Ill/Răspunderile asigurate, art. 6 cu trimitere art.
23 Convenție C.M.R., se specifică faptul că „în afaraă de aceasta (cuantumul despăgubirii
la care transportatorul este obligat pentru daunele provocate de pierderea totală
sau parțială a mărfii), se restituie taxa de transport taxele vamale și celelalte
cheltuieli în legătură cu transportul mărfii complet în cazul pierderii totale și
proporționale în caz de pierdere parțială; alte daune nu se restituie”.
Prin urmare, susține
recurenta, din interpretarea acestui articol se poate deduce faptul că atunci când
este vorba de o pierdere parțială a mărfii, ceea ce este cazul în speță, transportatorul
este obligat pentru daunele provocate să restituie și taxele de transport, taxele
vamale și celelalte cheltuieli în legătură cu transportul, proporționale cu pierderea
parțială a mărfii.
Pentru a se reține
corect această proporționalitate în vederea despăgubirii și a altor cheltuieli în
legătură cu transportul, reclamanta trebuia să facă dovada acestor cheltuieli de
transport/transbordare.
Nu există nicio
dovadă în sensul că marfa nedeteriorată ar fi fost transportată către beneficiarul
mărfii, nu este cunoscută nici destinația, și nici cantitatea mărfurilor transportate
după accidentul din 26 martie 2010.
Nu putem vorbi
despre o creanțaă certă, lichidă și exigibilă constând în contravaloarea transportului
și al transbordării.
Cel puțin în ceea
ce privește întinderea prejudiciului reprezentat de această categorie de cheltuieli,
apreciază că acesta este nedovedit.
În conformitate
cu prevederile contractului de asigurare cap.III, răspunderi asigurate, pct. 4 extras
din art. 23, acoperirea acestor cheltuieli se face proporțional cu marfa avariată.
În concret, consideră
că reclamanta trebuia să facă dovada distanței parcurse de la locul de plecare până
la locul accidentului, pentru a se putea proceda la o respectarea a condițiilor
contractuale, „se restituie taxa de transport (...) proporțional în caz de pierdere
(avariere) parțială a mărfii”.
În caz contrar
se ajunge la situația absurdă în care asigurătorul e obligat să plătească de două
ori contravaloarea unui transport, situație în care se ajunge la o îmbogățire fără
justă cauză în favoarea reclamantei.
Intimata-reclamantă
SC S.&I. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea
recursului, ca nefondat.
Analizând decizia
recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate
și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat
pentru considerentele care succed:
Prevederile
art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează două ipoteze: hotărârea recurată este
lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea
greșită a legii, dar în cauză, se constată că prin argumentele aduse recurenta solicită
instanței de recurs să statueze și asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu
doar să verifice decizia din apel în ceea ce privește modul de aplicare a legii.
Schimbarea situației
de fapt stabilită în cauză nu se poate produce în recurs, ceea ce tinde să obțină
recurenta-pârâtă atunci când aduce în discuție reaprecierea probelor reținută de
instanțele de fond, apreciind, totodată, că prejudiciul nu a fost dovedit, astfel
că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac
exigențele impuse de art. 304 C. proc. civ., reaprecierea probelor nemaifiind posibilă
în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.
prin O.U.G. nr. 138/2000 și ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispozițiile
Legii nr. 219/2005.
Referitor la criticile
privind împrejurarea unei creanțe care nu este certă, lichidă și exigibilă, precum
și în ceea ce privește susținerile vizând o pretinsă îmbogățire fără justă cauză
a reclamantei, Înalta Curte reține că judecarea recursului are în vedere exclusiv
aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a acestor
motive, nepropuse în apel, nu este permisă. Aceste motive de recurs nu au fost supuse
dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel, astfel încât peste motivele
invocate în fața instanțelor de fond nu se poate trece.
În ceea ce privește
criticile ce pot fi susbsumate motivului de nelegalitate instituit de prevederile
art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că acestea sunt nefondate, în speță,
nefiind demonstrată niciuna dintre cele două ipoteze ale textului legal menționat.
Contrar susținerilor
recurentei-pârâte, instanța de apel a reținut cu justețe că reclamanta este îndreptățită
să i se restituie cele două categorii de cheltuieli, respectiv cele de transbordare
a mărfii în sumă de 2.736,06 euro și de transport în valoare de 2.695,35 euro, la
care se adaugă și dobânda legală, raportat la dispozițiile art. 17 și art. 23 din
Condițiile C.M.R.
Cum în mod legal
a reținut și instanța de apel, art. 17 din aceste condiții, statuează asupra răspunderii
transportatorului pentru pierderea totală sau parțială a mărfii sau pentru vătămarea
acesteia, care se produce din momentul primirii mărfii la transport și până la predarea
acesteia, chiar și pentru depășirea termenului de livrare.
Obligația stabilită
în sarcina transportatorului este cea care face obiectul contractului de asigurare,
asigurătorul fiind ținut să răspundă, în măsura în care nu este incidență una din
clauzele de scutire de răspundere, așa cum sunt ele enunțate în același text.
Potrivit art.
23 din condiții, transportatorul este obligat pentru daunele provocate pentru pierderea
totală sau parțială a mărfii, iar în afară de acestea „se restituie taxa de transport,
taxele vamale și celelalte cheltuieli în legătură cu transportul mărfii complet
în cazul pierderii totale și proporționale în caz de pierdere parțială; alte daune
nu se restituie”.
Este de necontestat
că între părțile litigante s-a încheiat contractul de asigurare de tipul „buchet”,
materializat în polița din 17 ianuarie 2007, și că la data 26 martie 2007 s-a produs
evenimentul rutier asigurat conform acestei polițe.
Prin urmare, contrar
susținerilor recurentei-pârâte în cadrul asigurării de tip „Buchet”, cea prezentată
ca asigurând „Protecția completă a transportatorilor internaționali de mărfuri sau/și
persoane” riscul asigurat cuprinde toate incidentele ce pot determina cheltuieli
pe parcursul transportului în măsura în care acestea nu sunt exceptate.
Reținându-se că
transportul mărfii de la locul accidentului și până la destinație și cheltuielile
de transbordare a acesteia într-un alt autovehicul sunt cheltuieli produse în perioada
de transport a mărfurilor, în mod corect s-a apreciat că reclamanta este îndreptățită
să fie obligată pârâta și la acoperirea acestui prejudiciu.
Plata riscului
asigurat nu este condiționată de achitarea de către reclamantă a sumelor ce i-au
fost facturate, respectiv nu este condiționată de un document de plată sau de vreo
altă modalitate prin care asiguratul (intimata-reclamantă în cauză) să-și fi stins
obligația proprie, cum în mod greșit pretinde recurenta-pârâtă, date fiind dispozițiile
art. 24 din Legea nr. 136/1995 (forma în vigoare la data producerii riscului asigurat),
conform cărora „în asigurarea de bunuri, asigurătorul se obligă ca la producerea
riscului asigurat să plătească asiguratului, beneficiarului desemnat al asigurării
sau altor persoane în drept o despăgubire”, dar și cele convenite de părți prin
contractul încheiat la art. XII pct. 20 din Anexa nr. 3, Condiții generale.
Prin urmare, Înalta
Curte constată ca fiind nefondat motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile
art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurenta-pârâtă, decizia recurată fiind
la adăpost de orice critică, Curtea de Apel Pitești dând o corectă eficiență textelor
legale incidente speței.
Pentru rațiunile
înfățișate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte
va respinge recursul declarat de pârâta SC A.T.A. SA București prin Sucursala
Pitești împotriva deciziei nr. 48/A-C din 4 decembrie 2013 pronunțată de Curtea
de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca
nefondat, menținând decizia recurată, ca fiind legală.
Constatând culpa
procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea
reprezentantului intimatei-reclamante SC S.&I. SRL privind acordarea cheltuielilor
de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,
să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-pârâte SC A.T.A.
SA București prin Sucursala Pitești la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată
către intimata-reclamantă SC S.&I. SRL, conform înscrisului doveditor aflat
la dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de pârâta SC A.T.A. SA București prin Sucursala Pitești împotriva deciziei
nr. 48/A-C din 4 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a ll-a
civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă
la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC
S.&I. SRL.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2014.