ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 368/2018

Ședința publică din data de 15 februarie 2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea sub nr. x/2005 reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. solicitând instanței să dispună ieșirea din indiviziune cu privire la terenurile în suprafață de 4 ha, respectiv 2,6 ha menționate în titlul de proprietate nr. x/29.01.2003, respectiv în titlul de proprietate nr. x/20.09.1995.

Pârâții C., E. și M., legal citați, au formulat cerere reconvențională solicitând instanței ca, în contradictoriu și cu Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 19/1991 Bragadiru, Comisia Județeană Ilfov de aplicare a Legii nr. 18/1991, să constate nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. x/20.09.1995 în partea privind pe beneficiarii A., B., N., I., K. și L., prin radierea lor din titlul de proprietate ca persoane neîndreptățite la reconstituirea dreptului de proprietate.

La data de 17.06.2005 pârâții au completat cererea reconvențională în sensul că solicită și nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. x/29.01.2003.

Prin sentința civilă nr. 918/24.02.2006 Judecătoria Buftea a admis în parte cererea reconvențională, a constatat nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate nr. x/20.09.1995 și nr. y/29.01.2003 cu privire la pârâtele K. și L., s-a dispus disjungerea cererii principale vizând ieșirea din indiviziune sens în care s-a format dosarul nr. x/2006 (6169/94/2006).

Prin încheierea de admitere în principiu pronunțată la data de 09.01.2007 în dosarul nr. x/2006 s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Comisia Județeană Ilfov pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, Comisia Locală Bragadiru pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, M., O., K., L., F., a intervenientului P. - moștenitor al defunctei Q., s-a admis în parte excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C., în calitate de moștenitor al defunctei Q., s-a constatat că masa succesorală supusă partajului este compusă din terenurile indicate în titlurile de proprietate nr. x/20.09.1995 și nr. y/29.01.2003, că au calitate de coindivizari reclamantul R. (moștenitor al defunctei A.) cu o cotă de 1/4 din masa succesorală, reclamantul B. cu o cotă de 1/4 din masa succesorală, pârâtele C., E., D. cu cotă de 1/18 fiecare, pârâtele G. și H. cu o cotă de 1/12 fiecare, pârâta I. cu o cotă de 1/6 din masa succesorală.

Prin sentința civilă nr. 492/01.02.2008 s-a admis acțiunea principală dispunându-se ieșirea din indiviziune între persoanele și în cotele dispuse prin încheierea de admitere în principiu din data de 09.01.2007.

Prin decizia civilă nr. 939A/03.07.2008 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2006 s-au admis apelurile declarate împotriva încheierii de admitere în principiu din 09.01.2007 și a sentinței civile nr. 492/01.02.2008, s-au desființat cele două hotărâri, fiind trimisă cauza spre rejudecare Judecătoriei Cornetu.

Pe rolul acestei instanțe cauza a fost înregistrată la data de 23.12.2008 sub nr. x/2008.

La termenul din 01.04.2009 reclamanții și-au completat cererea privind ieșirea din indiviziune solicitând constatarea nulității absolute parțiale a titlurilor de proprietate nr. x/20.09.1995 și nr. y/29.01.2003 în privința pârâților F., M., L., J., K. și Q., ca persoane neîndreptățite la reconstituirea dreptului de proprietate.

La termenul din 05.06.2009 s-a dispus disjungerea capătului de cerere vizând constatarea nulității absolute parțiale a titlurilor de proprietate nr. x/20.09.1995 și nr. y/29.01.2003, sens în care s-a format dosarul nr. x/2009 și s-a dispus suspendarea dosarului nr. x/2008 până la soluționarea irevocabilă a capătului de cerere disjuns.

Prin sentința civilă nr. 811/24.03.2010 s-a respins cererea de constatare a nulității absolute a celor două titluri de proprietate ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1861R/29.06.2012 s-a admis recursul declarat de reclamanți, s-a modificat în tot sentința recurată, s-a admis în parte acțiunea reclamanților constatându-se nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. x/20.09.1995 și a titlului de proprietate nr. x/29.01.2003 cu privire la pârâții F., M., J. și Q..

Prin încheierea din data de 17.03.2015 pronunțată în condițiile art. 673

6

C. proc. civ., instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Comisia Județeană Ilfov pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, Comisia Locală Bragadiru pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, K., L., M., F., J., a intervenientului P. și a pârâtei C. în calitate de moștenitori ai defunctei Q. pentru considerentele reținute în cuprinsul acesteia, a constatat că masa partajabilă este compusă din terenurile în suprafață de 2,6 ha, respectiv 4 ha, menționate în titlul de proprietate nr. x/20.09.1995 emis de Comisia Mun. București - S.A.I. pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, modificat, și titlul de proprietate nr. x/29.01.2003 emis de Comisia Județeană Ilfov pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, că au calitate de coproprietari: reclamantul R. cu o cotă de 1/4 din masa partajabilă, reclamanții S., T. și U., fiecare cu câte o cotă de 1/12, în calitate de moștenitori ai defunctului B., căruia îi revenea o cotă de 1/4 din masa partajabilă, pârâtele C., E. și D., fiecare cu o cotă de 1/18 din masa partajabilă, pârâta G. cu o cotă de 1/12 din masa partajabilă, pârâții V. și W., fiecare cu o cotă de 1/24, în calitate de moștenitori ai defunctei H., căreia îi revenea o cotă de 1/12 din masa partajabilă, și pârâta I. cu o cotă de 1/6 din masa partajabilă.

A fost administrată proba cu înscrisuri și proba cu expertiză tehnică specialitatea topografie, fiind depus raportul de expertiză întocmit de expert X.. Împotriva acestuia raport au fost formulate obiecțiuni, admise de instanță, astfel că la data de 16.10.2015 a fost depus raportul de expertiză completat

Prin decizia nr. 2798/A din 28 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de apelanții C., D., P., în contradictoriu cu intimații R., F., G., I., J., K., L., M., Comisia Locală de Aplicarea a Legii nr. 18/1991 Bragadiru, Comisia Județeană Ilfov de Aplicare a Legii nr. 18/1991, S., T., U., V., W. și P..

Au fost obligați apelanții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 RON către intimata-pârâtă I. și în sumă de 2000 RON către intimații R., S., T. și U..

Împotriva deciziei nr. 2798/A din 28 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă pârâta a declarat recurs prin care a criticat soluția din apel sub aspectul netemeiniciei și nelegalității, în temeiul art. 488 alin. (19 pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ.

La termenul de judecată din 15.02.2018, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului, pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

În speță, recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (...), precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv."

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

În ceea ce privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. - care ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac -, trebuie stabilit dacă din considerentele deciziei se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv [litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ..].

Obiectul controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția legală constatată ca fiind contrară Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului de constituționalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017.

Înalta Curte constată că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanța competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de 200.000 RON.

Pe acest aspect, pe lângă cele expuse în legătură cu decizia Curții Constituționale, este de precizat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o modificare legislativă prin care a fost ridicat pragul valoric pentru promovarea recursului în casație are un scop legitim, dacă acesta constă în evitarea aglomerării excesive a instanței supreme cu cauze de mai mică importanță, astfel încât nu este încălcat dreptul de acces la un tribunal în substanța sa, în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenție, chiar atunci când recursul a fost respins ca inadmisibil, ca urmare a aplicării imediate a legii noi; dat fiind rolul specific pe care îl îndeplinește instanța supremă ca jurisdicție de casație, un formalism sporit este compatibil cu procedura de soluționare a unui asemenea recurs (a se vedea, în acest sens, hotărârea din 19 decembrie 1997 pronunțată în cauza Brualla Gomez de la Torre contra Spaniei, paragrafe 36 -39 și jurisprudența acolo citată).

În ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță- ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile ".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. în acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității".

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumeră izvoarele dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare."

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora "În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată".

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Ilfov, secția Civilă revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție și în consecință:

Declină în favoarea Curții de Apel București competența de soluționare a recursului declarat de recurenta - pârâtă C. împotriva deciziei nr. 2798/A din 28 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2018.