ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 726/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 50 din 22 februarie 2013 Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de către reclamanta P.I. în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Iași, a anulat hotărârea din 31 august 2012 emisă de aceasta și a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să i se recunoască reclamantei drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că prin înscrisurile depuse de-a lungul întregii proceduri, reclamanta a dovedit persecuția etnică și refugiul, în condițiile și în limitele impuse de dispozițiile legale aplicabile.

Reclamanta a învederat că în anul 1944 a fost evacuată împreună cu familia (în condițiile în care în anul 1944 avea vârsta de 3 ani), din comuna B., sat P., județ Baia (Neamț în prezent) în localitatea H., județ Dorohoi, din cauza ocupației trupelor sovietice. Situația evocată de către reclamantă a fost confirmată prin declarațiile autentice ale martorilor M.T. și M.A., aceștia arătând că în anul 1944 luna mai, P.I. a fost „strămutată-evacuată” împreună cu mama și fratele său din satul P., comuna B., județ Baia în localitatea H., județ Dorohoi, revenind la data de 20 septembrie 1944. Martorii au mai arătat că au fost evacuați odată cu familia reclamantei, călătorind în același convoi.

Din extrasul din 8 octombrie 2010, eliberat de Arhivele Naționale, Serviciul Județean Botoșani, a rezultat că în tabelul cu locuitorii evacuați din comuna D., județul Baia și stabiliți în comuna S., județul Botoșani, figurează numita C.I.G.M., mama martorului M.T., împreună cu 5 „suflete”. Obiecția pârâtei referitor la declarația autentică a martorului M.T. potrivit căreia „martorul nu figurează indicat nominal ca persoană refugiată”, a fost considerată ca lipsită de relevanță, atât timp cât martorului M.T., prin decizia din 20 mai 2011 a Casei Județene de Pensii Neamț, i se stabilește indemnizația prevăzută de Legea nr. 189/2000, indemnizație ce nu poate fi acordată și plătită efectiv decât ca urmare a stabilirii calității de beneficiar al acestei legi, prin hotărâre emisă de comisia abilitată din cadrul aceleiași instituții.

Instanța de fond a apreciat că înlăturarea și neluarea în considerație a declarației martorului M.T. sunt artificiale și complet lipsite de suport, cu atât mai mult cu cât cerința ca martorii să fie ei însuși beneficiari ai Legii nr. 189/2000 nu izvorăște din lege, ci este impusă în mod unilateral și arbitrar de către Casa Județeană de Pensii Iași, deși și în aceste condiții, în cauza de față este dovedit, atât cu înscrisul eliberat de Arhivele Naționale, cât și prin decizia de pensionare, că martorul M.T. este beneficiar al Legii nr. 189/2000. Împotriva acestei hotărâri, pârâta Casa Teritorială de Pensii Iași a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că pentru dovedirea refugiului contestatoarea a depus declarațiile autentificate ale martorilor M.T.

și M.A. întrucât Serviciul Județean Botoșani al Arhivelor Naționale a comunicat că nu deține evidențe nominale cu locuitorii evacuați din satul P., comuna B., județul Neamț, în localitatea H., județul Dorohoi. Pentru martorul M.T. a fost depus un extras de pe tabelul cu locuitorii evacuați din comuna D., județul Baia, însă acesta face dovada refugiului d-nei C.I.G.M. cu cinci membri de familie. Se mai susține că nu figurează indicat nominal martorul ca persoană refugiată. Recurenta mai arată că prima instanță, în mod greșit, a reținut ca fiind valabilă declarația acestuia motivat de faptul că este beneficiar al Legii nr. 189/2000, drepturile fiindu-i stabilite de către Comisia din cadrul Casei Teritoriale de Pensii Neamț.

De asemenea, recurenta consideră că în mod greșit, instanța de fond a reținut declarația martorei M.A. ca fiind valabilă. Într-adevăr, sunt din ce în ce mai puține persoane majore la acel moment și care să fie în viață în prezent, dar nici mărturia unui copil care la acea dată avea 5 ani nu poate fi reținută ca pertinentă și concludentă, dacă avem în vedere dezvoltarea cognitivă a copilului la această vârstă. Emoțional, evenimentele respective probabil că și-au pus puternic amprenta asupra acesteia dar este o vârsta la care copii memorează cu ușurință și rapiditate dar uită la fel de ușor. Este adevărat ca Legea nr. 189/2000, modificată și completată, nu condiționează calitatea de martor de îndeplinirea anumitor condiții, dar comisia în activitatea pe care o desfășoară are în vedere pe lângă dispozițiile legale și normele de aplicare ale acesteia, îndrumări și recomandări pentru aplicarea unitară a prevederilor Legii nr. 189/2000.

Calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000 presupune acordarea unei indemnizații și a mai multor drepturi reglementate de lege de care persoana beneficiază în timpul vieții, legea acordând drepturi și soțului supraviețuitor. În această situație, dovedirea refugiului trebuie făcută cu înscrisuri sau cu declarații de martori valabile. Nu poate fi stabilită calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000 pe bază de prezumții juridice. În cazul contestatoarei, dacă se înlătură declarațiile martorilor întrucât nu reflectă situația de fapt, cererea formulată nu este dovedită. Nici un înscris din cele depuse de către contestatoare în dovedirea refugiului nu face referire expresă la persoana acesteia.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre situațiile expres prevăzute de lege. Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice. Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. Intimata-reclamantă a încercat să-și dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale. În scopul emiterii eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, este necesar, ca cel puțin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeași situație cu reclamantul.

Este adevărat că la dosarul cauzei au fost depuse hotărârile prin care li se recunoaște martorilor calitatea de persoană refugiată, însă instanța, pentru elucidarea stării de fapt trebuia să audieze nemijlocit acești martori. Din actele dosarului rezultă, fără putință de tăgadă, că înscrisurile și declarațiile martorilor pe care instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă cerințele prevăzute de lege și nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori, să pună întrebări părților sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviință, chiar dacă părțile se împotrivesc. De asemenea, instanța este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților ajutor activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor. Având în vedere considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că, în cauza de față, a fost încălcat principiul nemijlocirii.

Acest principiu constă în obligația instanței de a cerceta direct și nemediat toate elementele care servesc la dezlegarea pricinii. Instanța trebuie să-și sprijine soluția adoptată pe probe primare, ceea ce presupune un raport nemijlocit între probă și fapt. Activitatea de judecată presupune reconstituirea unor fapte care au avut loc în trecut, iar pentru aceasta trebuie să se folosească înscrisuri, depoziții de martori, probe materiale, instanța urmând a cerceta nemijlocit aceste probe, examinând înscrisurile originale (potrivit art. 112 și art. 139 C. proc. civ.

părțile pot depune copii certificate de pe înscrisuri, dar sunt obligate să depună înscrisurile originale la grefă sau să le aibă asupra lor, astfel încât judecătorul le va putea cerceta personal), audiind martori care au perceput personal faptele pe care le relatează (deci să nu se bazeze pe depoziții extrajudiciare, ori pe depozițiile unor martori care au auzit faptele de la alte persoane), dispunând efectuarea unei cercetări la fața locului. Nu întotdeauna este posibilă o astfel de cercetare a probelor, instanța fiind uneori nevoită să se întemeieze pe copii de pe înscrisuri, pe declarațiile unor martori care cunosc faptele din auzite etc, situații în care trebuie să se acorde o atenție deosebită aprecierii unor asemenea probe derivate.

Or, în cauza de fată, instanța de fond nu a audiat martorii. Procedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, care urmează a fi casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare. Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează, așadar, să valorifice toate apărările și susținerile părților, și, totodată, să audieze nemijlocit martorii. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., recursul va fi admis, iar sentința atacată va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Casa Teritorială de Pensii Iași împotriva sentinței nr. 50 din 22 februarie 2013 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 februarie 2014.