ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 726/2014

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 50 din

22 februarie 2013 Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea formulată de către reclamanta P.I. în contradictoriu

cu pârâta Casa Județeană de Pensii Iași, a anulat hotărârea din 31 august 2012

emisă de aceasta și a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să i se

recunoască reclamantei drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Pentru a

pronunța această soluție instanța de fond a reținut că prin înscrisurile depuse

de-a lungul întregii proceduri, reclamanta a dovedit persecuția etnică și

refugiul, în condițiile și în limitele impuse de dispozițiile legale

aplicabile.

Reclamanta a

învederat că în anul 1944 a fost evacuată împreună cu familia (în condițiile în

care în anul 1944 avea vârsta de 3 ani), din comuna B., sat P., județ Baia

(Neamț în prezent) în localitatea H., județ Dorohoi, din cauza ocupației

trupelor sovietice. Situația evocată de către reclamantă a fost confirmată prin

declarațiile autentice ale martorilor M.T. și M.A., aceștia arătând că în anul

1944 luna mai, P.I. a fost „strămutată-evacuată” împreună cu mama și fratele

său din satul P., comuna B., județ Baia în localitatea H., județ Dorohoi,

revenind la data de 20 septembrie 1944. Martorii au mai arătat că au fost

evacuați odată cu familia reclamantei, călătorind în același convoi.

Din extrasul

din 8 octombrie 2010, eliberat de Arhivele Naționale, Serviciul Județean Botoșani,

a rezultat că în tabelul cu locuitorii evacuați din comuna D., județul Baia și stabiliți

în comuna S., județul Botoșani, figurează numita C.I.G.M., mama martorului M.T.,

împreună cu 5 „suflete”. Obiecția pârâtei referitor la declarația autentică a martorului

M.T. potrivit căreia „martorul nu figurează indicat nominal ca persoană refugiată”,

a fost considerată ca lipsită de relevanță, atât timp cât martorului M.T., prin

decizia din 20 mai 2011 a Casei Județene de Pensii Neamț, i se stabilește indemnizația

prevăzută de Legea nr. 189/2000, indemnizație ce nu poate fi acordată și plătită

efectiv decât ca urmare a stabilirii calității de beneficiar al acestei legi, prin

hotărâre emisă de comisia abilitată din cadrul aceleiași instituții.

Instanța de fond

a apreciat că înlăturarea și neluarea în considerație a declarației martorului M.T.

sunt artificiale și complet lipsite de suport, cu atât mai mult cu cât cerința ca

martorii să fie ei însuși beneficiari ai Legii nr. 189/2000 nu izvorăște din lege,

ci este impusă în mod unilateral și arbitrar de către Casa Județeană de Pensii Iași,

deși și în aceste condiții, în cauza de față este dovedit, atât cu înscrisul eliberat

de Arhivele Naționale, cât și prin decizia de pensionare, că martorul M.T. este

beneficiar al Legii nr. 189/2000.

Împotriva acestei

hotărâri, pârâta Casa Teritorială de Pensii Iași a declarat recurs, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că pentru dovedirea refugiului contestatoarea a depus declarațiile autentificate

ale martorilor M.T. și M.A. întrucât Serviciul Județean Botoșani al Arhivelor Naționale

a comunicat că nu deține evidențe nominale cu locuitorii evacuați din satul P.,

comuna B., județul Neamț, în localitatea H., județul Dorohoi.

Pentru martorul

M.T. a fost depus un extras de pe tabelul cu locuitorii evacuați din comuna D.,

județul Baia, însă acesta face dovada refugiului d-nei C.I.G.M. cu cinci membri

de familie.

Se mai susține

că nu figurează indicat nominal martorul ca persoană refugiată.

Recurenta mai

arată că prima instanță, în mod greșit, a reținut ca fiind valabilă declarația acestuia

motivat de faptul că este beneficiar al Legii nr. 189/2000, drepturile fiindu-i

stabilite de către Comisia din cadrul Casei Teritoriale de Pensii Neamț.

De asemenea, recurenta

consideră că în mod greșit, instanța de fond a reținut declarația martorei M.A.

ca fiind valabilă. Într-adevăr, sunt din ce în ce mai puține persoane majore la

acel moment și care să fie în viață în prezent, dar nici mărturia unui copil care

la acea dată avea 5 ani nu poate fi reținută ca pertinentă și concludentă, dacă

avem în vedere dezvoltarea cognitivă a copilului la această vârstă. Emoțional, evenimentele

respective probabil că și-au pus puternic amprenta asupra acesteia dar este o vârsta

la care copii memorează cu ușurință și rapiditate dar uită la fel de ușor.

Este adevărat

ca Legea nr. 189/2000, modificată și completată, nu condiționează calitatea de martor

de îndeplinirea anumitor condiții, dar comisia în activitatea pe care o desfășoară

are în vedere pe lângă dispozițiile legale și normele de aplicare ale acesteia,

îndrumări și recomandări pentru aplicarea unitară a prevederilor Legii nr. 189/2000.

Calitatea de beneficiar

al Legii nr. 189/2000 presupune acordarea unei indemnizații și a mai multor drepturi

reglementate de lege de care persoana beneficiază în timpul vieții, legea acordând

drepturi și soțului supraviețuitor. În această situație, dovedirea refugiului trebuie

făcută cu înscrisuri sau cu declarații de martori valabile. Nu poate fi stabilită

calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000 pe bază de prezumții juridice.

În cazul contestatoarei,

dacă se înlătură declarațiile martorilor întrucât nu reflectă situația de fapt,

cererea formulată nu este dovedită. Nici un înscris din cele depuse de către contestatoare

în dovedirea refugiului nu face referire expresă la persoana acesteia.

Examinând cauza

și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile

legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Pentru a ajunge

la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art.

1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile

acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate

cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice,

aflându-se în una dintre situațiile expres prevăzute de lege.

Prin persoana

care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana

care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate

din motive etnice.

Legiuitorul a

urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele

și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit

art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor

acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile

prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele

competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă

prevăzut de lege.

Intimata-reclamantă

a încercat să-și dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei

testimoniale.

În scopul emiterii

eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, este

necesar, ca cel puțin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în

aceeași situație cu reclamantul.

Este adevărat

că la dosarul cauzei au fost depuse hotărârile prin care li se recunoaște martorilor

calitatea de persoană refugiată, însă instanța, pentru elucidarea stării de fapt

trebuia să audieze nemijlocit acești martori.

Din actele dosarului

rezultă, fără putință de tăgadă, că înscrisurile și declarațiile martorilor pe care

instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă cerințele prevăzute

de lege și nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.

Astfel fiind,

Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 129

alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluție temeinică

și legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori, să pună întrebări

părților sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care

duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare,

putând ordona dovezile care le va găsi de cuviință, chiar dacă părțile se împotrivesc.

De asemenea, instanța

este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul

și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților ajutor

activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor.

Având în vedere

considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că, în cauza de față, a

fost încălcat principiul nemijlocirii.

Acest principiu

constă în obligația instanței de a cerceta direct și nemediat toate elementele care

servesc la dezlegarea pricinii. Instanța trebuie să-și sprijine soluția adoptată

pe probe primare, ceea ce presupune un raport nemijlocit între probă și fapt.

Activitatea de

judecată presupune reconstituirea unor fapte care au avut loc în trecut, iar pentru

aceasta trebuie să se folosească înscrisuri, depoziții de martori, probe materiale,

instanța urmând a cerceta nemijlocit aceste probe, examinând înscrisurile originale

(potrivit art. 112 și art. 139 C. proc. civ. părțile pot depune copii certificate

de pe înscrisuri, dar sunt obligate să depună înscrisurile originale la grefă sau

să le aibă asupra lor, astfel încât judecătorul le va putea cerceta personal), audiind

martori care au perceput personal faptele pe care le relatează (deci să nu se bazeze

pe depoziții extrajudiciare, ori pe depozițiile unor martori care au auzit faptele

de la alte persoane), dispunând efectuarea unei cercetări la fața locului.

Nu întotdeauna

este posibilă o astfel de cercetare a probelor, instanța fiind uneori nevoită să

se întemeieze pe copii de pe înscrisuri, pe declarațiile unor martori care cunosc

faptele din auzite etc, situații în care trebuie să se acorde o atenție deosebită

aprecierii unor asemenea probe derivate.

Or, în cauza de

fată, instanța de fond nu a audiat martorii.

Procedând în acest

mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc

adevărul, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, care

urmează a fi casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării,

instanța de fond urmează, așadar, să valorifice toate apărările și susținerile părților,

și, totodată, să audieze nemijlocit martorii.

În consecință,

pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin.

(1) și alin. (2) C. proc. civ., recursul va fi admis, iar sentința atacată va fi

casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta Casa Teritorială de Pensii Iași împotriva sentinței nr. 50 din

22 februarie 2013 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 14 februarie 2014.